ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1851/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 noiembrie 2014, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința nr. 1546/CAF/29.10.2014 pronunțată de Tribunalul Alba, secția de contencios administrativ, fiscal și insolvență, în dosarul nr. x/2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat obligarea pârâtei să le plătească suma de 27.000 Euro, cu titlu de daune materiale cauzate acestora de netrimiterea de către pârâtă a dosarului nr. x/2006 la Comisia Locală de Fond Funciar Câmpeni.

Prin încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei privind acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu consecința trimiterii dosarului în nelucrare, în arhivă, până la o nouă stăruință a părților.

La data de 21 iulie 2015, în baza referatului grefei, s-a propus repunerea pe rol a cauzei, pentru verificarea perimării, potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., iar prin rezoluția președintelui Completului de judecată de la aceeași dată, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei din oficiu, fixându-se termen de judecată la data de 01.09.2015, cu citarea părților.

Prin sentința civilă nr. 154 din 1 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat perimată de drept acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei instanței de fond pentru continuarea judecății.

În susținerea recursului, reclamanții au arătat, în esență, că instanța de fond a constatat în mod greșit că în cauză a intervenit perimarea cererii, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 416, 417 și 420 din C. proc. civ.

Reclamanții consideră că termenul din 01.09.2015, pentru care au fost citați de către instanță, a fost fixat în vederea judecării cauzei, iar nu pentru perimare, rezultând, așadar, că instanța nu și-a respectat propria citație.

Odată cu recursul declarat în cauză, reclamanții au atașat și o cerere de renunțare la judecata recursului, iar ulterior, la data de 9.11.2015, recurenții au depus o cerere de revenire asupra renunțării la judecata recursului.

Legal citată, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat întâmpinare în cauză.

6.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond.

6.2 Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat.

6.2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Controlul judiciar declanșat de recurenții-reclamanți are ca obiect verificarea legalității hotărârii instanței de fond prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect refuz soluționare cerere.

Judecătorul fondului a constatat că în cauză a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ., reținând că de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, respectiv încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2015, când s-a dispus suspendarea judecății conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., și până la termenul de judecată din 01 septembrie 2015, fixat în vederea discutării perimării, cauza a rămas în nelucrare din motive imputabile reclamanților mai mult de 6 luni, iar aceștia nu au făcut demersuri în vederea reluării judecății și nici dovada că ar fi intervenit situații care să justifice întreruperi sau suspendări ale cursului perimării.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Criticile recurenților-reclamanți, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (...)".

Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Cu privire la cursul perimării, dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Analizând cerințele prevăzute de lege pentru a interveni sancțiunea perimării, ce decurg din conținutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, îndeplinit de părți sau de instanță, și care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.

În cauză, se constată că prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2015, instanța de primă jurisdicție a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., cu consecința trimiterii dosarului în nelucrare, în arhivă, până la o nouă stăruință a părților.

La data de 21 iulie 2015, în baza referatului grefei, s-a propus repunerea pe rol a cauzei, pentru verificarea perimării, potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., iar prin rezoluția judecătorului fondului din aceeași dată, s-a stabilit termen de judecată la 1 septembrie 2015, dispunându-se citarea părților în vederea verificării împlinirii termenului de perimare.

Procedând la verificarea actelor dosarului de fond, Înalta Curte constată că de la data pronunțării încheierii de suspendare a cauzei din 25 ianuarie 2015 și până la data repunerii pe rol a cauzei în vederea verificării împlinirii termenului de perimare, părțile nu au înregistrat nicio cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății.

Susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia, termenul din 01 septembrie 2015 a fost fixat de instanță în vederea judecării cauzei, iar nu pentru verificarea împlinirii termenului de perimare, este greșită. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea. (...)", așa cum s-a întâmplat în cauză.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că datorită stării de pasivitate a părților, cauza a stat în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a cauzei, în vederea continuării judecății, iar în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, motiv pentru care soluția primei instanțe este corectă.

6.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 154 din 1 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.