ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3743/2013

Asupra recursului de față;

În

baza actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2462/111/2013, s-a dispus,

în baza art. 300

2

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen.,

menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpata T.M.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

Inculpata apelantă a fost condamnată prin

sentința penală nr. 115 din 29 mai 2013 a Tribunalului Bihor la o pedeapsă de 8

ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 13

alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a menținut măsura

arestării preventive a inculpatei, dispusă prin încheierea nr. 6/IR din 24

ianuarie 2013 a Curții de Apel Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare

preventivă și s-a dedus din pedeapsă arestul preventiv de la 24 ianuarie 2013 la

zi.

Inculpata a atacat cu apel această sentință,

apel ce formează obiectul prezentului dosar.

Efectuând o evaluare a temeiurilor arestării,

curtea a constatat că nu au intervenit modificări favorabile inculpatei apelante.

Astfel, în cauză există probe și indicii

temeinice care să facă verosimilă bănuiala că aceasta ar fi săvârșit fapta reținută

în sarcina sa.

De asemenea, dispozițiile art. 148

lit. f) C. proc. pen. își mențin incidența în cauză, fiind îndeplinite ambele cerințe

ale acestui text de lege, reținându-se în acest sens că infracțiunea pentru care

este cercetată inculpata apelantă este sancționată de lege cu pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, pericol ce rezultă atât din circumstanțele reale ale faptei, cât

și din circumstanțele personale ale inculpatei apelante, iar măsura este necesară

pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal.

Pe de altă parte, s-a reținut că inculpata

apelantă a fost condamnată, așa cum s-a arătat mai sus, la o pedeapsă privativă

de libertate de 8 ani închisoare or, condamnarea în primă instanță Ia pedeapsa închisorii

cu executare într-un Ioc de detenție de către un tribunal competent în urma cercetării

judecătorești efectuate cu respectarea garanțiilor procesuale, constituie temeiuri

noi suficiente și necesare ce justifică menținerea arestării preventive a acestora,

în condițiile art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

S-a reținut de asemenea că, așa cum a statuat

C.E.D.O., printre altele în cauzele Weimhoff c/a Germaniei și B c/a Austriei, după

pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, indiferent dacă hotărârea

este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenția se încadrează

în prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, dată fiind legătura esențială a acestor dispoziții

cu cele prevăzute de către parag. 3 și 1 lit. c) ale art. 5, potrivit cărora o persoană

condamnată în primă instanță și menținută în arest preventiv în calea de atac nu

mai poate fi considerată ca fiind deținută pentru a fi adusă în fața autorității

competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracțiune.

Curtea a apreciat că în speță nu s-a depășit

durata rezonabilă a arestării preventive în raport de complexitatea cauzei și de

comportamentul părților, iar împrejurarea că inculpata apelantă are probleme de

sănătate, s-a reținut că nu este de natură a duce la schimbarea temeiurilor avute

în vedere la luarea măsurii preventive.

Astfel fiind, curtea a constatat că măsura

arestării preventive a inculpatei apelante este temeinică și legală și a menținut-o

ca atare.

Împotriva acestei încheieri, inculpata

T.M. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii

atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Analizând recursul declarat atât potrivit

susținerilor orale ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată,

cât și în raport cu conținutul a actelor și lucrărilor de la dosar, dar și din oficiu,

sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele se se vor arăta

în continuare:

Art. 23 din Constituția României garantează

libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din prevederile acestui text constituțional,

art. 23, rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituțional

în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest

lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile

supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură

care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre

principiile constituționale.

Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă

arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul

operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură

ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite

justiției să se deruleze.

În

conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după

care, nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De

la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Potrivit textului invocat, o persoană poate

fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale

în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de

a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea

acesteia.

În

materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență,

la legislația națională și Ia aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se

facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariuiui.

Potrivit art. 300

2

C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea

de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor

de probă administrate până în acest moment în dosar, respectiv, declarațiile părții

vătămate și ale martorilor, rezultă existența indiciilor temeinice din care un observator

obiectiv poate trage în mod rezonabil cel puțin presupunerea că inculpata T.M. a

săvârșit fapta pentru care a fost cercetată și condamnată în primă instanță la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, și anume, infracțiunea prevăzută și pedepsită de

art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază

că acesta rezultă din circumstanțele reale ale comiterii faptei, perioada lungă

de timp în care se reține că inculpata și-ar fi desfășurat activitatea, vârsta părții

vătămate care era minoră, împrejurări care sporesc gradul de pericol social al faptelor

reținute în sarcina inculpatei; modalitatea de comitere a faptelor, minora find

racolată profitând de autoritatea pe care mama acesteia o avea asupra sa.

În

consecință, circumstanțele personale ale inculpatei și starea

medicală precară, nu pot prevala asupra necesității imperioase a menținerii măsurii

arestării preventive, impusă de nevoia asigurării optimei derulări în continuare

a procedurilor, fiind, în același timp, menită să răspundă cerințelor menținerii

și protejării ordinii publice la care are dreptul societatea.

Așa fiind, Înalta Curte constată, față

de considerentele expuse, că în mod legal a fost menținută măsura arestării preventive

a inculpatei de către instanța de apel și că nu se justifică revocarea acesteia.

În

consecință, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1

lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul

declarat de inculpată ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpata T.M. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul

nr. 2462/111/2013/a3.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 noiembrie

2013.