ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7191/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 octombrie 2009, reclamantul G.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice și Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună exproprierea suprafeței de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului Internațional H.C. - București”; acordarea unei juste și drepte despăgubiri; obligarea acestora la plata sumei de 176.000 RON pe lună, de la data introducerii actiunii și până la acordarea unei juste și drepte despăgubiri cu prilejul exproprierii, reprezentând lipsa de folosință a terenului și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul terenurilor în suprafață de 16.000 m.p. în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. W din 23 iunie 2000, nr. X din 22 decembrie 2000, nr. Y din 22 decembrie 2000 și nr. Z din 12 decembrie 2000, terenuri înscrise în cartea funciară a orașului Otopeni. La data de 08 aprilie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București (publicată în M. Of. nr. 237/2007). În art. 2 alin. (1) din această lege se precizează că „se declară de utilitate publică toate lucrările de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C.

- București, expropriator fiind Statul Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA. Alin. (3) al aceluiași art. menționează că „suprafețele de teren ce pot fi expropriate în temeiul prezentei legi sunt incluse în perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internațional H.C. București, delimitat conform O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002, fac parte din intravilanul orașului Otopeni și extravilanul comunei Tunari aprobate prin planurile urbanistice generale”. Reclamantul a mai precizat că terenurile mai sus menționate fac parte din perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internațional H.C. - București și din intravilanul orașului Otopeni.

Art. 5 la Anexa nr. 1, pct. 11.3 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 prevede „01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2005 achiziționarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții”. De la achiziționarea acestor terenuri și până în prezent nu a avut acces la acestea și nu le poate utiliza după bunul său plac, deoarece în primul rând s-a efectuat împrejmuirea perimetrală a aeroportului, iar, în al doilea rând, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/1999, aprobată prin Legea nr. 220/2002, stabilește că „pe terenurile din perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internațional H.C. - București nu se pot realiza investiții altele decât cele cuprinse în programul strategic”.

Reclamantul a mai menționat că a mai avut și un alt teren în același perimetru, contract de vânzare-cumpărare nr. Q din 23 iunie 2000, teren ce a făcut obiectul unei vânzări, iar în certificatul de urbanism din 02 septembrie 2002, întocmit cu prilejul vânzării, se menționează că terenul este situat în intravilanul localității Otopeni, cu următoarele funcțiuni admise: „serviciu și comerț, depozitar, mic gros, servicii publice”. La regimul tehnic sunt prevăzute: H=15,00 m.l., P.O.T. (procent de ocupare a terenului)=85% și C.U.T. (coeficient de utilizare a terenului) prevederi ce nu mai pot fi realizate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 220/2002. La data achiziționării acestor terenuri nu era înscrisă nicio sarcină asupra acestora în cartea funciară a orașului Otopeni.

Având în vedere faptul că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege” (art. 475 și art. 480 C. civ.) se impune obligarea Statului Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA, să procedeze la exproprierea acestor terenuri, după acordarea unei drepte și prealabile despăgubiri, pentru a pune în aplicare prevederile Legii nr. 220/2002 și ale Legii nr. 85/2007. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, prevede că „instanțele judecătorești competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”.

Deoarece se tergiversează punerea în aplicare a Legii nr. 220/2002 și a Legii nr. 84/2007, reclamantul a arătat că este prejudiciat în drepturile sale pentru lipsa de folosință a bunurilor proprietatea sa, în baza prevederilor art. 998 C. civ., ținând cont de prevederile P.U.G. ale orașului Otopeni (menționate în certificatul de urbanism din 02 septembrie 2002), respectiv C.U.T. 2,2, ceea ce însemna pentru terenurile sale o suprafață construită de 35.200 m.p., solicită despăgubiri în sumă de 176.000 RON pe lună, până Ia data primirii contravalorii terenurilor expropriate. În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 475, art. 480, art. 481 și art. 998 C. civ. Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 07 decembrie 2009, pârâta Compania Națională Aeroportul Internațional H.C.

- București SA a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional București-Otopeni, sunt de utilitate publică obiectivele incluse în Programul strategic de dezvoltare aeroportuară, următorul articol prevăzând că terenurile cuprinse în perimetrul de dezvoltare necesare pentru realizarea programului strategic, se stabilesc prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Prin întâmpinare s-au invocat excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii.

În ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea companiei pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință asupra terenului proprietatea reclamantului, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat, întrucât acesta nu arată în cuprinsul acțiunii că i-ar fi fost împiedicat accesul la terenul proprietatea sa, în condițiile care s-ar stabili că terenul în discuție ar fi cuprins în planul de dezvoltare aeroportuară, prin O.G. nr. 64/1999. În condițiile în care reclamantului nu i s-ar fi permis accesul la terenul proprietatea sa, ar fi avut la îndemână mijloacele legale pentru a putea obține acest acces, însă având în vedere că nu a formulat o cerere în acest sens adresată companiei pârâte, nu se poate considera decât că accesul nu i-a fost vreodată restricționat.

Prin încheierea de ședință din data de 24 februarie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prematurității cererii. La data de 24 ianuarie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Fiananțelor Publice, a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, în speță, calitatea de expropriator îi revine Ministerului Transporturilor, prin Aeroportul H.C. La termenul de judecată din data de 29 martie 2011, reclamantul a completat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională Aeroporturi București SA. La același termen de judecată, reclamantul a precizat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește al treilea capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1014/2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului G.D. împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională Aeroporturi București SA. S-a constatat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut incidența prevederilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C.

- București” (act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii) și Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local. Din întreaga reglementare legislativă a cadrului juridic pentru luarea măsurilor necesare executării lucrărilor de expropriere rezultă că inițiativa în declanșarea și urmarea procedurii exproprierii aparține exclusiv expropriatorului. Nu îi este îngăduit persoanei al cărei imobil se află în perimetrul expropriabil să aibă inițiativa declanșării procedurii, această prerogativă aparținând numai expropriatorului.

În exercitarea lucrărilor de expropriere, expropriatorul are opțiunea de a supune sau nu acestei măsuri suprafețele de teren sau construcțiile situate în acest perimetru, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 85/2007, respectiv art. 5 din Legea nr. 255/2010 instituind regulile de aprobare a indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean și local, pe baza documentației tehnico-economice aferente, amplasamentul lucrărilor, conform variantei finale a studiului de prefezabilitate, respectiv a variantei finale a studiului de fezabilitate, după caz, sursa de finanțare, precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, a listei proprietarilor așa cum rezultă din evidențele Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau ale unităților administrativ-teritoriale, sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici și termenul în care acestea se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului la dispoziția proprietarilor de imobile.

Amplasamentul lucrării se aduce la cunoștința publică prin afișarea la sediul consiliului local respectiv prin afișare pe pagina proprie de internet a expropriatorului și va fi comunicat spre avizare și recepție Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Amplasamentul va fi materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care îl definesc pe acesta. Autoritățile administrației publice locale vor include coordonatele coridorului de expropriere în planurile urbanistice generale ale localităților. Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că reclamantul nu are la dispoziție calea promovării unei acțiuni în justiție prin care să solicite obligarea pârâților la declanșarea și efectuarea lucrărilor de expropriere, legea nerecunoscându-i dreptul de a iniția o astfel de procedură.

În ipoteza în care, datorită lentorii pârâților în implementarea acțiunilor de expropriere a imobilelor aflate în coridorul expropriabil, reclamantului i se produce un prejudiciu constând în lipsa de folosință a terenului, acesta are la îndemână calea unei acțiuni în instanță pentru obligarea expropriatorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat. Nicidecum, însă, nu poate uza de calea procedurală la care a apelat în prezenta cauză. Având în vedere că soluția de admitere a excepției inadmisibilității face de prisos cercetarea celorlalte excepții, tribunalul a lăsat nesoluționate excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți.

Cu privire la capătul de cerere, astfel cum a fost precizat, având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință a terenului în litigiu, tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de acest pârât. Prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. În acest context, în ipoteza de față, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât persoanei care are calitatea de expropriator și căreia îi revine obligația de a derula procedura de expropriere în conformitate cu etapele legale cu consecința angajării răspunderii pentru eventualul prejudiciu creat prin nesocotirea acestor dispoziții.

Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) lit. a) din Legea nr. 255/2010, expropriator este Statul Român, pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local. În aplicarea prevederilor prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de: a) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin aeroporturile de interes național, pentru lucrările de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare proprii, precum și pentru lucrările derulate în perimetrul de dezvoltare a aeroporturilor privind construcția de drumuri, de infrastructură feroviară publică, prin administrațiile portuare și/sau de căi navigabile.

