ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3405/2013

Deliberând asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 21 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția I penală, printre alte măsuri dispuse, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată, în cursul judecării cauzei penale în primă instanță, de inculpata C.A.A. Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținui următoarele: „Inculpata este cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor de: constituire a unui grup infracțional organizat, luare de milă, trafic de influență, complicitate la infracțiunea de trafic de influență și a trei infracțiuni informatice, în ceea ce o privește pe aceasta, a fost luată măsura arestării preventive în data de 15 martie 2013, pe temeiul art. 143 alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., conform încheierii din aceeași dată, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală (Dosar nr. 2032/2/2013), rămasă definitivă prin încheierea penală nr. 994/R din 20 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. Ulterior, măsura arestării preventive dispusă față de aceasta a fost succesiv prelungită, respectiv menținută. Prin încheierea de ședință din 16 septembrie 2013, pronunțată de această instanță în dosarul cu același număr, a fost respinsă o cerere similară, soluție ce a fost confirmată prin decizia penală nr. 2967 din 2 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin respingerea recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 10 octombrie 2013, această Curte a dispus menținerea stării de arest, constatând existența indiciilor temeinice în continuare și respingând o cerere de revocare a măsurii arestării, pentru ca la șapte zile de la ultima măsură, inculpata să formuleze o nouă cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Însă inculpata nu învederează niciun motiv diferit față de cele menționate, în cererile anterioare, insistând asupra acelorași elemente, fără a aduce ceva nou care să ducă la o concluzie diferită. Este certă existența dreptului acestei inculpate de a formula oricâte cereri de liberare dorește, numai că acest drept de petiționare trebuie să fie și dublat de existența unor situații, care să poată duce la admiterea unor astfel de cereri.

În afară doar de trecerea unei perioade extrem de scurte de la data menținerii stării de arest, inculpata nu demonstrează prin niciuna dintre susțineri vreo diminuare a periculozității sale. Periculozitatea inculpatei este una deosebită, aceasta acționând fără a fi constrânsă în sensul sprijinirii unor demersuri de o periculozitate extremă, care aveau drept scop tocmai încălcarea valorilor pentru care a fost pregătită să le apere, astfel că nu se impune, în nicio condiție, cel puțin în acest moment procesual eliberarea sa. Prestigiul justiției, siguranța regimului juridic dată de respectarea autorității de lucru judecat, integritatea magistraților și avocaților, nu reprezintă nimic pentru inculpată, atâta vreme cât există indicii că a acționat într-un singur sens (cel contrar), pentru atingerea scopului său infracțional.

În același context și pentru aceleași argumente, Curtea apreciază că perioada petrecută în arest preventiv nu constituie o depășire a termenului rezonabil, în raport cu stadiul procesual al cauzei, cu gradul sporit de complexitate a speței, determinat de numărul mare de inculpați cercetați și de pluralitatea de infracțiuni reținută în sarcina acestei inculpate, cu atitudinea procesuală manifestată, dar și cu comportamentul concret de până acum al autorităților judiciare implicate în desfășurarea anchetei, până în prezent aceasta desfășurându-se cu suficientă celeritate, fiind evidentă dificultatea cu care au fost descoperite aceste infracțiuni comise de către inculpată alături de un lanț întreg de persoane importante implicate în actul de justiție”.

Împotriva încheierii, inculpata a declarat recurs, motivele fiind menționate în încheierea de dezbateri și amânarea pronunțării prezentei decizii. Recursul urmează a fi admis pentru motivele ce se vor arăta: Judecarea cauzei penale în primă instanță a revenit, potrivit normelor de competență după calitatea persoanei, Curții de Apel București. Examinând încheierea instanței de fond, Înalta Curte apreciază că motivarea soluției de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu îndeplinește cerințele impuse prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent, să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of.

nr. 886/14.12.2011. În această decizie, obligatorie potrivit art. 414 5 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a menționat procedura și condițiile în care instanțele urmează să examineze cererile de liberare provizorie (după caz, sub control judiciar sau pe cauțiune). Soluționarea cererii de liberare provizorie presupune examinarea acesteia prin raportare la: 1) cadrul procesual intern, dat de art. 136 alin. (2), art. 160 1 și urm. C. proc. pen. și art. 23 alin. (10) din Constituția României; decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent, să judece recursul în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 886/14.12.2011; 2) instrumentele juridice europene, art. 5 parag.

1 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta verde privind aplicarea legislației U.E. referitoare Ia detenție în cadrul justiției penale, elaborată de Comisia Europeană, COM (2011) 327 final, din data de 14 iunie 2011, recomandarea Comitetului de Miniștri REC (2006) 13; 3) jurisprudența C.E.D. O. în materia plasării și menținerii în arest a acuzatului, atât în cauzele contra României, spre exemplu, cauza Calmanovici contra România, din data de 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009, cât și în cauze contra altor state. Din examinarea cadrului stabilit de instrumentele juridice europene, precum și de jurisprudența C.E.D.O., rezultă următoarele principii în materia plasării și menținerii acuzatului în stare de arest: „Există o prezumție în favoarea eliberării.

