ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4194/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, revizuentul C.N., în contradictoriu cu intimata Banca D.F. Sucursala Sibiu, actualmente Banca L., a solicitat revizuirea încheierii nr. 229/2000 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1992/2000 și, rejudecând cererea de încuviințare a executării silite, să fie respinsă ca inadmisibilă. În motivarea cererii se susține că încheierea a fost pronunțată pe baza unor înscrisuri false sau inexistente, creditoarea ascunzând instanței de judecată faptul că imobilul supus executării silite nu a fost niciodată evaluat în vederea realizării formelor de executare silită, iar pe de altă parte a prezentat înscrisuri false privitoare la debitul pe care revizuentul l-a avut fată de bancă.

În drept s-au invocat art. 322 pct. 4 C. proc. civ.. Ulterior au fost precizate motivele cererii de revizuire. Prin sentința civilă nr. 590/2011 Tribunalul Sibiu a respins cererea de revizuire a încheierii nr. 229/2000 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1992/2000, reținând în considerente următoarele: Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele pentru a se reține autoritatea de lucru judecat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ față de sentința civilă nr. 1552/2007 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, întrucât în acea cauză s-a invocat ca motiv de revizuire cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deși în motivarea deciziei 88/2008 a Curții de Apel s-a vorbit incidental că nu s-a dovedit că s-ar fi săvârșit infracțiuni, neexistând nicio hotărâre definitivă de condamnare a executorului, a expertului sau a reprezentanților creditorului.

În ceea ce privește motivul de revizuire invocat, revizuentul a susținut că, întrucât acțiunea penală nu a putut fi exercitată datorită intervenirii prescripției și a altor astfel de piedici, instanța civilă are obligația să analizeze falsul pe cale incidentală și, dacă este cazul să revizuiască hotărârea atacată. Această analiză este posibilă, dar impune citarea obligatorie a pretinsului autor al falsului, pentru a i se da posibilitatea să-și facă apărările necesare. În acest sens instanța a pus în vedere revizuentului necesitatea introducerii în cauză în calitate de intimați a acestor persoane. Cercetarea falsului este posibilă pe cale incidentală întrucât, pentru infracțiunile de fals și uz de fals, soluția Parchetului față de toți învinuiții (O.V., C.M.

și B.E.) a fost de neîncepere a urmăririi penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție. Revizuentul nu a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a presupușilor autori ai falsului, motiv pentru care instanța a apreciat că cererea sa este inadmisibilă. Dar, chiar și dacă aceste persoane ar fi fost părți în procesul de față, instanța nu a putut reține falsul invocat de revizuent. Revizuentul invocă un fals intelectual săvârșit la întocmirea actului, respectiv prezentarea ca reală a unei fapte mincinoase sau invers. Ori în cauză, reevaluarea a fost urmarea unei evaluări inițiale necontestate de revizuent, care și a fost folosită ca atare de acesta pentru acordarea unui credit.

Reevaluarea fără a se vedea imobilul nu reprezintă un fals și nici subevaluarea nu constituie fals intelectual în contextul evoluției pieței imobiliare și a situației existente în speță (e vorba de o reevaluare, deci indexarea unei valori deja stabilite la cererea și cu acordul părții). Nici fapta angajaților băncii de a cere executarea silită pentru altă sumă decât cea înscrisă în contractul de credit nu constituie fals întrucât creditul are accesorii (dobânzi, penalități) care îl fac să fie în continuă schimbare în ceea ce privește cuantumul sumelor restante, iar revizuentul nu a contestat niciodată existența debitului, ci doar cuantumul și lipsa expertizei. Singurele motive întemeiate se referă la imposibilitatea revizuentului de a lua cunoștință și de a contesta reevaluarea imobilului, dar acestea nu se circumscriu motivului de revizuire invocat și, de altfel, nu se circumscriu niciunui motiv de revizuire prevăzut de C. proc.

civ.. împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuientul, care a solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată. Curtea, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate a constatat că prezentul apel este nefondat și a fost respins pentru următoarele considerente: Nici una din ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., nu sunt incidente în speță, față de expertul O.V. dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, iar față de învinuiții O.V., C.M. și B.E., dispunându-se neînceperea urmăririi penale, pentru infracțiunile de fals intelectual, uz de fals și mărturie mincinoasă, constatându-se că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii și că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Față de Ordonanța pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în Dosar nr. 3531/P/2007 la data de 23 februarie 2009, cererea revizuientului apare ca fiind formulată cu rea-credință și cu exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale. Prin această Ordonanță soluțiile de scoatere de sub urmărire penală și de neîncepere a urmăririi penale au fost pe larg motivate de procuror, care a reținut și faptul că; nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de care au fost acuzați învinuiții, alături de prescripția răspunderii penale. Deci, prescripția răspunderii penale este reținută ca și motiv de neîncepere a urmăririi penale, doar în subsidiar, procurorul cercetând complet probele administrate și, după analiza acestora, a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de care sunt acuzați învinuiții.

