ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7191/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7191/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 15 octombrie 2009,
reclamantul G.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul
Finantelor Publice și Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București
SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună
exproprierea suprafeței de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului
Internațional H.C. - București”; acordarea unei juste și drepte despăgubiri;
obligarea acestora la plata sumei de 176.000 RON pe lună, de la data introducerii
actiunii și până la acordarea unei juste și drepte despăgubiri cu prilejul
exproprierii, reprezentând lipsa de folosință a terenului și obligarea acestora
la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul
a arătat că este proprietarul terenurilor în suprafață de 16.000 m.p. în baza contractelor
de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. W din 23 iunie 2000, nr. X din 22
decembrie 2000, nr. Y din 22 decembrie 2000 și nr. Z din 12 decembrie 2000, terenuri
înscrise în cartea funciară a orașului Otopeni. La data de 08 aprilie 2007 a intrat
în vigoare Legea nr. 85/2007 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare
a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București (publicată
în M. Of. nr. 237/2007).
În art. 2 alin. (1) din
această lege se precizează că „se declară de utilitate publică toate lucrările de
dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. -
București, expropriator fiind Statul Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional
H.C. - București SA. Alin. (3) al aceluiași art. menționează că „suprafețele de
teren ce pot fi expropriate în temeiul prezentei legi sunt incluse în perimetrul
de dezvoltare al Aeroportului Internațional H.C. București, delimitat conform O.G.
nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 220/2002, fac parte din intravilanul
orașului Otopeni și extravilanul comunei Tunari aprobate prin planurile urbanistice
generale”.
Reclamantul a mai precizat
că terenurile mai sus menționate fac parte din perimetrul de dezvoltare al Aeroportului
Internațional H.C. - București și din intravilanul orașului Otopeni. Art. 5 la Anexa
nr. 1, pct. 11.3 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 prevede
„01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2005 achiziționarea terenurilor necesare realizării
obiectivului de investiții”.
De la achiziționarea acestor
terenuri și până în prezent nu a avut acces la acestea și nu le poate utiliza după
bunul său plac, deoarece în primul rând s-a efectuat împrejmuirea perimetrală a
aeroportului, iar, în al doilea rând, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 64/1999, aprobată
prin Legea nr. 220/2002, stabilește că „pe terenurile din perimetrul de dezvoltare
al Aeroportului Internațional H.C. - București nu se pot realiza investiții altele
decât cele cuprinse în programul strategic”.
Reclamantul a mai menționat
că a mai avut și un alt teren în același perimetru, contract de vânzare-cumpărare
nr. Q din 23 iunie 2000, teren ce a făcut obiectul unei vânzări, iar în certificatul
de urbanism din 02 septembrie 2002, întocmit cu prilejul vânzării, se menționează
că terenul este situat în intravilanul localității Otopeni, cu următoarele funcțiuni
admise: „serviciu și comerț, depozitar, mic gros, servicii publice”. La regimul
tehnic sunt prevăzute: H=15,00 m.l., P.O.T. (procent de ocupare a terenului)=85%
și C.U.T. (coeficient de utilizare a terenului) prevederi ce nu mai pot fi realizate
prin intrarea în vigoare a Legii nr. 220/2002.
La data achiziționării
acestor terenuri nu era înscrisă nicio sarcină asupra acestora în cartea funciară
a orașului Otopeni. Având în vedere faptul că „proprietatea este dreptul ce are
cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în
limitele determinate de lege” (art. 475 și art. 480 C. civ.) se impune obligarea
Statului Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București
SA, să procedeze la exproprierea acestor terenuri, după acordarea unei drepte
și prealabile despăgubiri, pentru a pune în aplicare prevederile Legii nr. 220/2002
și ale Legii nr. 85/2007.
Art. 3 din Legea nr. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, prevede că „instanțele judecătorești
competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat
potrivit prezentei legi”.
Deoarece se tergiversează
punerea în aplicare a Legii nr. 220/2002 și a Legii nr. 84/2007, reclamantul a arătat
că este prejudiciat în drepturile sale pentru lipsa de folosință a bunurilor proprietatea
sa, în baza prevederilor art. 998 C. civ., ținând cont de prevederile P.U.G. ale
orașului Otopeni (menționate în certificatul de urbanism din 02 septembrie 2002),
respectiv C.U.T. 2,2, ceea ce însemna pentru terenurile sale o suprafață construită
de 35.200 m.p., solicită despăgubiri în sumă de 176.000 RON pe lună, până Ia data
primirii contravalorii terenurilor expropriate.
În drept, cererea s-a
întemeiat pe dispozițiile art. 475, art. 480, art. 481 și art. 998 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă
la dosar în data de 07 decembrie 2009, pârâta Compania Națională Aeroportul Internațional
H.C. - București SA a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere
că, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 220/2002 privind aprobarea O.G.
nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii
aeroportuare la Aeroportul Internațional București-Otopeni, sunt de utilitate publică
obiectivele incluse în Programul strategic de dezvoltare aeroportuară, următorul
articol prevăzând că terenurile cuprinse în perimetrul de dezvoltare necesare pentru
realizarea programului strategic, se stabilesc prin documentațiile de amenajare
a teritoriului și de urbanism.
