ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4194/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4194/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Sibiu, revizuentul C.N., în contradictoriu cu intimata Banca D.F.

Sucursala Sibiu, actualmente Banca L., a solicitat revizuirea încheierii nr.

229/2000 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1992/2000 și, rejudecând

cererea de încuviințare a executării silite, să fie respinsă ca inadmisibilă.

În motivarea cererii se susține că

încheierea a fost pronunțată pe baza unor înscrisuri false sau inexistente,

creditoarea ascunzând instanței de judecată faptul că imobilul supus executării

silite nu a fost niciodată evaluat în vederea realizării formelor de executare

silită, iar pe de altă parte a prezentat înscrisuri false privitoare la debitul

pe care revizuentul l-a avut fată de bancă.

În drept s-au invocat art. 322 pct. 4 C.

proc. civ.. Ulterior au fost precizate motivele cererii de revizuire.

Prin sentința civilă nr. 590/2011

Tribunalul Sibiu a respins cererea de revizuire a încheierii nr. 229/2000

pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1992/2000, reținând în considerente

următoarele:

Tribunalul a constatat că în cauză nu

sunt întrunite cerințele pentru a se reține autoritatea de lucru judecat nici

în sens pozitiv și nici în sens negativ față de sentința civilă nr. 1552/2007 a

Tribunalului Sibiu, irevocabilă, întrucât în acea cauză s-a invocat ca motiv de

revizuire cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deși în motivarea

deciziei 88/2008 a Curții de Apel s-a vorbit incidental că nu s-a dovedit că

s-ar fi săvârșit infracțiuni, neexistând nicio hotărâre definitivă de

condamnare a executorului, a expertului sau a reprezentanților creditorului.

În ceea ce privește motivul de

revizuire invocat, revizuentul a susținut că, întrucât acțiunea penală nu a

putut fi exercitată datorită intervenirii prescripției și a altor astfel de

piedici, instanța civilă are obligația să analizeze falsul pe cale incidentală

și, dacă este cazul să revizuiască hotărârea atacată. Această analiză este

posibilă, dar impune citarea obligatorie a pretinsului autor al falsului, pentru

a i se da posibilitatea să-și facă apărările necesare. În acest sens instanța a

pus în vedere revizuentului necesitatea introducerii în cauză în calitate de

intimați a acestor persoane. Cercetarea falsului este posibilă pe cale

incidentală întrucât, pentru infracțiunile de fals și uz de fals, soluția

Parchetului față de toți învinuiții (O.V., C.M. și B.E.) a fost de neîncepere a

urmăririi penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție. Revizuentul

nu a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a presupușilor

autori ai falsului, motiv pentru care instanța a apreciat că cererea sa este

inadmisibilă.

Dar, chiar și dacă aceste persoane ar

fi fost părți în procesul de față, instanța nu a putut reține falsul invocat de

revizuent.

Revizuentul invocă un fals intelectual

săvârșit la întocmirea actului, respectiv prezentarea ca reală a unei fapte

mincinoase sau invers. Ori în cauză, reevaluarea a fost urmarea unei evaluări

inițiale necontestate de revizuent, care și a fost folosită ca atare de acesta

pentru acordarea unui credit. Reevaluarea fără a se vedea imobilul nu

reprezintă un fals și nici subevaluarea nu constituie fals intelectual în

contextul evoluției pieței imobiliare și a situației existente în speță (e

vorba de o reevaluare, deci indexarea unei valori deja stabilite la cererea și

cu acordul părții).

Nici fapta angajaților băncii de a

cere executarea silită pentru altă sumă decât cea înscrisă în contractul de

credit nu constituie fals întrucât creditul are accesorii (dobânzi, penalități)

care îl fac să fie în continuă schimbare în ceea ce privește cuantumul sumelor

restante, iar revizuentul nu a contestat niciodată existența debitului, ci doar

cuantumul și lipsa expertizei. Singurele motive întemeiate se referă la

imposibilitatea revizuentului de a lua cunoștință și de a contesta reevaluarea

imobilului, dar acestea nu se circumscriu motivului de revizuire invocat și, de

altfel, nu se circumscriu niciunui motiv de revizuire prevăzut de C. proc. civ..