Prin urmare, tribunalul a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are legitimare procesuală pasivă în cauză, acesta neavând calitatea de expropriator pentru imobilul în litigiu, în cauză eventualul prejudiciu pretins de reclamant fiind cauzat de fapta celui implicat în concret în procedura de expropriere, respectiv Ministerul Transporturilor și Infrastructurii. Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul la plata către pârâta Compania Națională Aeroporturi București SA a sumei de 9.790,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform ordinului de plată din 01 martie 2010 depus la dosar.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul arătând că, potrivit Legii nr. 220/2002, au fost parcurse procedurile prealabile actului de expropriere a terenului său, aflat în zona obiectivului de investiții Aeroportul București Otopeni și cu toate acestea actul final de expropriere a fost tergiversat. A mai arătat apelantul că în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care art. 41 din Legea nr. 500/2002 stabilește în competența Ministerul Finanțelor Publice prioritizarea obiectivelor de investiții. S-a criticat și acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei Compania Națională Aeroporturi București SA, cu mențiunea că acțiunea a fost respinsă prin excepție și nu pe fond, iar suma acordată este disproporționată în raport de volumul de muncă prestat de apărătorul pârâtei.

Prin decizia nr. 99/A din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Prin acțiunea promovată de reclamant s-a solicitat obligarea pârâților de a-i expropria suprafața de teren de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internațional București Otopeni, plata unei juste despăgubiri și contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Cu privire la capătul de cerere referitor la exproprierea și justa despăgubire aferentă acesteia, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. În mod corect judecătorul fondului a reținut că întregul proces de expropriere se află la latitudinea expropriatorului conform prevederilor Legii nr. 33/1994, ale Legii nr. 85/2007 și cele ale Legii nr. 255/2010, acte normative detaliate în considerentele hotărârii de fond, la care instanța de apel a achiesat și pe care nu a apreciat util să le reia.

Singura prevedere legală din totalul celor ce guvernează procedura de expropriere pentru utilitate publică, aflată la opțiunea celui expropriat o constituie acceptarea sau nu a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator, opțiune condiționată de existența unei oferte. În speță, însă, nu s-a ajuns la etapa propunerii despăgubirilor, motivele acestei tergiversări fiind nerelevante prin prisma obiectului cauzei și a competențelor stabilite în sarcina expropriatorului prin actele normative mai sus citate. În acest context juridic a constatat că reclamantul nu are deschisă, din punct de vedere al întemeierii juridice, calea obligării expropriatorului de a continua o procedură începută, ci, așa cum a arătat și judecătorul fondului, are la dispoziție calea solicitării de despăgubiri pentru eventuale piedici de folosire a terenului proprietatea sa, asumate sau imputabile expropriatorului.

Instanța de apel a apreciat, în consecință, că în mod corect primul capăt de cerere al acțiunii reclamantului a fost respins ca inadmisibil. În legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere privind lipsa de folosință a terenului, imputabilă pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtului. Pe de o parte, actul normativ de expropriere invocat chiar de către reclamant indică drept expropriator Statul Român chiar prin Compania Națională Aeroportul Internațional Otopeni, și nu Ministerul Finanțelor Publice [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 85/2007]. Pe de altă parte, obligarea unei părți la despăgubiri, ca urmare a creării prin fapta sa culpabilă a unui prejudiciu unui terț, trebuie dovedită.

În sarcina pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi reținută nicio faptă care, într-un fel sau altul, să fi adus atingere dreptului reclamantului de a folosi terenul său. Faptul că terenul reclamantului a fost împrejmuit și că reclamantul nu are acces la acesta este nerelevant prin raportare la competența și responsabilitatea generică a Statului Român, în calitatea sa de expropriator. Este vădit că împrejmuirea terenului reclamantului și împiedicarea sa de a-l folosi sunt fapte care, chiar dacă ar fi dovedite, nu pot fi imputabile unei entități cadru, a cărei implicare în speța de față nu are decât caracter normativ și nu faptic, material. Așa fiind, în mod corect judecătorul fondului a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri pentru modul în care un act normativ a fost sau nu pus în aplicare de către cei vizați de efectele sale.

