ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7396/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7396/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă

la data de 17 mai 2011 sub nr. 24246/3/2010, reclamanta M.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 RON (sumă

estimată până la efectuarea unei expertize evaluatoare de specialitate),

reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 527,34 m.p. situat în

București, sector 1, actualmente cuprins în curtea Televiziunii Române,

expropriat de Statul Român, fără acordarea unei juste și prealabile

despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 850 din 26

aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis excepția inadmisibilitătii cererii

și s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către formulată de reclamanta

M.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și Primăria Municipiului București.

Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare

din 04 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, L.I. a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din teren

în suprafață de 527,34 m.p.

Potrivit certificatului de moștenitor din

05 august 1998 și din 23 decembrie 2002 eliberat de notarul public P.M.T., s-a constatat

calitatea de moștenitoare a reclamantei de pe urma defunctului L.I.

Ulterior, în anul 1967, imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului și în administrarea Comitetului de Radiodifuziune

și Televiziune, prin Decretul de expropriere nr. 357/1967.

Față de cele de mai sus, tribunalul a reținut

incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta

a învederat în mod expres că nu a înțeles să revendice în natură imobilul în litigiul,

ci numai contravaloarea acestuia, constând în justa despăgubire ce i se cuvine.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că eventuala obligare a pârâților la plata

contravalorii imobilului se circumscrie noțiunii de „revendicare” a acestuia, având

în vedere că o asemenea măsură ar putea fi dispusă în ipoteza în care restituirea

în natură nu este posibilă.

Cum, în speță, imobilul revendicat a trecut

în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale

ale Legii nr. 10/2001, care, începând cu data de 14 februarie 2001, de când au intrat

în vigoare, fac inadmisibilă acțiunea bazată pe dispozițiile dreptului comun, sub

sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent [art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată].

În plus, tribunalul a reținut că, în temeiul

dispozițiilor art. 11.1 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 „prin utilizarea

sintagmei generice imobilele expropriate legiuitorul a avut în vedere includerea

sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent

de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind

valabil sau nu). Important pentru stabilirea incidenței acestor norme speciale este

dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri dispuse

ca atare în baza unui act normativ generic sau individual de expropriere (nu are

relevanță asupra incidenței legii faptul că exproprierea a privit numai construcțiile

sau numai terenurile, deoarece aceasta era o formă abuzivă de a restrânge cuantumul

despăgubirilor). În aceste cazuri, persoana îndreptățită este ținută a indica sau,

după caz, a depune în cadrul notificării sau actelor doveditoare actul normativ

ori decizia administrativă în temeiul căreia s-a făcut sau s-a dispus exproprierea”.

Reclamanta nu a dovedit că a declanșat

procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, precizând în mod expres că

a înțeles să se adreseze direct instanței de judecată, apreciind că nu îi sunt incidente

prevederile legale speciale, deschizând prezenta acțiune în revendicare în condițiile

dreptului comun.

Adresabilitatea la instanță este supusă,

în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în

temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o

normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus

derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr.

10/2001, republicată.

Măsura reparatorie reglementată de Legea

nr. 10/2001 nu este altceva decât o acțiune în revendicare specială, supusă unui

regim juridic aparte, în contextul menționat neputând fi admisă o acțiune în justiție,

din a cărei formulare rezultă culpa evidentă a reclamantei în neexercitarea unor

demersuri prevăzute de legiuitor prin actele normative mai sus indicate.

Este adevărat că pct. 2 al Cap. 1 din H.G.

nr. 250/2007 trimite la exigențele art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea

sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

principiile generale de drept internațional. Însă aceste dispoziții cu caracter

de principiu vizează modul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite

la instituțiile și persoanele implicate în executarea legii, nefiind, așadar, de

natură să conducă la o altă soluție.

În plus, tribunalul a reținut că instituirea

de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește

accesul liber la justiție al reclamantei, deoarece dreptul de acces la justiție

nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate

cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicată, potrivit cu care „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor ca procedura prealabilă să se desfășoare

între deținătorul imobilului și persoana îndreptățită la restituire, deoarece, în

final, tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor

prevăzute de lege.

În plus, prevederile art. 44 alin. (1)

teza a II-a din Constituția republicată dispune că „conținutul și limitele dreptului

de proprietate sunt stabilite de lege”, iar art. 136 alin. (5) consacră caracterul

inviolabil al proprietății private, „în condițiile legii”.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul

ordinar este, așadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea

atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție,

în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele

particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, niște limitări

rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Sub acest aspect,

tribunalul a reținut că prin reglementarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut

decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale

constituționale.

