ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7396/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 17 mai 2011 sub nr. 24246/3/2010, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON (sumă estimată până la efectuarea unei expertize evaluatoare de specialitate), reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 527,34 m.p. situat în București, sector 1, actualmente cuprins în curtea Televiziunii Române, expropriat de Statul Român, fără acordarea unei juste și prealabile despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 850 din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilitătii cererii și s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București. Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare din 04 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, L.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 527,34 m.p. Potrivit certificatului de moștenitor din 05 august 1998 și din 23 decembrie 2002 eliberat de notarul public P.M.T., s-a constatat calitatea de moștenitoare a reclamantei de pe urma defunctului L.I.

Ulterior, în anul 1967, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului și în administrarea Comitetului de Radiodifuziune și Televiziune, prin Decretul de expropriere nr. 357/1967. Față de cele de mai sus, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”. Tribunalul a mai reținut că reclamanta a învederat în mod expres că nu a înțeles să revendice în natură imobilul în litigiul, ci numai contravaloarea acestuia, constând în justa despăgubire ce i se cuvine.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că eventuala obligare a pârâților la plata contravalorii imobilului se circumscrie noțiunii de „revendicare” a acestuia, având în vedere că o asemenea măsură ar putea fi dispusă în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă. Cum, în speță, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14 februarie 2001, de când au intrat în vigoare, fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent [art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată].

În plus, tribunalul a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 „prin utilizarea sintagmei generice imobilele expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenței acestor norme speciale este dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are relevanță asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcțiile sau numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul despăgubirilor).

În aceste cazuri, persoana îndreptățită este ținută a indica sau, după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea”. Reclamanta nu a dovedit că a declanșat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, precizând în mod expres că a înțeles să se adreseze direct instanței de judecată, apreciind că nu îi sunt incidente prevederile legale speciale, deschizând prezenta acțiune în revendicare în condițiile dreptului comun. Adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este altceva decât o acțiune în revendicare specială, supusă unui regim juridic aparte, în contextul menționat neputând fi admisă o acțiune în justiție, din a cărei formulare rezultă culpa evidentă a reclamantei în neexercitarea unor demersuri prevăzute de legiuitor prin actele normative mai sus indicate. Este adevărat că pct. 2 al Cap. 1 din H.G. nr. 250/2007 trimite la exigențele art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional.

Însă aceste dispoziții cu caracter de principiu vizează modul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite la instituțiile și persoanele implicate în executarea legii, nefiind, așadar, de natură să conducă la o altă soluție. În plus, tribunalul a reținut că instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamantei, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicată, potrivit cu care „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor ca procedura prealabilă să se desfășoare între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire, deoarece, în final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege. În plus, prevederile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituția republicată dispune că „conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul inviolabil al proprietății private, „în condițiile legii”.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că prin reglementarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.

Împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat exigentelor legii speciale este de natură să dea expresie propriei sale culpe, cu atât mai puțin scuzabilă cu cât avea la îndemână mijloace procedurale, iar, potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” orice altă apărare formulată de reclamantă este lipsită de îndreptățire. O astfel de soluție este în deplină concordanță și cu garanțiile instituite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la asigurarea unui proces echitabil, întrucât art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, drept, însă, limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică contestațiile ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil.

Astfel, nu se poate reține că legea specială reprezintă un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, ci procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 este conformă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât pot fi aduse restricții exercițiului unui drept, cu atât mai mult cu cât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor.

De asemenea, instanța urmează a se raporta în soluționarea cauzei și la decizia pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008 în Dosarul nr. 60/2007 în ședința din data de 09 iunie 2008, în sensul că în concursul dintre legea specială și legea generală urmează a se acorda eficiență legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, față de considerentele anterioare, instanța a apreciat că, în cauză, nu se justifica conferirea de prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate nici un fel de neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și actul european, pe de o parte, și nici atingeri aduse vreunui alt drept de proprietate al reclamantei. Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs reclamanta M.M. și a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că în mod eronat a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. La termenul de la data de 07 decembrie 2011, Curtea a constatat că s-a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții civile în sumă de 500.000 RON, iar potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei în fond aparține tribunalului, iar calea de atac este apelul. Prin decizia civilă nr. 91/A din 29 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă M.M., în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Instanța de apel a constatat că este nefondat motivul de recurs referitor la faptul că s-a formulat o acțiune în revendicare, iar prima instanță s-a pronunțat în mod greșit asupra unei cereri ce are ca obiect pretenții civile. Potrivit cererii precizatoare existentă la dosar de fond, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâților la plata unei sume de bani ceea ce reprezintă o acțiune în pretenții civile și nu s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate sau liniștită posesie a unui imobil pentru a putea fi calificată ca fiind o acțiune în revendicare.