Este nefondată și critica privind cheltuielile de judecată, art. 274 C. proc. civ. nefăcând distincție între cauzele pentru care o parte cade în pretenții, pentru a fi obligată la cheltuieli de judecată către acea parte. Împotriva deciziei menționată anterior a declarat recurs reclamantul. În motivarea recursului s-au arătat următoarele: Instanța de apel nu a examinat în niciun mod criticile sale la adresa raționamentului instanței de fond, limitându-se la a afirma că întregul proces de expropriere se află la latitudinea expropriatorului, conform prevederilor Legilor nr. 33/1994, nr. 85/2007 și nr. 255/2010.

Plecând de la această premisă pe care nu a fundamentat-o prin nici un raționament logico-juridic, instanța de apel a concluzionat că singura opțiune a sa este aceea de a contesta sau nu cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, constatând totodată că nu s-a ajuns la această etapă, motivele tergiversării fiind nerelevante prin prisma obiectului cauzei și a competențelor stabilite în sarcina expropriatorului prin actele normative mai sus citate. Or, tocmai tergiversarea procedurii de expropriere constituie cauza promovării prezentei acțiuni. Conduita intimaților-pârâți l-au determinat să-i cheme în judecată pentru a fi obligați să-și îndeplinească îndatoririle pe care singuri și le-au asumat și pe care le-au transpus în acte normative obligatorii erga omnes, în virtutea principiului constituțional conform căruia nimeni nu e mai presus de lege.

Cele doua instanțe susțin în mod eronat ca după apariția Legii nr. 255/2010 trebuiau reluate etapele procedurii de expropriere, deși Legea nr. 255/2010 stabilește la art. 31 că „orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei se consideră valabilă”. Deci prevederile Legii nr. 220/2002 (care nu a fost abrogată) privind aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional București - Otopeni sunt valabile. În conformitate cu prevederile Legii nr. 220/2002 privind aprobarea O.G.

nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional București - Otopeni, se stabilesc următoarele: „obiectivele incluse în Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional București - Otopeni, prevăzute în Anexa nr. 1, sunt de utilitate publică (art. 2): - În Anexa nr. 1 se prevede „Etapa I - 01 septembrie 1999 - 31 decembrie 1999 Aprobarea Planului urbanistic zonal”; „Etapa II.1. 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2001 Elaborarea și aprobarea studiilor de fezabilitate”, „Etapa II.2. 01 ianuarie 2002 - 31 decembrie 2003 Elaborarea și avizarea documentațiilor tehnico-economice pentru studiile de fezabilitate aprobate”; „Etapa 11.3.

01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2005 Achiziționarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat”; finanțarea programului strategic se va asigura din resurse proprii ale titularului, din credite bancare și, în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței (art. 5). Din cele de mai sus, rezultă fără niciun dubiu că s-au respectat prevederile Legii nr. 85/2007, respectiv s-au declarat de utilitate publică obiectivele, au fost stabilite datele de finalizare a planului urbanistic zonal, a studiilor de fezabilitate, au fost delimitate terenurile, s-au stabilit sursele de finanțare și termenele pentru achiziționarea terenurilor cuprinse în perimetrul de dezvoltare al aeroportului.

De asemenea, art. 34 din Legea nr. 255/2010 prevede că „dispozițiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ.”, fapt pentru care acțiunea de față este admisibilă. Astfel, Legea nr. 33/1994 cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată. Art. 3 din lege stabilește că „instanțele judecătorești competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”. Având în vedere că utilitatea publică a fost declarată, acțiunea de față este admisibilă.

Cele două instanțe fac confuzie între dreptul de a aprecia oportunitatea exproprierii și obligația de a finaliza procedura de expropriere. Inițiativa exproprierii aparține expropriatorului, însă din moment ce această inițiativă a fost luată și s-a obiectivat prin acte normative cu forță obligatorie, ea trebuie dusă până la capăt, pentru a se elimina orice incertitudine cu privire la limitele dreptului de proprietate al persoanei ce urmează a fi expropriată. Este greșită susținerea în sensul că „legea nu-i recunoaște dreptul a iniția o acțiune în justiție prin care să solicite obligarea pârâtelor la declanșarea efectuării lucrărilor de expropriere”, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește că art. 6 parag.