împotriva acestei sentințe a declarat

apel revizuientul, care a solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei și

admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată.

Curtea, analizând legalitatea și

temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate a constatat că

prezentul apel este nefondat și a fost respins pentru următoarele considerente:

Nici una din ipotezele prevăzute de

art. 322 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în speță, față de expertul O.V.

dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii

de fals în declarații, iar față de învinuiții O.V., C.M. și B.E., dispunându-se

neînceperea urmăririi penale, pentru infracțiunile de fals intelectual, uz de

fals și mărturie mincinoasă, constatându-se că faptele nu întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii și că s-a împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale.

Față de Ordonanța pronunțată de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în Dosar nr. 3531/P/2007 la data de 23

februarie

2009, cererea

revizuientului apare ca fiind formulată cu rea-credință și cu exercitarea

abuzivă a drepturilor procedurale.

Prin această Ordonanță soluțiile de

scoatere de sub urmărire penală și de neîncepere a urmăririi penale au fost pe

larg motivate de procuror, care a reținut și faptul că; nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunilor de care au fost acuzați învinuiții,

alături de prescripția răspunderii penale. Deci, prescripția răspunderii penale

este reținută ca și motiv de neîncepere a urmăririi penale, doar în subsidiar,

procurorul cercetând complet probele administrate și, după analiza acestora, a

constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de

care sunt acuzați învinuiții. în aceste condiții, nu sunt incidente situațiile

pe care le invocă revizuientul, care ar fi permis instanței să constate

existența infracțiunilor pe cale incidentală, acestea sunt situații precum

amnistia, decesul sau prescripția, fără ca faptele să fi fost cercetate

vreodată pe fond.

Astfel, s-a reținut că acuzațiile

părții vătămate (revizuientul C.N.) sunt nefondate, întrucât în speță expertul O.V.

a tăcut doar o reevaluare a imobilului în litigiu, evaluarea inițială fiind

tăcută tot de același expert, în același dosar, în anul 1996, în scopul

obținerii creditului de către revizuient. Nu există nicio dispoziție legală

care să interzică expertului să refolosească o expertiză întocmită în trecut cu

privire la același imobil, nefiind necesar consimțământul persoanei care a

solicitat efectuarea vechii expertize, întrucât expertul s-a folosit de

rezultatul muncii sale anterioare.

Față de cele constatate mai sus, în

mod corect a stabilit Tribunalul că este nefondată cererea revizuientului ca

instanța de revizuire să constate existența infracțiunii de fals, pe cale

incidentală, motivele de apel invocate sub acest aspect fiind de asemenea,

nefondate, apelantul referindu-se extrem de generic la faptul că instanța de

fond nu a analizat probele administrate, care, în opinia sa, ar dovedi falsul,

fără să indice în concret care sunt aceste probe.

De asemenea, s-a constatat de către

procuror că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de

mărturie mincinoasă și nici ale infracțiunii de fals în declarații, menționarea

greșită că a efectuat evaluarea în vederea în vederea obținerii unui credit de

la Banca D.F. și nu de la Banca București, nefiind de natură să producă

consecințe juridice .

Motivul de revizuire referitor la

titlul executoriu, și anume că ar fi vorba de un credit restant de 6 milioane RON

și nu de 6,6 milioane RON, a

fost

analizat corect de instanța de fond, în sensul că este vorba de un credit la

care se acumulează accesorii, dobânzi și penalități, care fac ca valoarea

creditului să crească, astfel că sunt nefondate criticile apelantului cu

privire la acest aspect.