Împrejurarea că reclamanta nu s-a conformat

exigentelor legii speciale este de natură să dea expresie propriei sale culpe, cu

atât mai puțin scuzabilă cu cât avea la îndemână mijloace procedurale, iar, potrivit

principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” orice altă apărare formulată

de reclamantă este lipsită de îndreptățire.

O astfel de soluție este în deplină concordanță

și cu garanțiile instituite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

referitor la asigurarea unui proces echitabil, întrucât art. 6 garantează dreptul

fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, drept, însă, limitat la câmpul

de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică contestațiile ce poartă asupra

drepturilor cu caracter civil. Astfel, nu se poate reține că legea specială reprezintă

un obstacol pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, ci procedura prealabilă

reglementată de Legea nr. 10/2001 este conformă cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât pot fi aduse restricții exercițiului unui drept, cu atât mai mult

cu cât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului,

reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității

și de nevoile indivizilor.

De asemenea, instanța urmează a se raporta

în soluționarea cauzei și la decizia pronunțată în recurs în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008 în Dosarul nr. 60/2007 în ședința

din data de 09 iunie 2008, în sensul că în concursul dintre legea specială și legea

generală urmează a se acorda eficiență legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială

și, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea

nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția va avea prioritate.

O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, față de considerentele anterioare,

instanța a apreciat că, în cauză, nu se justifica conferirea de prioritate Convenției

Europene a Drepturilor Omului, nefiind identificate nici un fel de neconcordanțe

între Legea nr. 10/2001 și actul european, pe de o parte, și nici atingeri aduse

vreunui alt drept de proprietate al reclamantei.

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat

recurs reclamanta M.M.

și

a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind

că în mod eronat a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, în conformitate

cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

La termenul de la data de 07 decembrie

2011, Curtea a constatat că s-a formulat o cerere de chemare în judecată având ca

obiect pretenții civile în sumă de 500.000 RON, iar potrivit dispozițiilor art.

2 lit. b) C. proc. civ.,

competența de soluționare a cauzei în fond

aparține tribunalului, iar calea de atac este apelul.

Prin decizia civilă nr. 91/A din 29

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelanta-reclamantă M.M., în contradictoriu cu intimații-pârâți

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a constatat că este nefondat

motivul de recurs referitor la faptul că s-a formulat o acțiune în revendicare,

iar prima instanță s-a pronunțat în mod greșit asupra unei cereri ce are ca obiect

pretenții civile.

Potrivit cererii precizatoare existentă

la dosar de fond, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâților

la plata unei sume de bani ceea ce reprezintă o acțiune în pretenții civile și nu

s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate sau liniștită posesie a unui imobil

pentru a putea fi calificată ca fiind o acțiune în revendicare.

Curtea de Apel a reținut că potrivit dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ., instanța raportat la obiectul cererii de chemare în judecată

încadrează în drept cererea dedusă judecății.

În situația în care este indicat greșit

textul de lege în temeiul căruia s-a formulat cererea de judecată, instanța are

obligația de a întemeia în drept cererea în funcție de petitul acesteia și motivele

expuse în cererea de chemare în judecată.

Instanța de apel a reținut că în mod corect

prima instanță a constatat că cererea dedusă judecății are ca obiect o acțiune în

pretenții civile și nu o acțiune în revendicare soluționând cererea în pretenții

formulată de către reclamantă.

S-a mai arătat că din actele și lucrările

dosarului rezultă că s-au solicitat despăgubiri civile pentru un teren care a fost

trecut în proprietatea statului și în administrarea Comitetului de Radioteleviziune

și Difuziune din anul 1967, prin Decretul de expropriere nr. 357.

Curtea de Apel a constatat că imobilul

în litigiu a fost expropriat fără a fi acordată o justă despăgubire, iar reclamanta

nu a formulat o acțiune în revendicare în natură, ci a solicitat numai contravaloarea

acestui teren, deci acordarea justei despăgubiri ce i se cuvine în urma exproprierii.

Prima instanță a constatat că imobilul

revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, iar în această situație,

devin aplicabile prevederile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ce

reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Instanța de apel a constatat că acțiunea

în despăgubiri civile a fost formulată la data de 17 mai 2011, deci după intrarea

în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, situație în care, cu privire la măsurile

reparatorii pentru acest imobil care a fost preluat abuziv în anul 1967, sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea a constatat că prin H.G. nr. 250/2007,

prin care s-au aprobat Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

s-a lămurit sintagma generică a imobilului expropriat, legiuitorul având în vedere

că în acest text sunt incluse toate exproprierile efectuate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă exproprierea s-a făcut cu titlu valabil

sau nu.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-a

reglementat situația juridică a imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, iar acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu expropriat

în anul 1967 intră sub incidența dispozițiilor acestei legi speciale și nu sunt

aplicabile dispozițiile dreptului comun.

