ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3743/2013

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2462/111/2013, s-a dispus, în baza art. 300 2 cu referire la art. 160 b C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpata T.M. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Inculpata apelantă a fost condamnată prin sentința penală nr. 115 din 29 mai 2013 a Tribunalului Bihor la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatei, dispusă prin încheierea nr. 6/IR din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă și s-a dedus din pedeapsă arestul preventiv de la 24 ianuarie 2013 la zi. Inculpata a atacat cu apel această sentință, apel ce formează obiectul prezentului dosar. Efectuând o evaluare a temeiurilor arestării, curtea a constatat că nu au intervenit modificări favorabile inculpatei apelante. Astfel, în cauză există probe și indicii temeinice care să facă verosimilă bănuiala că aceasta ar fi săvârșit fapta reținută în sarcina sa. De asemenea, dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.

își mențin incidența în cauză, fiind îndeplinite ambele cerințe ale acestui text de lege, reținându-se în acest sens că infracțiunea pentru care este cercetată inculpata apelantă este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă atât din circumstanțele reale ale faptei, cât și din circumstanțele personale ale inculpatei apelante, iar măsura este necesară pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte, s-a reținut că inculpata apelantă a fost condamnată, așa cum s-a arătat mai sus, la o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani închisoare or, condamnarea în primă instanță Ia pedeapsa închisorii cu executare într-un Ioc de detenție de către un tribunal competent în urma cercetării judecătorești efectuate cu respectarea garanțiilor procesuale, constituie temeiuri noi suficiente și necesare ce justifică menținerea arestării preventive a acestora, în condițiile art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. S-a reținut de asemenea că, așa cum a statuat C.E.D.O., printre altele în cauzele Weimhoff c/a Germaniei și B c/a Austriei, după pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenția se încadrează în prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dată fiind legătura esențială a acestor dispoziții cu cele prevăzute de către parag. 3 și 1 lit. c) ale art. 5, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanță și menținută în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deținută pentru a fi adusă în fața autorității competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracțiune. Curtea a apreciat că în speță nu s-a depășit durata rezonabilă a arestării preventive în raport de complexitatea cauzei și de comportamentul părților, iar împrejurarea că inculpata apelantă are probleme de sănătate, s-a reținut că nu este de natură a duce la schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive.

Astfel fiind, curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpatei apelante este temeinică și legală și a menținut-o ca atare. Împotriva acestei încheieri, inculpata T.M. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Analizând recursul declarat atât potrivit susținerilor orale ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, cât și în raport cu conținutul a actelor și lucrărilor de la dosar, dar și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare: Art. 23 din Constituția României garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din prevederile acestui text constituțional, art. 23, rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale. Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care, nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și Ia aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariuiui.

Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate până în acest moment în dosar, respectiv, declarațiile părții vătămate și ale martorilor, rezultă existența indiciilor temeinice din care un observator obiectiv poate trage în mod rezonabil cel puțin presupunerea că inculpata T.M.

a săvârșit fapta pentru care a fost cercetată și condamnată în primă instanță la o pedeapsă de 8 ani închisoare, și anume, infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001. Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanțele reale ale comiterii faptei, perioada lungă de timp în care se reține că inculpata și-ar fi desfășurat activitatea, vârsta părții vătămate care era minoră, împrejurări care sporesc gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina inculpatei; modalitatea de comitere a faptelor, minora find racolată profitând de autoritatea pe care mama acesteia o avea asupra sa.

În consecință, circumstanțele personale ale inculpatei și starea medicală precară, nu pot prevala asupra necesității imperioase a menținerii măsurii arestării preventive, impusă de nevoia asigurării optimei derulări în continuare a procedurilor, fiind, în același timp, menită să răspundă cerințelor menținerii și protejării ordinii publice la care are dreptul societatea. Așa fiind, Înalta Curte constată, față de considerentele expuse, că în mod legal a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatei de către instanța de apel și că nu se justifică revocarea acesteia. În consecință, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de inculpată ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2462/111/2013/a3. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 noiembrie 2013.