De altfel, acest motiv nici nu se

încadrează în temeiul de drept invocat, art. 322 pct. 4 C. proc. civ., astfel

că nici nu se impunea analiza lui ca motiv de revizuire, în speță neputând fi

vorba de un fals, în sensul indicat de revizuent. Ceea ce contestă de fapt revizuentul

este că pentru această sumă, de 6,6 milioane RON, nu există titlu executoriu,

or acest aspect putea fi invocat numai pe calea contestației la executare, de

altfel revizuientul invocând art. 379 C. proc. civ., care se referă la

caracterul cert, lichid și exigibil, pe care trebuie să-1 aibă orice creanță

pentru a putea fi pusă în executare.

Apelantul a criticat sentința și

pentru faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în concret supra fiecărui

motiv de revizuire pe care l-a invocat, critică care nu a fost considerată

întemeiată, atâta timp cât cererea de revizuire este întemeiată pe un singur

punct, art. 322 pct. 4 C. proc. civ., instanța de fond reținând în mod temeinic

că nu sunt întrunite cerințele acestui text de lege, împrejurările invocate de

revizuent neputând fi reținute ca elemente ale falsului de instanța civilă, (o

precizare orală a temeiului juridic al cererii este făcută și în ședința

publică din 15 martie 2001, ceea ce s-a consemnat în încheierea de ședință de

la acea dată).

Ultimul aspect invocat de apelant,

incompatibilitatea judecătorului care și-ar li exprimat părerea printr-o

sentință anterioară, a fost găsit de asemenea nefondat, apelantul făcând o

confuzie între normele care reglementează recuzarea (abținerea) și cele care

reglementează incompatibilitatea judecătorului.

Incompatibilitatea judecătorului este

o instituție reglementată de norme imperative, iar cazurile de

incompatibilitate sunt prevăzute în art. 24 C. proc. civ., acesta referindu-se

la situația în care judecătorul a pronunțat o hotărâre într-o pricină, și prin

urmare, nu mai poate participa la judecarea aceleiași pricini în apel sau în

recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Or, această situație nu este

incidență în speță, astfel că nu există niciun caz de incompatibilitate.

Ceea ce invocă revizuientul, faptul că

judecătorul și-a expus părerea cu privire la admisibilitatea revizuirii,

constituie de fapt motivul de recuzare, prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., or, această situație este reglementată de norme dispozitive, ceea ce înseamnă

că este la latitudinea părții să solicite recuzarea judecătorului, și să

demareze procedura prevăzută de art. 29 și următoarele C. proc. civ..

Atâta timp cât revizuentul nu a solicitat

recuzarea judecătorului în fața instanței de fond, acesta nu poate ataca

hotărârea cu acest motiv de apel și să spună că judecătorul era incompatibil a

se pronunța în cauză, întrucât, cum s-a arătat nu este vorba de niciun caz de

incompatibilitate, ci de unul din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C.

proc. civ..

Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

prin decizia civilă nr. 148 din 6 octombrie 2011 a respins apelul declarat de

revizuientul C.N. împotriva sentinței civile nr. 590/2011 pronunțată de

Tribunalul Sibiu.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs revizuentul C.N., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată

în drept.

Prin criticile formulate recurentul a

invocat printr-un prim motiv încălcarea dreptului la apărare de către instanța

de apel, întrucât la primul termen de judecată a formulat o cerere pentru

acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării, cu intenția de

a obține banii necesari pentru angajarea unui apărător ales.

Instanța a respins cererea de amânare,

lipsind partea de posibilitatea de a formula o cerere de ajutor judiciar. De

asemenea, nu a fost amânată pronunțarea asupra cauzei.

Amânarea judecății se impunea,

întrucât cererea de apel trebuia completată, în acest fel fiind încălcat

dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul de proprietate,

toate fiind apărate de dispozițiile C.E.D.O..

Cea de a doua critică a constat în

faptul că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cererea de revizuire

fiind respinsă ca inadmisibilă . Depășind inadmisibilitatea reținută de către

instanța de fond, instanța de apel a analizat cererea de revizuire, fără a

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Din punct de vedere al chemării în

judecată a expertului, arată că această soluție este greșită, întrucât cadrul

procesual nu poate fi modificat în căile de atac.