1 din Convenție garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18 , pag. 18, parag. 36). De asemenea, în cauza Andreescu Muraret și alții împotriva României (hotărârea din 28 iunie 2010) se stabilește că este o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamanților din cauza imposibilității lor de a se folosi de imobilul al căror proprietari erau. Or, în speța de față, recurentul contestă faptul că statul, prin intermediul pârâtelor nu-și respectă obligațiile cu caracter civil asumate prin Legea nr. 220/2002 de a achiziționa terenurile sale, pentru realizarea obiectivului de investiție aprobat la data de 31 decembrie 2005, îngrădindu-se astfel dreptul său la a dispune liber, în mod exclusiv și absolut de bunurile sale.

S-a adresat instanței de judecată pentru că aceasta este sigura autoritate imparțială care poate aprecia în mod obiectiv asupra conduitei pârâtelor. Atât instanța de fond, cât și cea de apel pleacă de la confuzia dintre două instituții fundamental diferite. În realitate, numai declararea unui domeniu privat ca fiind de interes public și implicit inițiativa exproprierii se află la atitudinea expropriatorului, în acest caz Statul Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București. Însă, din momentul în care s-a hotărât declararea domeniului ca fiind de interes public și s-a hotărât exproprierea terenurilor prin acte normative cu putere de lege, general obligatorii, toate părțile implicate sunt datoare să respecte prescripțiile legale, fără excepție, dând totodată dovadă de bună credință.

În speță, instanța de apel nu a ținut seama de niciuna din criticile recurentului cu privire la acest aspect, pe care nici măcar nu le-a detaliat, astfel încât a perpetuat eroarea în care s-a aflat instanța de fond. Această eroare este cu atât mai evidentă cu cât recurentul nu dorește ca instanța de judecată să suplinească voința autorității publice în sensul de a iniția exproprierea, ci obligarea expropriatorului să-și execute obligațiile asumate prin acte normative, întrucât procedura de expropriere a fost practic declanșată odată cu intrarea în vigoare a actelor normative, însă autoritățile intimate refuză pur și simplu să execute operațiunile necesare pentru a aduce la îndeplinire prescripțiile legale.

Deși în motivarea apelului a detaliat pe larg considerentele pentru care apreciază ca fiind greșită hotărârea primei instanțe, instanța le apel nu le-a analizat nici măcar în formă sintetică, situație în care apreciază, că este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A criticat în detaliu, atât din perspectiva dreptului intern, cât și prin trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, concluziile instanței de fond referitoare la inadmisibilitatea acțiunii. Cu toate acestea instanța de apel le-a expediat într-o singură frază, declarând că achiesează la considerentele sentinței atacate, pe care nu le examinează comparativ cu argumentele din apel nici măcar la nivel de aparență.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Bugajny împotriva Poloniei, Dosar nr. 22531/05, hotărârea din 06 noiembrie 2007, secția a IV-a, stabilește că acceptarea folosirii publice a terenurilor, au limitat semnificativ exercițiul efectiv al proprietății reclamanților constituind, prin urmare, imixtiune în dreptul lor de proprietate. În plus, nu a mai fost posibila folosirea terenului în alte scopuri (...). Curtea a constatat ca nu a fost pastrat un echilibru rezonabil între interesul general și cel individual”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Kalinova împotriva Bulgariei, Dosar nr. 45116/98, hotărârea din 08 noiembrie 2007, secția a V-a, stabilește că „reclamanta, a cărei bună credință la cumpărarea casei nu a fost contestată, a fost privată de proprietatea sa prin aplicarea excesivă a legislației și fără nicio compensație.