Prin întâmpinare s-au
invocat excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii.
În ce privește cel de-al
treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea companiei pârâte la plata contravalorii
lipsei de folosință asupra terenului proprietatea reclamantului, s-a solicitat respingerea
ca neîntemeiat, întrucât acesta nu arată în cuprinsul acțiunii că i-ar fi fost împiedicat
accesul la terenul proprietatea sa, în condițiile care s-ar stabili că terenul în
discuție ar fi cuprins în planul de dezvoltare aeroportuară, prin O.G. nr. 64/1999.
În condițiile în care reclamantului nu i s-ar fi permis accesul la terenul proprietatea
sa, ar fi avut la îndemână mijloacele legale pentru a putea obține acest acces,
însă având în vedere că nu a formulat o cerere în acest sens adresată companiei
pârâte, nu se poate considera decât că accesul nu i-a fost vreodată restricționat.
Prin încheierea de ședință
din data de 24 februarie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prematurității
cererii.
La data de 24
ianuarie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Fiananțelor Publice, a depus
la dosar note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,
arătând că, în speță, calitatea de expropriator îi revine Ministerului Transporturilor,
prin Aeroportul H.C.
La termenul de judecată
din data de 29 martie 2011, reclamantul a completat cadrul procesual, solicitând
introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii,
prin Compania Națională Aeroporturi București SA.
La același termen de judecată,
reclamantul a precizat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are
calitate procesuală pasivă în ceea ce privește al treilea capăt de cerere.
Prin
sentința civilă nr. 1014/2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a
respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului G.D. împotriva pârâților Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, Compania Națională Aeroportul Internațional
H.C. - București SA și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania
Națională Aeroporturi București SA. S-a constatat că pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinței
s-au reținut următoarele:
În ceea ce privește inadmisibilitatea
acțiunii, tribunalul a reținut incidența prevederilor Legii nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 85/2007 privind unele
măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul
Internațional H.C. - București” (act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii)
și Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes național, județean și local.
Din întreaga reglementare
legislativă a cadrului juridic pentru luarea măsurilor necesare executării lucrărilor
de expropriere rezultă că inițiativa în declanșarea și urmarea procedurii exproprierii
aparține exclusiv expropriatorului.
Nu
îi este îngăduit persoanei al cărei imobil se află în perimetrul expropriabil să
aibă inițiativa declanșării procedurii, această prerogativă aparținând numai expropriatorului.
În exercitarea lucrărilor de expropriere, expropriatorul are opțiunea de a supune
sau nu acestei măsuri suprafețele de teren sau construcțiile situate în acest perimetru,
dispozițiile art. 3 din Legea nr. 85/2007, respectiv art. 5 din Legea nr. 255/2010
instituind regulile de aprobare a indicatorilor tehnico-economici
ai lucrărilor de interes național, județean și local, pe baza documentației tehnico-economice
aferente, amplasamentul lucrărilor, conform variantei finale a studiului de prefezabilitate,
respectiv a variantei finale a studiului de fezabilitate, după caz, sursa de finanțare,
precum și declanșarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie
coridorul de expropriere, a listei proprietarilor așa cum rezultă din evidențele
Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară sau ale unităților administrativ-teritoriale,
sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza
unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite și actualizate
de camerele notarilor publici și termenul în care acestea se virează într-un cont
deschis pe numele expropriatorului la dispoziția proprietarilor de imobile.
Amplasamentul lucrării
se aduce la cunoștința publică prin afișarea la sediul consiliului local respectiv
prin afișare pe pagina proprie de internet a expropriatorului și va fi comunicat
spre avizare și recepție Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară.
Amplasamentul va fi materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care
îl definesc pe acesta. Autoritățile administrației publice locale vor include coordonatele
coridorului de expropriere în planurile urbanistice generale ale localităților.
Pe cale de consecință,
tribunalul a constatat că reclamantul nu are la dispoziție calea promovării unei
acțiuni în justiție prin care să solicite obligarea pârâților la declanșarea și
efectuarea lucrărilor de expropriere, legea nerecunoscându-i dreptul de a iniția
o astfel de procedură.
În ipoteza în care, datorită
lentorii pârâților în implementarea acțiunilor de expropriere a imobilelor aflate
în coridorul expropriabil, reclamantului i se produce un prejudiciu constând în
lipsa de folosință a terenului, acesta are la îndemână calea unei acțiuni în instanță
pentru obligarea expropriatorului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat.
Nicidecum, însă, nu poate uza de calea procedurală la care a apelat în prezenta
cauză.
