ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3405/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3405/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
încheierea din data de 21 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția I penală,
printre alte măsuri dispuse, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie
sub control judiciar formulată, în cursul judecării cauzei penale în primă instanță,
de inculpata C.A.A.
Pentru a dispune în acest sens, instanța
de fond a reținui următoarele:
„Inculpata este cercetată pentru săvârșirea
infracțiunilor de: constituire a unui grup infracțional organizat, luare de milă,
trafic de influență, complicitate la infracțiunea de trafic de influență și a trei
infracțiuni informatice, în ceea ce o privește pe aceasta, a fost luată măsura arestării
preventive în data de 15 martie 2013, pe temeiul art. 143 alin. (1) și art. 148
alin. (1) lit. f) C. proc. pen., conform încheierii din aceeași dată, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a II-a penală (Dosar nr. 2032/2/2013), rămasă
definitivă prin încheierea penală nr. 994/R din 20 martie 2013 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, măsura arestării preventive dispusă
față de aceasta a fost succesiv prelungită, respectiv menținută.
Prin încheierea de ședință din 16 septembrie
2013, pronunțată de această instanță în dosarul cu același număr, a fost respinsă
o cerere similară, soluție ce a fost confirmată prin decizia penală nr. 2967 din
2 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin respingerea recursului.
Prin încheierea de ședință din data de
10 octombrie 2013, această Curte a dispus
menținerea stării de arest, constatând existența indiciilor temeinice în continuare
și respingând o cerere de revocare a măsurii arestării, pentru ca la șapte zile
de la ultima măsură, inculpata să formuleze o nouă cerere de liberare provizorie
sub control judiciar.
Însă inculpata nu învederează niciun motiv
diferit față de cele menționate, în cererile anterioare, insistând asupra acelorași
elemente, fără a aduce ceva nou care să ducă la o concluzie diferită.
Este certă existența dreptului acestei
inculpate de a formula oricâte cereri de liberare dorește, numai că acest drept
de petiționare trebuie să fie și dublat de existența unor situații, care să poată
duce la admiterea unor astfel de cereri.
În afară doar de trecerea unei perioade
extrem de scurte de la data menținerii stării de arest, inculpata nu demonstrează
prin niciuna dintre susțineri vreo diminuare a periculozității sale.
Periculozitatea inculpatei este una deosebită,
aceasta acționând fără a fi constrânsă în sensul sprijinirii unor demersuri de o
periculozitate extremă, care aveau drept scop tocmai încălcarea valorilor pentru
care a fost pregătită să le apere, astfel că nu se impune, în nicio condiție, cel
puțin în acest moment procesual eliberarea sa.
Prestigiul justiției, siguranța regimului
juridic dată de respectarea autorității de lucru judecat, integritatea magistraților
și avocaților, nu reprezintă nimic pentru inculpată, atâta vreme cât există indicii
că a acționat într-un singur sens (cel contrar), pentru atingerea scopului său infracțional.
În același context și pentru aceleași argumente,
Curtea apreciază că perioada petrecută în arest preventiv nu constituie o depășire
a termenului rezonabil, în raport cu stadiul procesual al cauzei, cu gradul sporit
de complexitate a speței, determinat de numărul mare de inculpați cercetați și de
pluralitatea de infracțiuni reținută în sarcina acestei inculpate, cu atitudinea
procesuală manifestată, dar și cu comportamentul concret de până acum al autorităților
judiciare implicate în desfășurarea anchetei, până în prezent aceasta desfășurându-se
cu suficientă celeritate, fiind evidentă dificultatea cu care au fost descoperite
aceste infracțiuni comise de către inculpată alături de un lanț întreg de persoane
importante implicate în actul de justiție”.
Împotriva încheierii, inculpata a declarat
recurs, motivele fiind menționate în încheierea de dezbateri și amânarea pronunțării
prezentei decizii.
Recursul
urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta:
Judecarea cauzei penale în primă instanță
a revenit, potrivit normelor de competență după calitatea persoanei, Curții de Apel
București.
Examinând încheierea instanței de fond,
Înalta Curte apreciază că motivarea soluției de respingere a cererii de liberare
provizorie sub control judiciar nu îndeplinește cerințele impuse prin decizia
nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent,
să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 886/14.12.2011.
În această decizie, obligatorie potrivit art. 414
5
alin. (4) C.
proc. pen., Înalta Curte a menționat procedura și condițiile în care instanțele
urmează să examineze cererile de liberare provizorie (după caz, sub control judiciar
sau pe cauțiune).
Soluționarea cererii de liberare provizorie
presupune examinarea acesteia prin raportare la:
1) cadrul procesual intern, dat de
art. 136 alin. (2), art. 160
1
și urm. C. proc. pen. și art. 23 alin.
(10) din Constituția României; decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, completul competent, să judece recursul în interesul legii,
decizie publicată în M. Of. nr. 886/14.12.2011;
2) instrumentele juridice europene,
art. 5 parag. 1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta verde privind
aplicarea legislației U.E. referitoare Ia detenție în cadrul justiției penale, elaborată
de Comisia Europeană, COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandarea
Comitetului de Miniștri REC (2006) 13;
3) jurisprudența C.E.D.
O. în materia plasării și menținerii în
arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, spre exemplu, cauza Calmanovici
contra România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009,
cât și în cauze contra altor state.
Din examinarea cadrului stabilit de instrumentele
juridice europene, precum și de jurisprudența C.E.D.O., rezultă următoarele principii
în materia plasării și menținerii acuzatului în stare de arest:
„Există o prezumție în favoarea eliberării.