Astfel, situația ei a devenit mai puțin favorabilă ca urmare a abuzului legislativ și de poziție. Autoritățile au dat naștere unei stări de insecuritate juridică și a rupt echilibrul just dintre interesul general și protecția dreptului individual”. În speța de față, toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt încălcate de pârâte prin neaplicarea prevederilor Legii nr. 220/2002 . Atât Constituția României, C. civ., cât și Legea nr. 33/1994, prevăd ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În același sens sunt și prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Și în alte cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent, în problema de interes general privitoare la expropriere, creând în acest mod o incertitudine care s-a repercutat asupra reclamanților, puși în situația de a nu-și putea folosi bunul. În consecință, imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenurilor, coroborată cu absența totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1”.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât singurul motiv de nelegalitate invocat este acela prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar care este nedovedit. În ceea ce privește fondul recursului, intimata a cerut respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte a constatat nefondate atât excepția nulității, cât și recursul pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește excepția nulității recursului, Curtea a constatat-o nefondată având în vedere că deși nu a invocat niciunul dintre temeiurile de drept prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în cadrul motivării în fapt a recursului a susținut că instanța de apel nu i-ar fi analizat motivele de apel formulate, precizând concret câteva aspecte din care ar rezulta cele susținute, motiv de recurs ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ., și că instanța de apel nu ar fi interpretat și aplicat corect mai multe prevederi legale care au fost expuse în cadrul recursului, motiv ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Faptul că susțierile recurentului nu ar avea corespondent în considerentele hotărârii atacate nu poate duce la constatarea nulității recursului, presupunând analizarea în concret, pe fond, a motivelor de recurs. În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă Compania Națională Aeroportul Internațional H.C.

- București SA. Referitor la fondul recursului, Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs care se încadrează în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că potrivit acestei norme juridice, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speță, recurentul reclamant susține că instanța de apel nu a răspuns la toate criticile sale la adresa sentinței atacate cu apel, în condițiile în care criticile reluate în recurs sunt, de fapt, argumente ale motivului prin care se susține greșita interpretare și aplicare a legilor exproprierii, prin raportare și la câteva hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, instanța de apel era obligată să răspundă la toate motivele de apel invocate, iar nu la toate argumentele invocate în susținerea fiecărui motiv, argumente care pot fi grupate astfel încât să se răspundă la acestea printr-un considerent comun. Instanța de apel s-a raportat la conținutul legilor care stabilesc procedura exproprierii aplicabile terenului în cauză cu privire la citarea conținutului acestora arătând că este inutil să fie reluat și în considerentele deciziei date în apel, regăsindu-se în detaliu în conținutul sentinței atacate, și prin interpretarea acestora a ajuns la concluzia că potrivit legislației române întregul proces al exproprierii se află la latitudinea expropriatorului, acesta neputând fi obligat să procedeze la exproprierea unui teren, la cererea proprietarului acelui teren.

În ceea ce privește faptul că instanța de apel nu a analizat legislația incidentă prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către reclamant, aceasta nu este de natură să îl vatăme atâta timp cât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată nu are legătură cu situația de fapt în speță, așa cum se va arăta mai jos. Instanța de apel, deși nu a folosit în mod expres sintagma drept de acces la instanță, s-a referit și la alternativa pe care o are la dispoziție reclamantul în cazul în care consideră că a fost împiedicat în folosirea terenului potrivit destinației obișnuite, de către pârâtul Statul Român, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, de a cere despăgubiri, pentru eventuala faptă ilicită producătoare de prejudicii, în condițiile dreptului comun.

Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele considerente: Din motivarea recursului reiese că recurentul reclamant a criticat decizia instanței de apel numai sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de a respinge ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, să exproprieze terenul în cauză, proprietatea reclamantului, și, în consecință, să plătească despăgubirile cuvenite ca urmare a exproprierii, instanța de recurs fiind ținută de limitele stabilite în conținutul recursului, în baza art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Sub acest aspect, instanțele de fond au reținut corect că potrivit legislației adoptată în materie de expropriere atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului prin autoritățile sale nu și în favoarea persoanelor proprietare ale terenurilor aflate în zona afectată de lucrările declarate de utilitate publică, persoane cărora prin aceeași legislație li s-au recunoscut garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile.

Între reclamant și Statul Român, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, nu s-a născut un raport obligațional în temeiul căruia reclamantul ar avea dreptul de a-i fi expropriat terenul proprietatea sa, iar statul avea obligația de a-l expropria, astfel că nu este reală susținerea reclamantului în sensul că ar decurge din legile de expropriere aplicabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internațional H.C. - București” asumarea de către stat a acestei obligații și că reclamantul ar fi îndrituit să îl cheme în judecată pentru a obține un titlu executoriu în acest sens. Nici prin Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internațional H.C.