Având în vedere că soluția
de admitere a excepției inadmisibilității face de prisos cercetarea celorlalte excepții,
tribunalul a lăsat nesoluționate excepția lipsei calității procesuale active și
excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți.
Cu privire la capătul
de cerere, astfel cum a fost precizat, având ca obiect obligarea pârâtului Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri, reprezentând
lipsa de folosință a terenului în litigiu, tribunalul s-a pronunțat cu prioritate
asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de acest pârât.
Prin calitate procesuală
pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate
de pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. În acest context,
în ipoteza de față, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât persoanei
care are calitatea de expropriator și căreia îi revine obligația de a derula procedura
de expropriere în conformitate cu etapele legale cu consecința angajării răspunderii
pentru eventualul prejudiciu creat prin nesocotirea acestor dispoziții.
Potrivit art. 2 alin. (2) și (3) lit. a) din Legea
nr. 255/2010, expropriator este Statul Român, pentru obiectivele de interes național,
județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele
pentru obiectivele de interes local. În aplicarea prevederilor
prezentei legi, expropriatorul prevăzut la alin. (2) este reprezentat de:
a)
Ministerul Transporturilor
și Infrastructurii, prin aeroporturile de interes național, pentru lucrările de
dezvoltare a infrastructurii aeroportuare proprii, precum și pentru lucrările derulate
în perimetrul de dezvoltare a aeroporturilor privind construcția de drumuri, de
infrastructură feroviară publică, prin administrațiile portuare și/sau de căi navigabile.
Prin urmare, tribunalul
a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are legitimare
procesuală pasivă în cauză, acesta neavând calitatea de expropriator pentru imobilul
în litigiu, în cauză eventualul prejudiciu pretins de reclamant fiind cauzat de
fapta celui implicat în concret în procedura de expropriere, respectiv Ministerul
Transporturilor și Infrastructurii.
Fiind în culpă procesuală,
în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul
la plata către pârâta Compania Națională Aeroporturi București SA a sumei de 9.790,61
RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform
ordinului de plată din 01 martie 2010 depus la dosar.
Împotriva sentinței a
declarat apel reclamantul arătând că, potrivit Legii nr. 220/2002, au fost parcurse
procedurile prealabile actului de expropriere a terenului său, aflat în zona obiectivului
de investiții Aeroportul București Otopeni și cu toate acestea actul final de expropriere
a fost tergiversat.
A mai arătat apelantul
că în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care art. 41 din Legea
nr. 500/2002 stabilește în competența Ministerul Finanțelor Publice prioritizarea
obiectivelor de investiții.
S-a criticat și acordarea
cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei Compania Națională Aeroporturi București
SA, cu mențiunea că acțiunea a fost respinsă prin excepție și nu pe fond, iar suma
acordată este disproporționată în raport de volumul de muncă prestat de apărătorul
pârâtei.
Prin decizia nr. 99/A
din 05 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins
apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei
s-au reținut următoarele:
Prin acțiunea promovată
de reclamant s-a solicitat obligarea pârâților de a-i expropria suprafața de teren
de 16.000 m.p. situată în perimetrul de dezvoltare al Aeroportului Internațional
București Otopeni, plata unei juste despăgubiri și contravaloarea lipsei de folosință
a terenului.
Cu privire la capătul
de cerere referitor la exproprierea și justa despăgubire aferentă acesteia, acțiunea
a fost respinsă ca inadmisibilă.
În mod corect judecătorul
fondului a reținut că întregul proces de expropriere se află la latitudinea expropriatorului
conform prevederilor Legii nr. 33/1994, ale Legii nr. 85/2007 și cele ale Legii
nr. 255/2010, acte normative detaliate în considerentele hotărârii de fond, la care
instanța de apel a achiesat și pe care nu a apreciat util să le reia.
Singura prevedere legală
din totalul celor ce guvernează procedura de expropriere pentru utilitate publică,
aflată la opțiunea celui expropriat o constituie acceptarea sau nu a cuantumului
despăgubirilor propuse de expropriator, opțiune condiționată de existența unei oferte.
În speță, însă, nu s-a
ajuns la etapa propunerii despăgubirilor, motivele acestei tergiversări fiind nerelevante
prin prisma obiectului cauzei și a competențelor stabilite în sarcina expropriatorului
prin actele normative mai sus citate.
În acest context juridic
a constatat că reclamantul nu are deschisă, din punct de vedere al întemeierii juridice,
calea obligării expropriatorului de a continua o procedură începută, ci, așa cum
a arătat și judecătorul fondului, are la dispoziție calea solicitării de despăgubiri
pentru eventuale piedici de folosire a terenului proprietatea sa, asumate sau imputabile
expropriatorului.
Instanța de apel
a apreciat, în consecință, că în mod corect primul capăt de cerere al acțiunii
reclamantului a fost respins ca inadmisibil.
În legătură cu cel de-al
doilea capăt de cerere privind lipsa de folosință a terenului, imputabilă pârâtului
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat
că în mod corect s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.