Așa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (hotărârea din 27 iunie 1968), partea a doua a art. 5 alin. (3) nu oferă autorităților judiciare o opțiune între judecarea într-un termen rezonabil și eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată și dispoziția analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menținerii detenției încetează. Continuarea detenției nu se justifică deci într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale stabilită la art. 5 din Convenție (a se vedea, printre altele.

McKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543103, CEHR 2006). În principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunțate de instanțele interne în această privință, precum și a faptelor necontroversate indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție. Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei. nr. 30779/04, 6 noiembrie 2007). În această privință, art. 5 alin. (3) din Convenție nu poate fi interpretat ca permițând necondiționat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depășește o anumită durată.

Orice menținere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorități (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, CEDH 2003-1 și Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007). În jurisprudența sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzaiul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968), să comită noi infracțiuni (Matzenelter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, hotărârea din 26 iunie 1991) și Hendriks împotriva Olandei (hotărârea nr. 43701/04, 5 iulie 2007). Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Beccies împotriva Moldovei, nr. 9190/03, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poale fi luat în calcul potrivii art. 5 în circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune,

acesta nu poale fi considerat relevant și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deținutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier)”, hotărârea Calmanovici contra România, anterior menționată. Astfel, potrivit art. 23 alin. (10) din Constituția României „Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune”. Instituția liberării provizorii este reglementată prin dispozițiile art. 160 1 și urm. C. proc. pen. după ce, în art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.

În consecință, liberarea provizorie este concepută de legea fundamentală, dar și de legiuitor, ca un „substitut” al altor măsuri preventive, inclusiv al măsurii arestării. Formularea unei cereri de liberare provizorie este condiționată, așa cum rezultă din chiar denumirea instituției, de luarea prealabilă a măsurii arestării, și nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte instituții de drept procesual penal, revocarea arestării sau înlocuirea arestării (art. 139 C. proc. pen.). Legea internă este în acord cu standardul european, aspect relevat de dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen.: a) astfel, în alin. (1) se prevede regula generală care răspunde principiului jurisprudenței C.E.D.O.

potrivit căruia „există o prezumție în favoarea liberării provizorii”, acesta se poate acorda în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. b) în alin. (2), tocmai pentru a sublinia regula generală, se prevăd unele situații de excepție care nu permit liberarea provizorie sub control judiciar, „Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”.

Rezultă că, în cazul formulării unei cereri de liberare provizorie, pentru a înlătura aplicarea regulii generale instituită de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare trebuie să motiveze existența unuia dintre cazurile prevăzute expres și limitativ în art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. Întrucât conform principiului potrivit căruia „nu starea de libertate trebuie motivată, ci numai starea de arest”, actele și lucrările dosarului trebuie să justifice necesitatea respingerii cererii de liberare provizorie și, deci, necesitatea menținerii stării de arest a acuzatului.

Astfel, din examinarea celor anterior arătate rezultă că nu pot fi reținute pentru respingerea cererii de liberare provizorie, printre altele, împrejurarea că subzistă motivele care au impus luarea, prelungirea și menținerea arestării, că inculpata a mai formulat alte cereri de liberare provizorie care i-au fost respinse, intervalul, apreciat de instanță mai scurt sau mai lung, de la data luării măsurii arestării, complexitatea cauzei penale, celeritatea judecării cauzei penale, împrejurarea coparticipării penale, alte elemente sau împrejurări exterioare cauzei penale sau care nu sunt prevăzute de textele legii interne sau de jurisprudența C.E.D.O. Chiar trecerea unui interval de timp, mai ales în contextul arestării dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc.

pen., poate, așa cum s-a decis în jurisprudența C.E.D.O., să constituie un element nou, de natură să justifice nu numai formularea unei noi cereri de liberare provizorie, dar chiar și o altă soluție decât cea dispusă de instanță anterior, cu privire la o altă cerere similară. În consecință, după admiterea recursului și casarea parțială a încheierii atacate se va dispune rejudecarca cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanța de rejudecare urmând să examineze motivele invocate în cererea formulată de inculpată prin raportare la decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul competent, să judece recursul în interesul legii, la cadrul legal intern menționat și la standardul european configurat prin jurisprudența C.E.D.O.

(în cauzele arătate anterior ori în cauzele invocate de apărare). Înalta Curte apreciază că se impune soluția rejudecârii cererii de liberare provizorie deoarece motivarea încheierii atacate, în condițiile anterior arătate, echivalează cu nesoluționarea acesteia în primă instanță, soluția de rejudecare răspunzând și principiului dublului grad de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpata C.A.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 4766/2/2013 (număr în format vechi 2323/2013). Casează, în parte, încheierea atacată, numai cu privire la soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata C.A.A. Trimite cererea de liberare provizorie sub control judiciar pentru rejudecare la Curtea de Apel București. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2013.