în aceste condiții, nu sunt incidente situațiile pe care le invocă revizuientul, care ar fi permis instanței să constate existența infracțiunilor pe cale incidentală, acestea sunt situații precum amnistia, decesul sau prescripția, fără ca faptele să fi fost cercetate vreodată pe fond. Astfel, s-a reținut că acuzațiile părții vătămate (revizuientul C.N.) sunt nefondate, întrucât în speță expertul O.V. a tăcut doar o reevaluare a imobilului în litigiu, evaluarea inițială fiind tăcută tot de același expert, în același dosar, în anul 1996, în scopul obținerii creditului de către revizuient. Nu există nicio dispoziție legală care să interzică expertului să refolosească o expertiză întocmită în trecut cu privire la același imobil, nefiind necesar consimțământul persoanei care a solicitat efectuarea vechii expertize, întrucât expertul s-a folosit de rezultatul muncii sale anterioare.

Față de cele constatate mai sus, în mod corect a stabilit Tribunalul că este nefondată cererea revizuientului ca instanța de revizuire să constate existența infracțiunii de fals, pe cale incidentală, motivele de apel invocate sub acest aspect fiind de asemenea, nefondate, apelantul referindu-se extrem de generic la faptul că instanța de fond nu a analizat probele administrate, care, în opinia sa, ar dovedi falsul, fără să indice în concret care sunt aceste probe. De asemenea, s-a constatat de către procuror că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă și nici ale infracțiunii de fals în declarații, menționarea greșită că a efectuat evaluarea în vederea în vederea obținerii unui credit de la Banca D.F.

și nu de la Banca București, nefiind de natură să producă consecințe juridice . Motivul de revizuire referitor la titlul executoriu, și anume că ar fi vorba de un credit restant de 6 milioane RON și nu de 6,6 milioane RON, a fost analizat corect de instanța de fond, în sensul că este vorba de un credit la care se acumulează accesorii, dobânzi și penalități, care fac ca valoarea creditului să crească, astfel că sunt nefondate criticile apelantului cu privire la acest aspect. De altfel, acest motiv nici nu se încadrează în temeiul de drept invocat, art. 322 pct. 4 C. proc. civ., astfel că nici nu se impunea analiza lui ca motiv de revizuire, în speță neputând fi vorba de un fals, în sensul indicat de revizuent.

Ceea ce contestă de fapt revizuentul este că pentru această sumă, de 6,6 milioane RON, nu există titlu executoriu, or acest aspect putea fi invocat numai pe calea contestației la executare, de altfel revizuientul invocând art. 379 C. proc. civ., care se referă la caracterul cert, lichid și exigibil, pe care trebuie să-1 aibă orice creanță pentru a putea fi pusă în executare. Apelantul a criticat sentința și pentru faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în concret supra fiecărui motiv de revizuire pe care l-a invocat, critică care nu a fost considerată întemeiată, atâta timp cât cererea de revizuire este întemeiată pe un singur punct, art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., instanța de fond reținând în mod temeinic că nu sunt întrunite cerințele acestui text de lege, împrejurările invocate de revizuent neputând fi reținute ca elemente ale falsului de instanța civilă, (o precizare orală a temeiului juridic al cererii este făcută și în ședința publică din 15 martie 2001, ceea ce s-a consemnat în încheierea de ședință de la acea dată). Ultimul aspect invocat de apelant, incompatibilitatea judecătorului care și-ar li exprimat părerea printr-o sentință anterioară, a fost găsit de asemenea nefondat, apelantul făcând o confuzie între normele care reglementează recuzarea (abținerea) și cele care reglementează incompatibilitatea judecătorului. Incompatibilitatea judecătorului este o instituție reglementată de norme imperative, iar cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute în art. 24 C. proc.

civ., acesta referindu-se la situația în care judecătorul a pronunțat o hotărâre într-o pricină, și prin urmare, nu mai poate participa la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Or, această situație nu este incidență în speță, astfel că nu există niciun caz de incompatibilitate. Ceea ce invocă revizuientul, faptul că judecătorul și-a expus părerea cu privire la admisibilitatea revizuirii, constituie de fapt motivul de recuzare, prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., or, această situație este reglementată de norme dispozitive, ceea ce înseamnă că este la latitudinea părții să solicite recuzarea judecătorului, și să demareze procedura prevăzută de art. 29 și următoarele C. proc.