Pe de o parte, actul normativ
de expropriere invocat chiar de către reclamant indică drept expropriator Statul
Român chiar prin Compania Națională Aeroportul Internațional Otopeni, și nu Ministerul
Finanțelor Publice [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 85/2007].
Pe de altă parte, obligarea
unei părți la despăgubiri, ca urmare a creării prin fapta sa culpabilă a unui prejudiciu
unui terț, trebuie dovedită.
În sarcina pârâtului Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi reținută nicio faptă care,
într-un fel sau altul, să fi adus atingere dreptului reclamantului de a folosi terenul
său.
Faptul că terenul reclamantului
a fost împrejmuit și că reclamantul nu are acces la acesta este nerelevant prin
raportare la competența și responsabilitatea generică a Statului Român, în calitatea
sa de expropriator.
Este vădit că împrejmuirea
terenului reclamantului și împiedicarea sa de a-l folosi sunt fapte care, chiar
dacă ar fi dovedite, nu pot fi imputabile unei entități cadru, a cărei implicare
în speța de față nu are decât caracter normativ și nu faptic, material.
Așa fiind, în mod corect
judecătorul fondului a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
nu are calitate procesuală pasivă în cererea reclamantului de a i se acorda despăgubiri
pentru modul în care un act normativ a fost sau nu pus în aplicare de către cei
vizați de efectele sale.
Este nefondată și critica
privind cheltuielile de judecată, art. 274 C. proc. civ. nefăcând distincție între
cauzele pentru care o parte cade în pretenții, pentru a fi obligată la cheltuieli
de judecată către acea parte.
Împotriva deciziei menționată
anterior a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului
s-au arătat următoarele:
Instanța de apel nu a
examinat în niciun mod criticile sale la adresa raționamentului instanței de fond,
limitându-se la a afirma că întregul proces de expropriere se află la latitudinea
expropriatorului, conform prevederilor Legilor nr. 33/1994, nr. 85/2007 și nr. 255/2010.
Plecând de la această premisă pe care nu a fundamentat-o prin nici un raționament
logico-juridic, instanța de apel a concluzionat că singura opțiune a sa este aceea
de a contesta sau nu cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, constatând
totodată că nu s-a ajuns la această etapă, motivele tergiversării fiind nerelevante
prin prisma obiectului cauzei și a competențelor stabilite în sarcina expropriatorului
prin actele normative mai sus citate. Or, tocmai tergiversarea procedurii de expropriere
constituie cauza promovării prezentei acțiuni. Conduita intimaților-pârâți l-au
determinat să-i cheme în judecată pentru a fi obligați să-și îndeplinească îndatoririle
pe care singuri și le-au asumat și pe care le-au transpus în acte normative obligatorii
erga omnes, în virtutea principiului constituțional conform căruia nimeni nu e mai
presus de lege.
Cele doua instanțe susțin
în mod eronat ca după apariția Legii nr. 255/2010 trebuiau reluate etapele procedurii
de expropriere, deși Legea nr. 255/2010 stabilește la art. 31 că „orice documentație
tehnică sau de evaluare realizată ori în curs de realizare anterior intrării în
vigoare a prezentei se consideră valabilă”. Deci prevederile Legii nr. 220/2002
(care nu a fost abrogată) privind aprobarea Programului strategic de dezvoltare
a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional București - Otopeni sunt
valabile.
În conformitate cu prevederile
Legii nr. 220/2002 privind aprobarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului
strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional
București - Otopeni, se stabilesc următoarele: „obiectivele incluse în Programul
strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional
București - Otopeni, prevăzute în Anexa nr. 1, sunt de utilitate publică
(art. 2): - În Anexa nr. 1 se prevede „Etapa I - 01 septembrie 1999 - 31 decembrie
1999 Aprobarea Planului urbanistic zonal”; „Etapa II.1. 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie
2001 Elaborarea și aprobarea studiilor de fezabilitate”, „Etapa II.2. 01 ianuarie
2002 - 31 decembrie 2003 Elaborarea și avizarea documentațiilor tehnico-economice
pentru studiile de fezabilitate aprobate”; „Etapa 11.3. 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie
2005 Achiziționarea terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat”;
finanțarea programului strategic se va asigura din resurse proprii ale titularului,
din credite bancare și, în completare, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței (art. 5). Din cele de mai sus,
rezultă fără niciun dubiu că s-au respectat prevederile Legii nr. 85/2007, respectiv
s-au declarat de utilitate publică obiectivele, au fost stabilite datele de finalizare
a planului urbanistic zonal, a studiilor de fezabilitate, au fost delimitate terenurile,
s-au stabilit sursele de finanțare și termenele pentru achiziționarea terenurilor
cuprinse în perimetrul de dezvoltare al aeroportului.
De asemenea, art. 34 din
Legea nr. 255/2010 prevede că „dispozițiile prevăzute mai sus se completează în
mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ.