- București”, aplicabilă litigiului de față în raport cu data sesizării instanței (12 octombrie 2009), și nici prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, publicată în M. Of. nr. 853/20.12.2010, Statul Român nu și-a asumat nicio obligație concretă față de reclamant. Prin aceste legi a fost adoptat un set de măsuri pentru realizarea unor obiective strategice cum sunt și lucrările cuprinse în Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internațional H.C. - București”, aprobat prin O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002. Prin aceste acte normative s-a adoptat și un calendar de realizare a lucrărilor corespunzătoare în anumite termene, care au fost prelungite succesiv în timp.

La data sesizării instanței nu expiraseră termenele stabilite pentru exproprierea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat, așa cum acestea erau stabilite prin legislația în vigoare la această dată (prin Legea nr. 206/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 133/2008 privind modificarea Anexei nr. 1/1 la O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București a fost modificat termenul pentru „Achiziționarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat și scoaterea acestora din circuitul agricol, dacă este cazul; asigurarea surselor de finanțare necesare pentru realizarea obiectivului de investiții” pentru perioada 01 iulie 2009 - 31 decembrie 2010, iar prin O.U.G.

nr. 13/2011 privind modificarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București a fost modificată din nou perioada afectată achiziționării terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții la intervalul 01 iulie 2009 - 2020). Chiar dacă aceste termene ar fi fost împlinite, reclamantul nu ar fi avut dreptul nici în aceste condiții să solicite exproprierea terenului (fiind la dispoziția exclusivă a expropriatorului determinarea și delimitarea terenurilor necesare realizării obiectivului strategic, dar și inițiativa îndeplinirii demersurilor pentru realizarea efectivă a exproprierii, fapt ce rezultă atât din prevederile art. 3-8 din Legea nr. 85/2007, dar și din cele ale art. 5 și urm. din Legea nr. 255/2010).

În speță nu s-a făcut nici măcar dovada că s-ar fi început procedura efectivă a exproprierii în sensul înștiințării proprietarilor și chemarea acestora la negociere în vederea stabilirii despăgubirilor. În ceea ce privește procedura exproprierii prevăzută de Legea nr. 85/2007, acest act normativ prevede expres declanșarea procedurii efective a exproprierii, inclusiv în cazul existenței neînțelegerilor dintre expropriator și expropriat cu privire la cuantumul despăgubirii, în sarcina exclusivă a expropriatorului.

Referitor la procedura exproprierii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 255/2010 (care a intrat în vigoare în cursul judecării procesului, ca atare nu se poate susține întemeiat că prevederile sale ar fi fost încălcate la data sesizării instanței), obligația expropriatorului de a emite decizia de expropriere trebuie îndeplinită în termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea termenelor prevăzute la art. 8, care reglementează procedura efectivă de efectuare a exproprierii raportat la fiecare proprietar în parte (notificarea intenției de expropriere a imobilelor, publicarea listei imobilelor ce urmează a fi expropriate, întâlnirea în vedere, stabilirii unei juste despăgubiri, etc.) Prin art. 22 din Legea nr. 255/2010 se prevede posibilitatea expropriatului nemulțumit de cuantumul despăgubirii de a se adresa instanței judecătorești competente începând cu data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, situația care nu a intervenit în cauză nici în cursul prezentului proces.

Declararea lucrării de utilitate publică nu echivalează cu decizia exproprierii terenului în cauză, despre care se susține că se află în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului Internațional H.C. - București”, delimitat conform O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002, ci este doar o etapă în cadrul procedurii exproprierii. Sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 33/1994 („Instanțele judecătorești competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”), la care face trimitere recurentul, nu este cel susținut de către acesta, și anume al admisibilității formulării cererii de expropriere de către proprietarul terenului după declararea utilității publice, ci acela că instanțele nu pot analiza cererea de expropriere formulată de către persoana îndreptățită potrivit prevederilor legale, înainte de declararea utilității publice.

În aceste condiții recurentul reclamant are doar posibilitatea reparării eventualului prejudiciu rezultat din modul de a acționa al statului, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, în condițiile dreptului comun (răspunderea civilă delictuală), or, nu acesta este obiectul prezentului litigiu, raportat și la limitele stabilite prin recurs. Nu este fondată nici susținerea recurentului reclamant în sensul încălcării art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie pentru cazul respingerii ca inadmisibilă a cererii proprietarului terenului de a i se expropria terenul și de a i se acorda despăgubirile rezultate din această operațiune juridică.