civ.. Atâta timp cât revizuentul nu a solicitat recuzarea judecătorului în fața instanței de fond, acesta nu poate ataca hotărârea cu acest motiv de apel și să spună că judecătorul era incompatibil a se pronunța în cauză, întrucât, cum s-a arătat nu este vorba de niciun caz de incompatibilitate, ci de unul din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ.. Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 148 din 6 octombrie 2011 a respins apelul declarat de revizuientul C.N. împotriva sentinței civile nr. 590/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul C.N., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept. Prin criticile formulate recurentul a invocat printr-un prim motiv încălcarea dreptului la apărare de către instanța de apel, întrucât la primul termen de judecată a formulat o cerere pentru acordarea unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării, cu intenția de a obține banii necesari pentru angajarea unui apărător ales. Instanța a respins cererea de amânare, lipsind partea de posibilitatea de a formula o cerere de ajutor judiciar. De asemenea, nu a fost amânată pronunțarea asupra cauzei. Amânarea judecății se impunea, întrucât cererea de apel trebuia completată, în acest fel fiind încălcat dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul de proprietate, toate fiind apărate de dispozițiile C.E.D.O..

Cea de a doua critică a constat în faptul că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă . Depășind inadmisibilitatea reținută de către instanța de fond, instanța de apel a analizat cererea de revizuire, fără a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Din punct de vedere al chemării în judecată a expertului, arată că această soluție este greșită, întrucât cadrul procesual nu poate fi modificat în căile de atac. În continuare, recurentul critică decizia instanței de apel, în raport de argumentele prezentate în ceea ce privește prescripția și fapta expertului de a întocmi în același dosar ambele evaluări, arătând că instanța este în eroare întrucât expertul s-a folosit de o evaluare veche . Astfel, acest motiv de revizuire nu a fost analizat deși falsul este evident.

În ceea ce privește temeinicia cererii de revizuire arată că aceasta rezultă din existența falsului arătat. Prin înscrisul depus la dosarul cauzei la data de 22 octombrie 2012, recurentul a depus la dosarul cauzei precizări ale cererii de recurs . Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Recurentul nu a indicai: în drept motivele de nelegalitate ale recursului, dar din dezvoltarea acestuia rezultă că se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se încălcarea prevederilor art. 156 C. proc. civ. și rezolvarea greșită a motivelor invocate în sprijinul cererii de revizuire. Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt invocate și în raport de această încadrare în drept se găsește nefondat.

Instanța are posibilitatea de a acorda un singur termen de judecată pentru lipsa de apărare a unei părți, conform dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., însă această normă este dispozitivă, instanța neavând o obligație în acest sens. În cazul în care refuză amânarea judecății motivat de lipsa de apărare, instanța are obligația de a dispune amânarea pronunțării hotărârii pentru a se da posibilitatea părții să depună la dosar concluzii scrise. Instanța de apel apreciind în funcție de circumstanțele cauzei a aplicat corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ. refuzând acordarea unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, în condițiile în care cererea de amânare nu a fost motivată.

Recurentului nu i s-a încălcat dreptul la apărare, instanța de apel amânând pronunțarea pentru a da posibilitatea părții de a depune concluzii scrise, în baza art. 156 alin. (2) C. proc. civ.. În ceea ce privește critica prin care se susține nelegalitatea deciziei pronunțată în raport de considerentele instanței de apel c privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., acesta este nefondat. Astfel, prin încheierea civilă nr. 229/2000, Tribunalul Sibiu a admis cererea formulată de creditoarea Banca D.F. și a dispus încuviințarea executării silite împotriva revizuentului C.N. și în favoarea băncii. Revizuentul a solicitat revizuirea acestei încheieri în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., prin care a invocat că „reactualizarea expertizei tehnice" efectuată de către expertul O.V. reprezintă un fals, care poate fi analizat pe cale incidentală. Înalta Curte, constată că instanța de apel a analizat incidența ipotezelor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reținând că față de expertul O.V. a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații. În ceea ce privește critica recurentului, prin care susține că deși prima instanță a constatat cererea inadmisibilă, instanța de apel a analizat fondul cauzei, aceasta nu poate fi reținută întrucât ambele instanțe au analizat împrejurările invocate de revizuent ca elemente ale falsului intelectual săvârșit la întocmirea actului.

Instanța de apel a apreciat a fi corecte concluziile instanței de fond în ceea ce privește constatarea pe cale incidentală a infracțiunii de fals. Criticile referitoare la lipsa de temei legal a deciziei atacate, în condițiile în care în situația în care nu există faptă nu există nici prescripție, nu au fundament juridic, întrucât prescripția răspunderii penale a fost reținută ca și motiv de neîncepere a urmăririi penale, fiind însă analizate elementele constitutive ale infracțiunilor de care au fost acuzați învinuiții. În ceea ce privește precizările scrise formulate de recurent și depuse la dosarul cauzei la data de 22 octombrie 2012, pe de o parte se constată că acestea reprezintă în fapt concluzii scrise prin sunt reiterate motivele de recurs.

Dintr-un alt punct de vedere, în situația în care acestea ar cuprinde susțineri noi, neinvocate prin cererea de recurs, acestea nu pot fi analizate, fiind formulate cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul C.N. împotriva deciziei civile nr. 148 din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.