și ale C. proc. civ.”, fapt pentru care acțiunea de față este admisibilă. Astfel,
Legea nr. 33/1994 cuprinde dispoziții de natură să asigure atât cadrul legal adecvat
procedurilor de expropriere și stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului
de proprietate privată. Art. 3 din lege stabilește că „instanțele judecătorești
competente vor putea hotărî exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat
potrivit prezentei legi”. Având în vedere că utilitatea publică a fost declarată,
acțiunea de față este admisibilă.
Cele două instanțe fac
confuzie între dreptul de a aprecia oportunitatea exproprierii și obligația de a
finaliza procedura de expropriere. Inițiativa exproprierii aparține expropriatorului,
însă din moment ce această inițiativă a fost luată și s-a obiectivat prin acte normative
cu forță obligatorie, ea trebuie dusă până la capăt, pentru a se elimina orice incertitudine
cu privire la limitele dreptului de proprietate al persoanei ce urmează a fi expropriată.
Este greșită susținerea
în sensul că „legea nu-i recunoaște dreptul a iniția o acțiune în justiție prin
care să solicite obligarea pârâtelor la declanșarea efectuării lucrărilor de expropriere”,
deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește că art. 6 parag. 1 din
Convenție garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație
referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului
Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18 , pag.
18, parag. 36).
De asemenea, în cauza
Andreescu Muraret și alții împotriva României (hotărârea din 28 iunie 2010) se stabilește
că este o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 încălcarea dreptului la respectarea
bunurilor reclamanților din cauza imposibilității lor de a se folosi de imobilul
al căror proprietari erau. Or, în speța de față, recurentul contestă faptul că statul,
prin intermediul pârâtelor nu-și respectă obligațiile cu caracter civil asumate
prin Legea nr. 220/2002 de a achiziționa terenurile sale, pentru realizarea
obiectivului de investiție aprobat la data de 31 decembrie 2005, îngrădindu-se astfel
dreptul său la a dispune liber, în mod exclusiv și absolut de bunurile sale. S-a
adresat instanței de judecată pentru că aceasta este sigura autoritate imparțială
care poate aprecia în mod obiectiv asupra conduitei pârâtelor.
Atât instanța de fond,
cât și cea de apel pleacă de la confuzia dintre două instituții fundamental diferite.
În realitate, numai declararea unui domeniu privat ca fiind de interes public și
implicit inițiativa exproprierii se află la atitudinea expropriatorului, în acest
caz Statul Român, prin Compania Națională Aeroportul Internațional H.C. - București.
Însă, din momentul în care s-a hotărât declararea domeniului ca fiind de interes
public și s-a hotărât exproprierea terenurilor prin acte normative cu putere de
lege, general obligatorii, toate părțile implicate sunt datoare să respecte prescripțiile
legale, fără excepție, dând totodată dovadă de bună credință.
În speță, instanța de
apel nu a ținut seama de niciuna din criticile recurentului cu privire la acest
aspect, pe care nici măcar nu le-a detaliat, astfel încât a perpetuat eroarea în
care s-a aflat instanța de fond. Această eroare este cu atât mai evidentă cu cât
recurentul nu dorește ca instanța de judecată să suplinească voința autorității
publice în sensul de a iniția exproprierea, ci obligarea expropriatorului să-și
execute obligațiile asumate prin acte normative, întrucât procedura de expropriere
a fost practic declanșată odată cu intrarea în vigoare a actelor normative, însă
autoritățile intimate refuză pur și simplu să execute operațiunile necesare pentru
a aduce la îndeplinire prescripțiile legale.
Deși în motivarea apelului
a detaliat pe larg considerentele pentru care apreciază ca fiind greșită hotărârea
primei instanțe, instanța le apel nu le-a analizat nici măcar în formă sintetică,
situație în care apreciază, că este incident motivul de modificare prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A criticat în detaliu, atât din perspectiva dreptului
intern, cât și prin trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,
concluziile instanței de fond referitoare la inadmisibilitatea acțiunii. Cu toate
acestea instanța de apel le-a expediat într-o singură frază, declarând că achiesează
la considerentele sentinței atacate, pe care nu le examinează comparativ cu argumentele
din apel nici măcar la nivel de aparență.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în cauza Bugajny împotriva Poloniei, Dosar nr. 22531/05, hotărârea din 06
noiembrie 2007, secția a IV-a, stabilește că acceptarea folosirii publice a terenurilor,
au limitat semnificativ exercițiul efectiv al proprietății reclamanților constituind,
prin urmare, imixtiune în dreptul lor de proprietate. În plus, nu a mai fost posibila
folosirea terenului în alte scopuri (...). Curtea a constatat ca nu a fost pastrat
un echilibru rezonabil între interesul general și cel individual”.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în cauza Kalinova împotriva Bulgariei, Dosar nr. 45116/98, hotărârea din
08 noiembrie 2007, secția a V-a, stabilește că „reclamanta, a cărei bună credință
la cumpărarea casei nu a fost contestată, a fost privată de proprietatea sa prin
aplicarea excesivă a legislației și fără nicio compensație. Astfel, situația
ei a devenit mai puțin favorabilă ca urmare a abuzului legislativ și de poziție.