Referitor la încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume componenta dreptului de acces la un tribunal, invocate de către recurent, cu trimitere la cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță nu este absolut ; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât „cere prin înseși natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate fi variabilă în timp și în spațiu în funcție de nevoile și de resursele comunității și ale indivizilor” (Hotărârea Ashingdane impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, pag.

24, parag. 57). Elaborând o astfel de reglementare, statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăși substanța sa (hotărârile Golder și Ashingdane).

În speță, instanțele de fond au reținut, din interpretarea legislației în materia exproprierii, doar inadmisibilitatea formulării, de către persoana proprietară a terenului în speță, a cererii de a i se expropria terenul și a i se acorda despăgubirile aferente acestei operațiuni, precizând expres că în măsura în care consideră că i s-a produs un prejudiciu din modul de a acționa al statului, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, în sensul încălcării vreunui atribut al dreptului de proprietate are dreptul de a solicita despăgubiri în concret pentru fiecare componentă a dreptului de proprietate considerată a fi încălcată, în condițiile dreptului comun. În consecință nu se poate reține în speță încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la instanță nefiind încălcat în însăși substanța sa.

Referitor la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul reclamant nu a făcut dovada că în speță ar fi vorba despre o expropriere de fapt, acesta aflându-se în posesia terenului, nefiindu-i afectat dreptul de dispoziție, de a folosi bunul și de a-i culege fructele. Deși a susținut că i-a fost împiedicat accesul la teren prin îngrădirea perimetrului aeroportului, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi urmat calea legală pentru a i se permite să folosească bunul, să îi culeagă fructele, și nu ar fi reușit acest lucru.

Ca atare, raportat la situația de fapt în speță nu își găsește aplicare hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Andreescu Murăreț și alții împotriva României, recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească a calității de propietari a reclamanților asupra unui imobil naționalizat care fusese înstrăinat de către stat anterior, cu consecința imposibilității reclamanților de a intra în posesia bunului. În speță, reclamantul se află în posesia bunului. De asemenea în cauza Bugajny contra Poloniei este vorba despre folosirea unor terenuri ca drumuri publice, iar în cauza Kalinova contra Bulgariei despre pierderea dreptului de proprietate prin anularea titlului de proprietate în mod abuziv, prin aplicarea unei legislații care nu viza, prin ipoteza sa, situația imobilului respectiv.

Recurentul reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situații. Faptul că terenul în cauză, fiind situat în apropierea aeroportului, nu poate fi folosit potrivit legii decât pentru anumite activități nu înseamnă automat că a fost încălcat art. 1 parag. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că potrivit parag. 2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general. Or, în speță nu s-a făcut dovada că prin impunerea acestor limitări, date de poziționarea terenului în apropierea aeroportului, s-ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor în substanța sa, și că astfel ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost proporțională cu scopul urmărit, astfel, nici din această perspectivă nu se poate reține existența unei exproprieri de fapt.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că reclamatul a cumpărat terenurile în cauză pe parcursul anului 2000 după publicarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București, în M. Of. nr. 405/26.80.1999, cunoscând sau cu minime diligențe putând cunoaște regimul juridic al acestor terenuri și implicit limitările aduse dreptului său de proprietate. Faptul că nu a fost menționată în cartea funciară declararea utilității publice nu îl îndreptățește pe reclamant să solicite exproprierea propriului teren în condițiile în care legea nu îi acordă calitate procesuală activă pentru formularea unei astfel de cereri, nu se poate reține existența în cauză a unei exproprieri de fapt, și în condițiile în care regimul terenului devenise public prin procedura menționată anterior.

Înalta Curte, în analiza încălcării art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a referit la cauzele menționate expres de către recurent, neputând analiza afirmațiile recurentului în sensul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi statuat într-un anume sens în cauze similare, fără ca acestea să fie identificate, pentru a se acorda posibilitatea instanței să verifice incidența acelor statuări prin raportare la situația de fapt din prezenta cauză. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

va obliga pe recurentul reclamant la plata sumei de 3.000 RON [redusă conform alin. (3) al aceluiași art., de la 8.027,57 RON, raportat la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, ținând cont și de faza procesuală în care se află litigiul), către intimata pârâtă Compania Națională Aeroporturi București SA, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 99/A din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul reclamant la plata sumei de 3.000 RON, redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata pârâtă Compania Națională Aeroporturi București SA, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.