S-a reținut că, în speță, este incident

principiul de drept potrivit căruia legea specială derogă de la cadrul general și

este aplicabilă legea specială, întrucât situația juridică a imobilului în litigiu

care a fost expropriat în anul 1967, este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001

care reglementează situația acestor imobile în mod special și astfel nu mai sunt

aplicabile dispozițiile art. 481 C. civ.

De altfel, Curtea de Apel a constatat că

prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 33/208 de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în cazul în care există concurs

între legea specială și legea generală urmează a se da eficiență legii speciale,

conform principiului general de drept specialia generalibus derogant, chiar dacă

nu s-a precizat în mod expres în legea specială.

Referirile apelantei la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale s-a constatat că nu sunt fondate,

deoarece nu au fost identificate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu s-au adus atingeri

dreptului de proprietate al reclamantei, care are la dispoziție cadrul legii speciale

reglementat prin Legea nr. 10/2001, pentru satisfacerea dreptului său.

Împotriva deciziei mai sus menționată a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M.

ne fondat motivul de apel „referitor la faptul că s-a formulat o acțiune în revendicare,

iar prima instanță s-a pronunțat în mod greșit asupra unei cereri ce are ca obiect

pretenții civile”.

Recurenta susține că instanța de apel a

reținut alt motiv de apel decât cel efectiv invocat de apelantă, susținând că a

fost criticată sentința primei instanțe tocmai pentru că s-a pronunțat asupra unei

alte pretenții decât cea efectiv dedusă judecății. Astfel, din întreaga motivare

a primei instanțe se desprinde concluzia că aceasta a soluționat cauza considerând-o

o veritabilă acțiune în revendicare a bunului expropriat de statul român de la autorii

săi.

În realitate, însă, prima instanță a fost

învestită cu o cerere de chemare în judecată având ca petit obligarea pârâților

la plata unei sume de bani (estimate) reprezentând contravaloarea despăgubirilor

pe care Statul Român trebuia să le acorde în urma efectuării exproprierii bunului.

Ceea ce instanța de apel reține, și anume

că prima instanță ar fi argumentat că cererea are ca obiect pretenții civile, este

prin urmare cu totul eronat, iar acest fapt se poate observa prin simpla lectură

a considerentelor sentinței primei instanțe. Prin urmare, argumentele instanței

de apel în sensul că instanța de fond ar fi încadrat corect din punct de vedere

al întemeierii în drept cererea de chemare în judecată sunt cu totul neîntemeiate.

în urma intrării în vigoare a Legii 10/2001, avându-se în vedere obiectul acesteia,

cererile pentru despăgubiri civile formulate ulterior intrării în vigoare a acestei

legi ar fi inadmisibile întrucât Legea nr. 10/2001 are un caracter special și trebuie

aplicată cu prioritate dreptului comun.

În situația în care Statul Român a procedat

în mod nelegal la exproprierea autorilor săi, fără a achita acestora o justă și

prealabilă despăgubire, instanțele au dat o interpretare și aplicare eronată legislației

naționale și comunitare.

Criticile deciziei recurate privesc încălcarea

de către ambele instanțe a prevederilor art. 21 din Constituția României și

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind liberul acces la justiție

și dreptul la un proces echitabil.

Susține pe de o parte faptul că, în conformitate

cu legislația națională, atât acțiunea în revendicare a unui bun și cu atât mai

mult o acțiune în pretenții constând în despăgubirea pentru expropriere, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt pe deplin admisibile, deoarece

legea specială nu exclude nici posibilitatea promovării acțiunii în revendicare

și nici posibilitatea acțiunii în pretenții pentru despăgubi pentru expropriere,

o atare limitare constituind o încălcare a principiului liberului acces la justiție.

În ceea ce privește decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte, arată faptul că și acest act consacră admisibilitatea

cererii întemeiate pe dreptul comun.

Recurenta invocă și jurisprudența recentă

a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia respingerea ca inadmisibilă

a acțiunilor în revendicare, motivat de existența unei legi speciale de reparație,

este contrară art. 6 din Convenție (cauza Faimblat contra României, publicată la

data de 13 ianuarie 2009 în M. Of.).