Autoritățile au dat naștere unei stări de insecuritate juridică și a rupt echilibrul
just dintre interesul general și protecția dreptului individual”.
În speța de față, toate
cele trei atribute ale dreptului de proprietate sunt încălcate de pârâte prin neaplicarea
prevederilor Legii nr. 220/2002 .
Atât Constituția României,
C. civ., cât și Legea nr. 33/1994, prevăd ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea
sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă
despăgubire. În același sens sunt și prevederile art. 1 din primul Protocol
adițional la Convenția Europeană, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică
are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea
sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și
de principiile generale ale dreptului internațional”.
Și în alte cauze similare,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „statul nu și-a îndeplinit obligația
pozitivă de a reacționa în timp util și coerent, în problema de interes general
privitoare la expropriere, creând în acest mod o incertitudine care s-a repercutat
asupra reclamanților, puși în situația de a nu-și putea folosi bunul.
În consecință, imposibilitatea
exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenurilor, coroborată
cu absența totală a unei despăgubiri, a constituit o sarcină disproporționată și
excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor, garantat prin art. 1
din Protocolul nr. 1”.
Intimata pârâtă a formulat
întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât
singurul motiv de nelegalitate invocat este acela prevăzut de art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., dar care este nedovedit. În ceea ce privește fondul recursului,
intimata a cerut respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte a constatat
nefondate atât excepția nulității, cât și recursul pentru considerentele
expuse mai jos.
În ceea ce privește
excepția nulității recursului, Curtea a constatat-o nefondată având în
vedere că deși nu a invocat niciunul dintre temeiurile de drept prevăzute de
art. 304 C. proc. civ., în cadrul motivării în fapt a recursului a susținut
că instanța de apel nu i-ar fi analizat motivele de apel formulate, precizând
concret câteva aspecte din care ar rezulta cele susținute, motiv de recurs
ce poate fi încadrat în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., și
că instanța de apel nu ar fi interpretat și aplicat corect mai multe prevederi
legale care au fost expuse în cadrul recursului, motiv ce poate fi încadrat în prevederile
art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 306
alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea
recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din
motivele prevăzute de art. 304.
Faptul că susțierile
recurentului nu ar avea corespondent în considerentele hotărârii atacate nu poate
duce la constatarea nulității recursului, presupunând analizarea în concret,
pe fond, a motivelor de recurs.
În consecință, Înalta
Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata pârâtă Compania
Națională Aeroportul Internațional H.C. - București SA.
Referitor la fondul recursului,
Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs care se încadrează în prevederile
art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că potrivit acestei norme
juridice, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive
de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În speță, recurentul
reclamant susține că instanța de apel nu a răspuns la toate criticile
sale la adresa sentinței atacate cu apel, în condițiile în care criticile
reluate în recurs sunt, de fapt, argumente ale motivului prin care se susține
greșita interpretare și aplicare a legilor exproprierii, prin raportare
și la câteva hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
Or, instanța de apel
era obligată să răspundă la toate motivele de apel invocate, iar nu la toate argumentele
invocate în susținerea fiecărui motiv, argumente care pot fi grupate astfel
încât să se răspundă la acestea printr-un considerent comun.
Instanța de apel
s-a raportat la conținutul legilor care stabilesc procedura exproprierii aplicabile
terenului în cauză cu privire la citarea conținutului acestora arătând că este
inutil să fie reluat și în considerentele deciziei date în apel, regăsindu-se
în detaliu în conținutul sentinței atacate, și prin interpretarea
acestora a ajuns la concluzia că potrivit legislației române întregul proces
al exproprierii se află la latitudinea expropriatorului, acesta neputând fi obligat
să procedeze la exproprierea unui teren, la cererea proprietarului acelui teren.
În ceea ce privește
faptul că instanța de apel nu a analizat legislația incidentă prin raportare
la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către reclamant,
aceasta nu este de natură să îl vatăme atâta timp cât jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului invocată nu are legătură cu situația de fapt
în speță, așa cum se va arăta mai jos. Instanța de apel, deși
nu a folosit în mod expres sintagma drept de acces la instanță, s-a referit
și la alternativa pe care o are la dispoziție reclamantul în cazul în
care consideră că a fost împiedicat în folosirea terenului potrivit destinației
obișnuite, de către pârâtul Statul Român, prin Compania Națională Aeroporturi
București SA, de a cere despăgubiri, pentru eventuala faptă ilicită producătoare
de prejudicii, în condițiile dreptului comun.