Curtea de Apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța raportat la obiectul cererii de chemare în judecată încadrează în drept cererea dedusă judecății. În situația în care este indicat greșit textul de lege în temeiul căruia s-a formulat cererea de judecată, instanța are obligația de a întemeia în drept cererea în funcție de petitul acesteia și motivele expuse în cererea de chemare în judecată. Instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că cererea dedusă judecății are ca obiect o acțiune în pretenții civile și nu o acțiune în revendicare soluționând cererea în pretenții formulată de către reclamantă.

S-a mai arătat că din actele și lucrările dosarului rezultă că s-au solicitat despăgubiri civile pentru un teren care a fost trecut în proprietatea statului și în administrarea Comitetului de Radioteleviziune și Difuziune din anul 1967, prin Decretul de expropriere nr. 357. Curtea de Apel a constatat că imobilul în litigiu a fost expropriat fără a fi acordată o justă despăgubire, iar reclamanta nu a formulat o acțiune în revendicare în natură, ci a solicitat numai contravaloarea acestui teren, deci acordarea justei despăgubiri ce i se cuvine în urma exproprierii.

Prima instanță a constatat că imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, iar în această situație, devin aplicabile prevederile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ce reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Instanța de apel a constatat că acțiunea în despăgubiri civile a fost formulată la data de 17 mai 2011, deci după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, situație în care, cu privire la măsurile reparatorii pentru acest imobil care a fost preluat abuziv în anul 1967, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Curtea a constatat că prin H.G.

nr. 250/2007, prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a lămurit sintagma generică a imobilului expropriat, legiuitorul având în vedere că în acest text sunt incluse toate exproprierile efectuate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil sau nu. Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu expropriat în anul 1967 intră sub incidența dispozițiilor acestei legi speciale și nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.

S-a reținut că, în speță, este incident principiul de drept potrivit căruia legea specială derogă de la cadrul general și este aplicabilă legea specială, întrucât situația juridică a imobilului în litigiu care a fost expropriat în anul 1967, este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care reglementează situația acestor imobile în mod special și astfel nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 481 C. civ. De altfel, Curtea de Apel a constatat că prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 33/208 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în cazul în care există concurs între legea specială și legea generală urmează a se da eficiență legii speciale, conform principiului general de drept specialia generalibus derogant, chiar dacă nu s-a precizat în mod expres în legea specială.

Referirile apelantei la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a constatat că nu sunt fondate, deoarece nu au fost identificate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu s-au adus atingeri dreptului de proprietate al reclamantei, care are la dispoziție cadrul legii speciale reglementat prin Legea nr. 10/2001, pentru satisfacerea dreptului său. Împotriva deciziei mai sus menționată a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M. 1. Instanța de apel a reținut că ar fi ne fondat motivul de apel „referitor la faptul că s-a formulat o acțiune în revendicare, iar prima instanță s-a pronunțat în mod greșit asupra unei cereri ce are ca obiect pretenții civile”.

Recurenta susține că instanța de apel a reținut alt motiv de apel decât cel efectiv invocat de apelantă, susținând că a fost criticată sentința primei instanțe tocmai pentru că s-a pronunțat asupra unei alte pretenții decât cea efectiv dedusă judecății. Astfel, din întreaga motivare a primei instanțe se desprinde concluzia că aceasta a soluționat cauza considerând-o o veritabilă acțiune în revendicare a bunului expropriat de statul român de la autorii săi. În realitate, însă, prima instanță a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată având ca petit obligarea pârâților la plata unei sume de bani (estimate) reprezentând contravaloarea despăgubirilor pe care Statul Român trebuia să le acorde în urma efectuării exproprierii bunului.