Pentru a reține încălcarea art. 6 din Convenție,

Curtea Europeană a constatat lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern în ceea

ce privește posibilitatea de a beneficia de despăgubiri aferente proprietăților

confiscate, în acest sens constatându-se că Fondul Proprietatea nu funcționează

în mod adecvat pentru a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri

(astfel cum deja Curtea a mai statuat în cauza Ruxanda lonescu contra României,

Matache și alții împotriva României).

În esență, Curtea Europeană a stabilit

faptul că deși Legea nr. 10/2001 oferă acces la o procedură administrativă și ulterior,

dacă este necesar, la una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu

nefiind în prezent apt să conducă într-un termen rezonabil la plata de despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu ar mai fi posibilă.

Astfel fiind, neexistând un acces efectiv

și practic oferit de legea specială invocată drept motiv al inadmisibilității acțiunii,

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, cu această unică motivare a existenței unei

legi speciale, vădit inaplicabilă în prezenta cauză dat fiind obiectul acesteia,

încalcă flagrant art. 6 din Convenția Europeană privind garantarea unui proces echitabil.

Recurenta susține că au fost încălcate

prevederile Constituției României în vigoare la acea dată, conform cărora nimeni

nu putea fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și

numai după achitarea unei juste și prealabile despăgubiri.

Conform art. 8 din Constituția în vigoare

la acel moment: „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute

și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire,

se bucură de o protecție specială”. Iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri

pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire

stabilită de justiție”.

Au fost, de asemenea, încălcate prevederile

art. 481 C. civ. care reglementează dreptul de proprietate, asigurând protecția

acestuia: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză

de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.”

Astfel fiind, este evident că natura juridică

a pretențiilor recurentei constă în dreptul acesteia de a încasa contravaloarea

exproprierii imobilului respectiv - și nu bunul în sine. Acest fapt rezultă din

încălcarea de către Statul Român a tuturor prevederile legale sus-menționate în

vigoare la data exproprierii - atât interne, cât și internaționale - prin preluarea

imobilului, fără a achita nici o despăgubire aferentă acestuia.

Eroarea instanței de fond - preluată și

de instanța de apel - constă în echivalarea cererii recurentei cu o veritabilă cerere

de revendicare a bunului. Or, așa cum am arătat, izvorul juridic al pretențiilor

îl reprezintă lipsa acordării despăgubirii pentru expropriere. Toate normele legale

pe care a fost întemeiată cererea introductivă fac referire la necesitatea acordării

unei juste și prealabile despăgubiri, în schimbul preluării imobilului.

Recurenta, contrar celor reținute de prima

instanță, nu și-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 480 C. civ. Instanța

de fond însă, în deplină eroare, se limitează să compare în detaliu Legea specială

nr. 10/2001 cu dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. exclusiv pe aspectul

privind proprietatea asupra bunului, fără a se pronunța în vreun mod asupra temeiului

de drept invocat în realitate de recurentă, respectiv asupra despăgubirii cerute

de recurentă.

Un alt argument al instanțelor devolutive

îl reprezintă cel conform căruia toate pretențiile privind imobilele ce intră sub

incidența Legii nr. 10/2001 trebuie să fie soluționate exclusiv prin procedura dispusă

de Legea nr. 10/2001, din considerentul că aceasta reprezintă normă specială cu

aplicabilitate imediată în timp, față de alte prevederi legale (C. civ., Constituție).

Contrar celor reținute de instanța de apel,

definirea sintagmei imobilului expropriat din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001

nu poate fi opusă recurentei, dat fiind ca aceasta este efectiv activată și aplicabilă

doar în cadrul procedurii prevăzute expres de Legea nr. 10/2001. Or prezenta cauză

are cu totul alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, iar recurenta nu a optat

pentru calea administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel fiind, respingerea ca inadmisibilă a cererii

motivat de existența legii speciale de reparație apare ca total neîntemeiată.

În

consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței

și trimiterea cauzei pre judecare instanței competente.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Criticile formulate sunt susceptibile de

încadrare în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Primul aspect care a fost dedus judecății

este cel vizând limitele învestirii instanței, date de obiectul cererii de chemare

în judecată.

Reclamanta a susținut că nu a formulat

o acțiune în revendicare de drept comun și că prima instanță a greșit atunci când,

ignorând temeiul juridic al cererii, în loc să aibă în vedere respectarea dreptului

real de proprietate al reclamantei și să se pronunțe în consecință, pe existența

unei obligații a statului de acordare a unei juste și prealabile despăgubiri pentru

exproprierea imobilului, s-a pronunțat asupra unei cereri de revendicare a bunului.