În continuare, recurentul critică

decizia instanței de apel, în raport de argumentele prezentate în ceea ce

privește prescripția și fapta expertului de a întocmi în același dosar ambele

evaluări, arătând că instanța este în eroare întrucât expertul s-a folosit de o

evaluare veche . Astfel, acest motiv de revizuire nu a fost analizat deși

falsul este evident.

În ceea ce privește temeinicia cererii

de revizuire arată că aceasta rezultă din existența falsului arătat.

Prin înscrisul depus la dosarul cauzei

la data de 22 octombrie 2012, recurentul a depus la dosarul cauzei precizări

ale cererii de recurs .

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Recurentul nu a indicai: în drept

motivele de nelegalitate ale recursului, dar din dezvoltarea acestuia rezultă

că se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se

încălcarea prevederilor art. 156 C. proc. civ. și rezolvarea greșită a

motivelor invocate în sprijinul cererii de revizuire.

Analizând recursul prin prisma

motivelor de fapt invocate și în raport de această încadrare în drept se găsește

nefondat.

Instanța are posibilitatea de a acorda

un singur termen de judecată pentru lipsa de apărare a unei părți, conform

dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., însă această normă este

dispozitivă, instanța neavând o obligație în acest sens.

În cazul în care refuză amânarea

judecății motivat de lipsa de apărare, instanța are obligația de a dispune

amânarea pronunțării hotărârii pentru a se da posibilitatea părții să depună la

dosar concluzii scrise.

Instanța de apel apreciind în funcție

de circumstanțele cauzei a aplicat corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ.

refuzând acordarea unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, în

condițiile în care cererea de amânare nu a fost motivată.

Recurentului nu i s-a încălcat dreptul

la apărare, instanța de apel amânând pronunțarea pentru a da posibilitatea

părții de a depune concluzii scrise, în baza art. 156 alin. (2) C. proc. civ..

În ceea ce privește critica prin care

se susține nelegalitatea deciziei pronunțată în raport de considerentele instanței

de apel c privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., acesta este nefondat.

Astfel, prin încheierea civilă nr.

229/2000, Tribunalul Sibiu a admis cererea formulată de creditoarea Banca D.F.

și a dispus

încuviințarea

executării silite împotriva revizuentului C.N. și în favoarea băncii.

Revizuentul a solicitat revizuirea

acestei încheieri în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin care a invocat

că „reactualizarea expertizei tehnice" efectuată de către expertul O.V.

reprezintă un fals, care poate fi analizat pe cale incidentală.

Înalta Curte, constată că instanța de

apel a analizat incidența ipotezelor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reținând că

față de expertul O.V. a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.

În

ceea ce privește critica recurentului, prin care susține

că deși prima instanță a constatat cererea inadmisibilă, instanța de apel a

analizat fondul cauzei, aceasta nu poate fi reținută întrucât ambele instanțe

au analizat împrejurările invocate de revizuent ca elemente ale falsului

intelectual săvârșit la întocmirea actului. Instanța de apel a apreciat a fi

corecte concluziile instanței de fond în ceea ce privește constatarea pe cale

incidentală a infracțiunii de fals.

Criticile referitoare la lipsa de

temei legal a deciziei atacate, în condițiile în care în situația în care nu

există faptă nu există nici prescripție, nu au fundament juridic, întrucât

prescripția răspunderii penale a fost reținută ca și motiv de neîncepere a

urmăririi penale, fiind însă analizate elementele constitutive ale

infracțiunilor de care au fost acuzați învinuiții.

În

ceea ce privește precizările scrise formulate de recurent

și depuse la dosarul cauzei la data de 22 octombrie 2012, pe de o parte se

constată că acestea reprezintă în fapt concluzii scrise prin sunt reiterate

motivele de recurs. Dintr-un alt punct de vedere, în situația în care acestea

ar cuprinde susțineri noi, neinvocate prin cererea de recurs, acestea nu pot fi

analizate, fiind formulate cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C.

proc. civ..

În

raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de revizuentul C.N. împotriva deciziei civile nr.

148 din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.