Ceea ce instanța de apel reține, și anume că prima instanță ar fi argumentat că cererea are ca obiect pretenții civile, este prin urmare cu totul eronat, iar acest fapt se poate observa prin simpla lectură a considerentelor sentinței primei instanțe. Prin urmare, argumentele instanței de apel în sensul că instanța de fond ar fi încadrat corect din punct de vedere al întemeierii în drept cererea de chemare în judecată sunt cu totul neîntemeiate. 2. Instanța de apel a reținut faptul că în urma intrării în vigoare a Legii 10/2001, avându-se în vedere obiectul acesteia, cererile pentru despăgubiri civile formulate ulterior intrării în vigoare a acestei legi ar fi inadmisibile întrucât Legea nr. 10/2001 are un caracter special și trebuie aplicată cu prioritate dreptului comun.

În situația în care Statul Român a procedat în mod nelegal la exproprierea autorilor săi, fără a achita acestora o justă și prealabilă despăgubire, instanțele au dat o interpretare și aplicare eronată legislației naționale și comunitare. Criticile deciziei recurate privesc încălcarea de către ambele instanțe a prevederilor art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Susține pe de o parte faptul că, în conformitate cu legislația națională, atât acțiunea în revendicare a unui bun și cu atât mai mult o acțiune în pretenții constând în despăgubirea pentru expropriere, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin admisibile, deoarece legea specială nu exclude nici posibilitatea promovării acțiunii în revendicare și nici posibilitatea acțiunii în pretenții pentru despăgubi pentru expropriere, o atare limitare constituind o încălcare a principiului liberului acces la justiție. În ceea ce privește decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, arată faptul că și acest act consacră admisibilitatea cererii întemeiate pe dreptul comun.

Recurenta invocă și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia respingerea ca inadmisibilă a acțiunilor în revendicare, motivat de existența unei legi speciale de reparație, este contrară art. 6 din Convenție (cauza Faimblat contra României, publicată la data de 13 ianuarie 2009 în M. Of.). Pentru a reține încălcarea art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a constatat lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern în ceea ce privește posibilitatea de a beneficia de despăgubiri aferente proprietăților confiscate, în acest sens constatându-se că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod adecvat pentru a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri (astfel cum deja Curtea a mai statuat în cauza Ruxanda lonescu contra României, Matache și alții împotriva României).

În esență, Curtea Europeană a stabilit faptul că deși Legea nr. 10/2001 oferă acces la o procedură administrativă și ulterior, dacă este necesar, la una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent apt să conducă într-un termen rezonabil la plata de despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu ar mai fi posibilă. Astfel fiind, neexistând un acces efectiv și practic oferit de legea specială invocată drept motiv al inadmisibilității acțiunii, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, cu această unică motivare a existenței unei legi speciale, vădit inaplicabilă în prezenta cauză dat fiind obiectul acesteia, încalcă flagrant art. 6 din Convenția Europeană privind garantarea unui proces echitabil.

Recurenta susține că au fost încălcate prevederile Constituției României în vigoare la acea dată, conform cărora nimeni nu putea fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și numai după achitarea unei juste și prealabile despăgubiri. Conform art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment: „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”. Au fost, de asemenea, încălcate prevederile art. 481 C. civ.

care reglementează dreptul de proprietate, asigurând protecția acestuia: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.” Astfel fiind, este evident că natura juridică a pretențiilor recurentei constă în dreptul acesteia de a încasa contravaloarea exproprierii imobilului respectiv - și nu bunul în sine. Acest fapt rezultă din încălcarea de către Statul Român a tuturor prevederile legale sus-menționate în vigoare la data exproprierii - atât interne, cât și internaționale - prin preluarea imobilului, fără a achita nici o despăgubire aferentă acestuia. Eroarea instanței de fond - preluată și de instanța de apel - constă în echivalarea cererii recurentei cu o veritabilă cerere de revendicare a bunului.

Or, așa cum am arătat, izvorul juridic al pretențiilor îl reprezintă lipsa acordării despăgubirii pentru expropriere. Toate normele legale pe care a fost întemeiată cererea introductivă fac referire la necesitatea acordării unei juste și prealabile despăgubiri, în schimbul preluării imobilului. Recurenta, contrar celor reținute de prima instanță, nu și-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 480 C. civ. Instanța de fond însă, în deplină eroare, se limitează să compare în detaliu Legea specială nr. 10/2001 cu dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. exclusiv pe aspectul privind proprietatea asupra bunului, fără a se pronunța în vreun mod asupra temeiului de drept invocat în realitate de recurentă, respectiv asupra despăgubirii cerute de recurentă.