Înalta Curte a constatat
nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. pentru
următoarele considerente:
Din motivarea recursului
reiese că recurentul reclamant a criticat decizia instanței de apel numai sub
aspectul menținerii soluției primei instanțe de a respinge ca inadmisibil
capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Națională
Aeroporturi București SA, să exproprieze terenul în cauză, proprietatea reclamantului,
și, în consecință, să plătească despăgubirile cuvenite ca urmare a exproprierii,
instanța de recurs fiind ținută de limitele stabilite în conținutul
recursului, în baza art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Sub acest aspect, instanțele
de fond au reținut corect că potrivit legislației adoptată în materie
de expropriere atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și
inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea
statului prin autoritățile sale nu și în favoarea persoanelor proprietare
ale terenurilor aflate în zona afectată de lucrările declarate de utilitate publică,
persoane cărora prin aceeași legislație li s-au recunoscut garanții
care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici
arbitrare nici imprevizibile.
Între reclamant și
Statul Român, prin Compania Națională Aeroporturi București SA, nu s-a născut un
raport obligațional în temeiul căruia reclamantul ar avea dreptul de a-i fi
expropriat terenul proprietatea sa, iar statul avea obligația de a-l expropria,
astfel că nu este reală susținerea reclamantului în sensul că ar decurge din
legile de expropriere aplicabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare
la „Aeroportul Internațional H.C. - București” asumarea de către stat a acestei
obligații și că reclamantul ar fi îndrituit să îl cheme în judecată pentru
a obține un titlu executoriu în acest sens.
Nici prin Legea nr. 85/2007
privind unele măsuri prealabile lucrărilor de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare
la „Aeroportul Internațional H.C. - București”, aplicabilă litigiului de față
în raport cu data sesizării instanței (12 octombrie 2009), și nici prin
Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes național, județean și local, publicată în M.
Of. nr. 853/20.12.2010, Statul Român nu și-a asumat nicio obligație concretă
față de reclamant. Prin aceste legi a fost adoptat un set de măsuri pentru
realizarea unor obiective strategice cum sunt și lucrările cuprinse în Programul
strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la „Aeroportul Internațional
H.C. - București”, aprobat prin O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 220/2002.
Prin aceste acte normative
s-a adoptat și un calendar de realizare a lucrărilor corespunzătoare în anumite
termene, care au fost prelungite succesiv în timp. La data sesizării instanței
nu expiraseră termenele stabilite pentru exproprierea terenurilor necesare realizării
obiectivului de investiții aprobat, așa cum acestea erau stabilite prin legislația
în vigoare la această dată (prin Legea nr. 206/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr.
133/2008 privind modificarea Anexei nr. 1/1 la O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea
Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul
Internațional H.C. - București a fost modificat termenul pentru „Achiziționarea
terenurilor necesare realizării obiectivului de investiții aprobat și scoaterea
acestora din circuitul agricol, dacă este cazul; asigurarea surselor de finanțare
necesare pentru realizarea obiectivului de investiții” pentru perioada 01 iulie
2009 - 31 decembrie 2010, iar prin O.U.G. nr. 13/2011 privind modificarea O.G.
nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de dezvoltare a infrastructurii
aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București a fost modificată din
nou perioada afectată achiziționării terenurilor necesare realizării obiectivului
de investiții la intervalul 01 iulie 2009 - 2020).
Chiar dacă aceste termene
ar fi fost împlinite, reclamantul nu ar fi avut dreptul nici în aceste condiții
să solicite exproprierea terenului (fiind la dispoziția exclusivă a expropriatorului
determinarea și delimitarea terenurilor necesare realizării obiectivului strategic,
dar și inițiativa îndeplinirii demersurilor pentru realizarea efectivă
a exproprierii, fapt ce rezultă atât din prevederile art. 3-8 din Legea nr. 85/2007,
dar și din cele ale art. 5 și urm. din Legea nr. 255/2010). În speță
nu s-a făcut nici măcar dovada că s-ar fi început procedura efectivă a exproprierii
în sensul înștiințării proprietarilor și chemarea acestora la negociere
în vederea stabilirii despăgubirilor.
În ceea ce privește
procedura exproprierii prevăzută de Legea nr. 85/2007, acest act normativ prevede
expres declanșarea procedurii efective a exproprierii, inclusiv în cazul existenței
neînțelegerilor dintre expropriator și expropriat cu privire la cuantumul
despăgubirii, în sarcina exclusivă a expropriatorului.
Referitor la procedura
exproprierii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 255/2010 (care a intrat în vigoare
în cursul judecării procesului, ca atare nu se poate susține întemeiat că prevederile
sale ar fi fost încălcate la data sesizării instanței), obligația expropriatorului
de a emite decizia de expropriere trebuie îndeplinită în termen de 5 zile lucrătoare
de la expirarea termenelor prevăzute la art. 8, care reglementează procedura efectivă
de efectuare a exproprierii raportat la fiecare proprietar în parte (notificarea
intenției de expropriere a imobilelor, publicarea listei imobilelor ce urmează a
fi expropriate, întâlnirea în vedere, stabilirii unei juste despăgubiri, etc.)
