ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4005/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 29 octombrie 2010, reclamantul F.I.

a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj Napoca, prin Primar solicitând

anularea dispoziției din 24 septembrie 2010 emisă de acesta, ca nelegală și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 190 din 1 martie

2011 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins

acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că în cauză se legitimează procesual pasiv Primarul, în

baza art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul, arătând că Primarul nu emite dispoziții în nume propriu,

ci în calitate de reprezentant al unității deținătoare, astfel încât în mod nelegal

Tribunalul a admis excepția invocată de pârât.

Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia

nr. 1785R din 19 mai 2011 a respins, ca nefondat, recursul reclamantului.

În primul rând, Curtea,

în raport de dispoz. art. 725 alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. XII din Legea

nr. 202/2010 și având în vedere că hotărârea atacată a fost pronunțată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010, a calificat calea de atac ca fiind recurs.

Pe fond, Curtea a constatat

că decizia recurată este legală întrucât, așa cum corect a reținut prima instanță,

calitate procesuală pasivă are emitentul actului contestat, care este Primarul,

așa cum rezultă din dispozițiile art. 25 alin. (7) raportat la art. 21 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către reclamantul F.I. în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1 C.

proc. civ., arătând că instanța a pronunțat decizia atacată într-o compunere greșită,

de complet de recurs și nu de apel.

Prima critică vizează

faptul că în mod greșit Curtea a apreciat că obiectul acțiunii reclamantului îl

constituie atacarea deciziei de respingerea a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001

și astfel, a calificat greșit calea de atac ca fiind recursul. A arătat că a contestat

dispoziția prin care pârâtul a modificat o dispoziție anterioară prin care i se

soluționase notificarea și care era intrată în circuitul civil.

A doua critică privește

reținerea greșită ca fiind incidentă cauzei a excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul Cluj Napoca, atât timp cât, în mod constant, practica

chiar a Înaltei Curți a statuat că prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

se conferă calitatea procesuală pasivă unității administrativ teritoriale, Primarul

acționând și stând în proces în calitate de reprezentant al deținătorului imobilului.

Ultima critică vizează

nelegalitatea dispoziției din 24 septembrie 2010 emisă de pârât, prin care se modifică

dispoziția din 17 iulie 2008 a aceluiași pârât, în condițiile în care această din

urmă dispoziție nu a fost atacată în termenul de 30 de zile de către nimeni, a intrat

în circuitul civil și și-a produs efectele.

Înalta Curte a invocat

în ședința publică din 29 iunie 2012 excepția inadmisibilității recursului, pe care

o găsește incidentă cauzei pentru următoarele considerente:

Reținând că obiectul cererii

de chemare în judecată îl reprezintă anularea dispoziției emise de unitatea deținătoare

în procedura legii speciale privind imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 este actul

normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor

reclamantului, astfel cum a reținut, în mod corect și Curtea de Apel.

Calificând ca recurs calea

de atac împotriva sentinței, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție potrivit

cărora alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 798/2.09.2005, cu modificările și completările

ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins:

„(3) Decizia sau, după

caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire

în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă

a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de

zile de la comunicare. Hotărârea Tribunalului este supusă recursului, care este

de competența Curții de Apel".

În acest context al analizei,

se reține că

așa

cum de altfel a dispus Înalta Curte prin decizia nr. XX/2007 pronunțată în soluționarea

unui recurs în interesul legii, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001

instanța, învestită cu cenzurarea deciziei

sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea

de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire

în natură.

În virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța

judecătorească, cenzurând actul emis de unitatea deținătoare în temeiul legii speciale

de reparație, verifică dacă aceasta corespunde cerințelor legii și poate dispune

ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil

sau alte măsuri reparatorii în condițiile legii.

În îndeplinirea

atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale

cererii de acordare a măsurii reparatorii, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței

soluției pe care o adoptă, menținând sau anulând actul atacat prin demersul judiciar.

În acest sens,

nu se poate reține în raport de reglementările de ansamblu ale Legii nr. 10/2001,

că dispoz. art. 26 alin. (3) din lege trebuie interpretate în sensul restrictiv,

că se pot ataca în justiție numai dispozițiile unităților deținătoare prin care

doar s-a respins notificarea persoanei îndreptățite sau doar cererea de respingere

a restituirii în natură, ci se pot ataca, în condițiile și termenele legii, dispozițiile/deciziile

emise de unitățile deținătoare de care persoanele îndreptățite sunt nemulțumite.

O altă interpretare

ar lipsi de conținut demersul judiciar al reclamantului în prezenta cauză.

Prin urmare, în mod legal

Curtea de Apel a calificat calea de atac exercitată drept recurs și a judecat în

complet format din 3 judecători, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată și completată, compunere

necesară soluționării recursului.

Pornind de

la aceste considerații, î

n

cauza de față se reține incidența dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel,

cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe

cu activitate jurisdicțională.

Prin urmare, o hotărâre

judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute

de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista

în afara legii.

Regula are valoare de

principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele

procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și

că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Or, în speță,

reclamantul a exercitat

pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de Tribunal

în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1785R din

19 mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Așa fiind, exercitarea

de către reclamant, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva

deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanță de recurs,

față de dispozițiile legale

anterior menționate, este inadmisibilă.

Instituirea unei singure

căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în

litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului

de liber acces la justiție.

În lumina jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil

nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și cu atât mai puțin

un rezultat favorabil pentru reclamant.

Considerând inadmisibilitatea

drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă

îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanta a formulat

recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de Curtea de Apel în recurs,

Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac.

Pentru considerentele

precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecință, ca inadmisibil,

pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.,

vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.

De altfel, această concluzie

decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează

chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării

unui „recurs la recurs”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei civile nr. 1785/R din 19

mai 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie

2012.