Recurenta-reclamantă a contestat acest

considerent al instanței, arătând că admisibilitatea demersului său nu are nicio

legătură cu procedura Legii nr. 10/2001, subliniind în continuare că este vorba

de o acțiune în pretenții de drept comun, a cărei admisibilitate este dată de împrejurarea

că este îndreptățită la contravaloarea despăgubirilor pe care Statul Român trebuia

să le acorde în urma exproprierii bunului.

Prin sentința primei instanțe, confirmată

în apel, s-a soluționat cererea astfel cum aceasta a fost formulată, motivarea fiind

susținută de stabilirea, în prealabil, a regimului juridic al imobilului.

Astfel, în condițiile în care acesta intra

sub regimul Legii nr. 10/2001, cererea putea fi analizată văzând dispozițiile

art. 7 alin. (2) din lege, care prevăd că dacă restituirea în natură este posibilă,

persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât

în cazurile expres prevăzute.

Numai că, pentru a se putea discuta sub

aspectul naturii măsurii reparatorii, era necesar să se verifice dacă s-a respectat

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În

acest context, în mod corect instanța de apel a constatat

că, fiind în prezența unui imobil preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989 și a unei acțiuni formulate după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, chiar și despăgubirile solicitate prin cerere pentru preluarea abuzivă

a imobilului expropriat se acordă numai în procedura instituită de acest act normativ.

De altfel, dispozițiile art. 11 din Legea

nr. 10/2001 instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate

în perioada de referință a legii. Dispozițiile textului legal menționat se aplică

în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum a ceasta a fost făcută

cu titlu valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile

expropriaților, fără relevanță dacă exproprierea a privit numai terenurile sau

numai construcțiile, esențială rămânând

dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă

ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.

Mai mult, potrivit deciziei nr. 53 din

04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dispozițiile

art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică

se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele

expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanta nu a făcut dovada că este

exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și că, din motive independente

de voința sa, nu a putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se

constată că aceasta nu are deschisă calea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun.

Critica potrivit căreia instanțele de fond

și apel au făcut o greșită interpretare a legislației naționale și comunitare, deoarece

atât dreptul intern, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunosc

admisibilitatea acțiunii în revendicare, și cu atât mai mult a unei acțiuni în despăgubiri,

se constată că este, de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile

preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care,

în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul

legii.

În scopul restituirii în natură, persoanele

care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze

notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001

(art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma

prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

Sancțiunea nerespectării acestui termen,

reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă

dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant”

- „legile speciale derogă de la cele generale”. Conform acestui principiu, în situația

în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru

rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat

de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului

în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie, potrivit

art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului

enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Înalta Curte nu poate reține nici critica

referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul

de a i se primi cererea a unei juste și prealabile despăgubiri pentru exproprierea

imobilului, întrucât așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal

consacrat de art. 6 din Convenție nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând

în această materie de o anumită marjă de apreciere. „În România, legiuitorul a adoptat

un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat. Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001

- prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației

în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină”. Câtă vreme persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat

accesul al justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare (dreptul comun) nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în privința accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura

administrativă, notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea

sa, arătând că a ales calea dreptului comun prin voința proprie, fără să utilizeze

procedura legii speciale.

Prin aceeași decizie în interesul legii

nr. 33/1998, teza a II-a, s-a reținut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Dreptul de proprietate al reclamantei nici

nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său, drept care,

întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii

dreptului de proprietate - fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în

temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea

drept, fie pentru că nu exista o hotărâre irevocabilă de recunoaștere a acestui

drept și dispunere a fi restituit în natură (cauza Atanasiu și alții contra României)

- reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual” și nu se poate reține că, prin

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea

sa garantată de Constituția României, de legislația națională și comunitară.

Obligativitatea parcurgerii procedurii

prevăzute expres de Legea nr. 10/2001 nu suprimă accesul la un proces echitabil,

întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc

al reparațiilor, prin accesul deplin la trei grade de jurisdicție în condițiile

art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Astfel, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de

persoane, anume cea a proprietarilor deposedați abuziv de stat de bunuri în perioada

06 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai

în cadrul legii de reparație, iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași

perioadă de timp, să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului

în folosirea legii de reparație sau pasivității, cu consecința pierderii termenelor

legale prevăzute de aceasta) și, pe cale separată, nelimitat și în același scop,

de a obține retrocedarea imobilului sau măsuri reparatorii, fapt care ar fi contrar

și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Pentru aceste argumente și în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 91/A din data de 29 februarie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

decembrie 2012.