Un alt argument al instanțelor devolutive îl reprezintă cel conform căruia toate pretențiile privind imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 trebuie să fie soluționate exclusiv prin procedura dispusă de Legea nr. 10/2001, din considerentul că aceasta reprezintă normă specială cu aplicabilitate imediată în timp, față de alte prevederi legale (C. civ., Constituție). Contrar celor reținute de instanța de apel, definirea sintagmei imobilului expropriat din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu poate fi opusă recurentei, dat fiind ca aceasta este efectiv activată și aplicabilă doar în cadrul procedurii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001. Or prezenta cauză are cu totul alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, iar recurenta nu a optat pentru calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, respingerea ca inadmisibilă a cererii motivat de existența legii speciale de reparație apare ca total neîntemeiată. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei pre judecare instanței competente. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Primul aspect care a fost dedus judecății este cel vizând limitele învestirii instanței, date de obiectul cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a susținut că nu a formulat o acțiune în revendicare de drept comun și că prima instanță a greșit atunci când, ignorând temeiul juridic al cererii, în loc să aibă în vedere respectarea dreptului real de proprietate al reclamantei și să se pronunțe în consecință, pe existența unei obligații a statului de acordare a unei juste și prealabile despăgubiri pentru exproprierea imobilului, s-a pronunțat asupra unei cereri de revendicare a bunului. Recurenta-reclamantă a contestat acest considerent al instanței, arătând că admisibilitatea demersului său nu are nicio legătură cu procedura Legii nr. 10/2001, subliniind în continuare că este vorba de o acțiune în pretenții de drept comun, a cărei admisibilitate este dată de împrejurarea că este îndreptățită la contravaloarea despăgubirilor pe care Statul Român trebuia să le acorde în urma exproprierii bunului.

Prin sentința primei instanțe, confirmată în apel, s-a soluționat cererea astfel cum aceasta a fost formulată, motivarea fiind susținută de stabilirea, în prealabil, a regimului juridic al imobilului. Astfel, în condițiile în care acesta intra sub regimul Legii nr. 10/2001, cererea putea fi analizată văzând dispozițiile art. 7 alin. (2) din lege, care prevăd că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute. Numai că, pentru a se putea discuta sub aspectul naturii măsurii reparatorii, era necesar să se verifice dacă s-a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În acest context, în mod corect instanța de apel a constatat că, fiind în prezența unui imobil preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și a unei acțiuni formulate după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, chiar și despăgubirile solicitate prin cerere pentru preluarea abuzivă a imobilului expropriat se acordă numai în procedura instituită de acest act normativ. De altfel, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate în perioada de referință a legii.

Dispozițiile textului legal menționat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum a ceasta a fost făcută cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaților, fără relevanță dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcțiile, esențială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual. Mai mult, potrivit deciziei nr. 53 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanta nu a făcut dovada că este exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că, din motive independente de voința sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceasta nu are deschisă calea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun. Critica potrivit căreia instanțele de fond și apel au făcut o greșită interpretare a legislației naționale și comunitare, deoarece atât dreptul intern, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunosc admisibilitatea acțiunii în revendicare, și cu atât mai mult a unei acțiuni în despăgubiri, se constată că este, de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed. Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002. Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant” - „legile speciale derogă de la cele generale”.

Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Înalta Curte nu poate reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea a unei juste și prealabile despăgubiri pentru exproprierea imobilului, întrucât așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenție nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. „În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină”. Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul al justiție. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (dreptul comun) nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în privința accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă, notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând că a ales calea dreptului comun prin voința proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale. Prin aceeași decizie în interesul legii nr. 33/1998, teza a II-a, s-a reținut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu exista o hotărâre irevocabilă de recunoaștere a acestui drept și dispunere a fi restituit în natură (cauza Atanasiu și alții contra României) - reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual” și nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa garantată de Constituția României, de legislația națională și comunitară.

Obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001 nu suprimă accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin la trei grade de jurisdicție în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați abuziv de stat de bunuri în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași perioadă de timp, să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau pasivității, cu consecința pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și, pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea imobilului sau măsuri reparatorii, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 91/A din data de 29 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2012.