Așa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (hotărârea din 27
iunie 1968), partea a doua a art. 5 alin. (3) nu oferă autorităților judiciare o
opțiune între judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până
la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și dispoziția
analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce
temeiul menținerii detenției încetează. Continuarea detenției nu se justifică deci
într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă
de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii
respectării libertății individuale stabilită la art. 5 din Convenție (a se vedea,
printre altele. McKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543103,
CEHR 2006). În principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunțate
de instanțele interne în această privință, precum și a faptelor necontroversate
indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă
a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție.
Curtea reamintește că nu se poate face
o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria
împotriva Georgiei. nr. 30779/04, 6 noiembrie 2007). În această privință, art. 5
alin. (3) din Convenție nu poate fi interpretat ca permițând necondiționat arestarea
preventivă atâta vreme cât nu depășește o anumită durată. Orice menținere în stare
de arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată
în mod convingător de autorități (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva
Bulgariei, nr. 38822/97, CEDH 2003-1 și Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06,
6 noiembrie 2007).
În jurisprudența sa, Curtea a expus patru
motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat
că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzaiul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei,
hotărârea din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate,
să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27
iunie 1968), să comită noi infracțiuni (Matzenelter împotriva Austriei, hotărârea
din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței,
hotărârea din 26 iunie 1991) și Hendriks împotriva Olandei (hotărârea nr. 43701/04,
5 iulie 2007).
Pericolul de a împiedica buna derulare
a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie
să se bazeze pe probe faptice (Beccies împotriva Moldovei, nr. 9190/03, 4 octombrie
2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea
motiv poale fi luat în calcul potrivii art. 5 în circumstanțe excepționale și în
măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, acesta nu poale fi considerat
relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea
deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier)”,
hotărârea Calmanovici contra România, anterior
menționată.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (10) din
Constituția României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa
în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”. Instituția liberării
provizorii este reglementată prin dispozițiile art. 160
1
și urm. C.
proc. pen. după ce, în art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se arată că „scopul măsurilor
preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau
pe cauțiune”.
În consecință, liberarea provizorie este
concepută de legea fundamentală, dar și de legiuitor, ca un „substitut” al altor
măsuri preventive, inclusiv al măsurii arestării.
Formularea unei cereri de liberare provizorie
este condiționată, așa cum rezultă din chiar denumirea instituției, de luarea prealabilă
a măsurii arestării, și nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au
impus luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte
instituții de drept procesual penal, revocarea arestării sau înlocuirea arestării
(art. 139 C. proc. pen.).
Legea internă este în acord cu standardul
european, aspect relevat de dispozițiile art. 160
2
C. proc. pen.:
a) astfel, în alin. (1) se prevede regula
generală care răspunde principiului jurisprudenței C.E.D.O. potrivit căruia „există
o prezumție în favoarea liberării provizorii”, acesta se poate acorda în cazul tuturor
infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționale
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
b) în alin. (2), tocmai pentru a sublinia
regula generală, se prevăd unele situații de excepție care nu permit liberarea provizorie
sub control judiciar, „Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în
cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit
sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească
aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea
ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.
Rezultă că, în cazul formulării unei cereri
de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea regulii generale instituită
de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare trebuie să motiveze
existența unuia dintre cazurile prevăzute expres și limitativ în art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen.
Întrucât conform principiului potrivit
căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai starea de arest”, actele
și lucrările dosarului trebuie să justifice necesitatea respingerii cererii de liberare
provizorie și, deci, necesitatea menținerii stării de arest a acuzatului.
Astfel, din examinarea celor anterior arătate
rezultă că nu pot fi reținute pentru respingerea cererii de liberare provizorie,
printre altele, împrejurarea că subzistă motivele care au impus luarea, prelungirea
și menținerea arestării, că inculpata a mai formulat alte cereri de liberare provizorie
care i-au fost respinse, intervalul, apreciat de instanță mai scurt sau mai lung,
de la data luării măsurii arestării, complexitatea cauzei penale, celeritatea judecării
cauzei penale, împrejurarea coparticipării penale, alte elemente sau împrejurări
exterioare cauzei penale sau care nu sunt prevăzute de textele legii interne sau
de jurisprudența C.E.D.O. Chiar trecerea unui interval de timp, mai ales în contextul
arestării dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., poate, așa cum s-a
decis în jurisprudența C.E.D.O., să constituie un element nou, de natură să justifice
nu numai formularea unei noi cereri de liberare provizorie, dar chiar și o altă
soluție decât cea dispusă de instanță anterior, cu privire la o altă cerere similară.
În consecință, după admiterea recursului
și casarea parțială a încheierii atacate se va dispune rejudecarca cererii de liberare
provizorie sub control judiciar, instanța de rejudecare urmând să examineze motivele
invocate în cererea formulată de inculpată prin raportare la decizia nr. 17 din
17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent, să
judece recursul în interesul legii, la cadrul legal intern menționat și la standardul
european configurat prin jurisprudența C.E.D.O. (în cauzele arătate anterior ori
în cauzele invocate de apărare).
Înalta Curte apreciază că se impune soluția
rejudecârii cererii de liberare provizorie deoarece motivarea încheierii atacate,
în condițiile anterior arătate, echivalează cu nesoluționarea acesteia în primă
instanță, soluția de rejudecare răspunzând și principiului dublului grad de jurisdicție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpata C.A.A.
împotriva încheierii din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția I penală, în Dosarul nr. 4766/2/2013 (număr în format vechi 2323/2013).
Casează, în parte, încheierea atacată,
numai cu privire la soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar
formulată de inculpata C.A.A.
Trimite cererea de liberare provizorie
sub control judiciar pentru rejudecare la Curtea de Apel București.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea
recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie
2013.