ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3635/2013

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 196 din

23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost

respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de condamnatul persoană

transferabilă.

În baza art.

149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr.

222/2008 a fost recunoscută sentința penală nr. 603Hv/11h din 4 august 2011

pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă prin decizia

13Ost 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție.

S-a dispus transferarea

condamnatului N.B.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării

pedepsei de 20 de ani închisoare.

A fost dedusă

din pedeapsă durata prevenției de la 16 iunie 2010 la zi.

S-a dispus emiterea

unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, din

care onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 80 RON, s-a dispus

a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se hotărî

astfel s-au reținut următoarele:

Prin rezoluția

nr. 3072/11-5/2012 din 28 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a sesizat Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4)

din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 603Hv/11h

din 4 august 2011 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă

prin decizia 130st 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție,

și punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluționare a cererii

formulate de Ministerului Justiției din Republica Austria, de transferare într-un

penitenciar din România a condamnatului N.B.A.

Analizând actele

și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin sentința penală nr. 603Hv/11h

din 4 august 2011 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, s-a dispus

condamnarea inculpatului N.B.A. la 20 ani închisoare, în regim de detenție, pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 15,75 C. pen. austriac,

hotărârea rămânând definitivă la data de 15 decembrie 2011.

În fapt, s-a reținut

că, la data de 16 mai 2010, inculpatul, împreună cu o altă persoană, a turnat un

lichid inflamabil pe fața și părul, părții vătămate M.F., după care i-a dat acesteia

foc, partea vătămată suferind arsuri de gradul doi și trei pe cap, piept și mâini.

În raport cu situația

de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare, s-a constatat îndeplinită

condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004,

privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct.

1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată

la Strasbourg în anul 1983.

S-a reținut că

faptele reținute în sarcina numitului N.B.A. sunt incriminate ca infracțiuni și

de legea penală a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunii

de tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 175,

art. 176 lit. a) C. pen.

Inculpatul a fost

condamnat de instanța austriacă la pedeapsa de 20 de ani închisoare și prin actul

din 21 februarie 2012, emis de Direcția Poliției Federale Viena, s-a dispus interdicția

pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, executarea acestei

pedepse începând la data de 6 octombrie 2010, dată la care inculpatul a fost arestat

preventiv.

Curtea a constatat

că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate,

prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean

român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 20

de ani închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul

mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras

condamnarea acestuia constituie infracțiuni și potrivit legii penale a statului

român.

De asemenea, s-a

reținut faptul că însuși condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar

din România, așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 22 mai 2012, întocmit

de autoritățile austriece, în care se arată că acesta dorește să execute pedeapsa

în România, iar prin actul din 21 februarie 2012, emis de Direcția Poliției Federale

Viena, s-a dispus interdicția pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii

Austria.

În ce privește

cererea de conversiune a condamnării, formulată de persoana transferabilă prin apărător,

se constată că aceasta este nefondată.

Persoana transferabilă

a solicitat conversiunea pedepsei în pedeapsa prevăzută de art. 182 alin. (3)

C. pen., respectiv aplicarea maximului special de 12 ani închisoare, arătând că,

raportat la art. 28 și art. 51 C. pen., condamnatul N.B.A. are calitatea de instigator

la săvârșirea de către celălalt condamnat N.N. a infracțiunii de vătămare corporală

gravă, iar nu de omor.

Potrivit art.

159 din Legea nr. 302/2004, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este

incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească,

să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care

au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil,

în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare

și, în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.

Se constată că

pedeapsa aplicată de instanța austriacă corespunde în totalitate dispozițiilor din

legea penală română.

Astfel, potrivit

art. 21 alin. (2) C. pen., tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între

jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea

consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei, iar

în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, cum este cazul

în speța de față, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

Or, pedeapsa de

20 de ani închisoare aplicată de instanțele austriece se încadrează întrutotul în

dispozițiile art. 21 alin. (2) C. pen., menționate anterior.

În plus, pedeapsa

de 20 de ani închisoare nu depășește maximul general prevăzut de legea română, respectiv

de art. 53 C. pen., de 30 de ani închisoare.

Solicitarea persoanei

transferabile de a se aplica maximul special de 12 ani închisoare, raportat la

art. 28 și art. 51 C. pen., deoarece condamnatul N.B.A. ar avea calitatea de instigator

la săvârșirea de către celălalt condamnat, N.N., a infracțiunii de vătămare corporală

gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit de grav, prevăzut

de art. 176 lit. a) C. pen., constituie în realitate o solicitare de modificare

a hotărârii penale străine, prin reținerea unei alte situații de fapt și a altei

încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de art. 159 din

Legea nr. 302/2004.

Hotărârea instanței

străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt

stabilite și al încadrării juridice a acesteia, care în legislația română corespunde

dispozițiilor art. 20, raportat la art. 176 lit. a) C. pen.

Conversiunea condamnării

poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate și numai în condițiile prevăzute

de lege, iar nu și asupra vinovăției inculpatului, a situației de fapt ori a încadrării

juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța

de condamnare.

Curtea a constatat

că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru

a se dispune conversiunea condamnării, astfel că sunt incidente dispozițiile

art. 158 din aceeași lege, referitoare la continuarea executării: „în cazul în care

statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de

condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea

de condamnare.”

Împotriva acestei

sentințe, persoana transferabilă N.B.A. a declarat recursul de față solicitând,

potrivit memoriului olograf depus la dosar, conversiunea pedepsei aplicate de autoritățile

austriece în pedeapsa maximă prevăzut de C. pen. român pentru infracțiunea de vătămare

corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3), 12 ani închisoare.

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă și a dispozițiilor

legale în materie, Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Transferarea persoanelor

condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este

reglementată. prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor

condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte constată

că prin sentința penală recurată a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus transferarea condamnatului N.B.A.

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20

de ani închisoare, fiind respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de

acesta.

Critica condamnatului

N.B.A. referitoare la greșita respingere a cereri de conversiunea a pedepsei nu

este întemeiată.

Așa cum a reținut

și instanța de fond, solicitarea persoanei transferabile de a se aplica maximul

special de 12 ani închisoare, raportat la art. 28 și art. 51 C. pen., deoarece ar

avea calitatea de instigator la săvârșirea de către celălalt condamnat N.N. a infracțiunii

de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit

de grav prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., constituie, în realitate, o solicitare

de modificare a hotărârii penale străine, prin reținerea unei alte situații de fapt

și a altei încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de

art. 159 din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte constată

că hotărârea instanței străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul

situației de fapt stabilite și al încadrării juridice a acesteia, care, în legislația

română, corespunde dispozițiilor art. 20 raportat la art. 176 lit. a) C. pen., iar

conversiunea condamnării poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate și numai

în condițiile prevăzute de lege, iar nu și asupra vinovăției inculpatului, a situației

de fapt ori a încadrării juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de

lucru judecat de instanța de condamnare.

În mod corect

a stabilit instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 159

din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune conversiunea condamnării, în cauză fiind

incidente dispozițiile art. 158 din aceeași lege, referitoare la continuarea executării

potrivit cu care „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării

pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata

pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.”

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința recurată este legală

și temeinică, urmând ca recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva

sentinței penale nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția

I penală, să fie respins, ca nefondat, în temeiul art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care

onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva sentinței penale

nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă

de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 20 noiembrie 2013.