Prin art. 22 din Legea
nr. 255/2010 se prevede posibilitatea expropriatului nemulțumit de cuantumul despăgubirii
de a se adresa instanței judecătorești competente începând cu data la care i-a fost
comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, situația care
nu a intervenit în cauză nici în cursul prezentului proces.
Declararea lucrării de
utilitate publică nu echivalează cu decizia exproprierii terenului în cauză, despre
care se susține că se află în perimetrul de dezvoltare al „Aeroportului Internațional
H.C. - București”, delimitat conform O.G. nr. 64/1999, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 220/2002, ci este doar o etapă în cadrul procedurii exproprierii.
Sensul prevederilor
art. 3 din Legea nr. 33/1994 („Instanțele judecătorești competente vor putea hotărî
exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit prezentei legi”),
la care face trimitere recurentul, nu este cel susținut de către acesta, și
anume al admisibilității formulării cererii de expropriere de către proprietarul
terenului după declararea utilității publice, ci acela că instanțele nu
pot analiza cererea de expropriere formulată de către persoana îndreptățită
potrivit prevederilor legale, înainte de declararea utilității publice.
În aceste condiții
recurentul reclamant are doar posibilitatea reparării eventualului prejudiciu rezultat
din modul de a acționa al statului, prin Compania Națională Aeroporturi București
SA, în condițiile dreptului comun (răspunderea civilă delictuală), or, nu acesta
este obiectul prezentului litigiu, raportat și la limitele stabilite prin recurs.
Nu este fondată nici susținerea
recurentului reclamant în sensul încălcării art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor
Omului în materie pentru cazul respingerii ca inadmisibilă a cererii proprietarului
terenului de a i se expropria terenul și de a i se acorda despăgubirile rezultate
din această operațiune juridică.
Referitor la încălcarea
prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și
anume componenta dreptului de acces la un tribunal, invocate de către recurent,
cu trimitere la cauza Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanță
nu
este absolut
;
el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât „cere prin înseși
natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate fi variabilă
în timp și în spațiu în funcție de nevoile și de resursele comunității și ale indivizilor”
(Hotărârea Ashingdane impotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985,
seria A, nr. 93, pag. 24, parag. 57).
Elaborând o astfel de
reglementare, statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere. Cu toate
acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un
mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăși
substanța sa (hotărârile Golder și Ashingdane).
În speță, instanțele
de fond au reținut, din interpretarea legislației în materia exproprierii,
doar inadmisibilitatea formulării, de către persoana proprietară a terenului în
speță, a cererii de a i se expropria terenul și a i se acorda despăgubirile
aferente acestei operațiuni, precizând expres că în măsura în care consideră
că i s-a produs un prejudiciu din modul de a acționa al statului, prin Compania
Națională Aeroporturi București SA, în sensul încălcării vreunui atribut al dreptului
de proprietate are dreptul de a solicita despăgubiri în concret pentru fiecare componentă
a dreptului de proprietate considerată a fi încălcată, în condițiile dreptului
comun.
În consecință nu
se poate reține în speță încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, dreptul de acces la instanță nefiind încălcat în însăși substanța
sa.
Referitor la încălcarea
art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
recurentul reclamant nu a făcut dovada că în speță ar fi vorba despre o expropriere
de fapt, acesta aflându-se în posesia terenului, nefiindu-i afectat dreptul de dispoziție,
de a folosi bunul și de a-i culege fructele. Deși a susținut că i-a
fost împiedicat accesul la teren prin îngrădirea perimetrului aeroportului, reclamantul
nu a făcut dovada că ar fi urmat calea legală pentru a i se permite să folosească
bunul, să îi culeagă fructele, și nu ar fi reușit acest lucru.
Ca atare, raportat la
situația de fapt în speță nu își găsește aplicare hotărârea
Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Andreescu Murăreț
și alții împotriva României, recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească
a calității de propietari a reclamanților asupra unui imobil naționalizat
care fusese înstrăinat de către stat anterior, cu consecința imposibilității
reclamanților de a intra în posesia bunului.
În speță, reclamantul
se află în posesia bunului.
De asemenea în cauza Bugajny
contra Poloniei este vorba despre folosirea unor terenuri ca drumuri publice, iar
în cauza Kalinova contra Bulgariei despre pierderea dreptului de proprietate prin
anularea titlului de proprietate în mod abuziv, prin aplicarea unei legislații
care nu viza, prin ipoteza sa, situația imobilului respectiv. Recurentul reclamant
nu se află în niciuna dintre aceste situații.
Faptul că terenul în cauză,
fiind situat în apropierea aeroportului, nu poate fi folosit potrivit legii decât
pentru anumite activități nu înseamnă automat că a fost încălcat art. 1 parag.
1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având
în vedere că potrivit parag. 2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente
nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
reglementării folosirii bunurilor conform interesului general.
Or, în speță nu s-a
făcut dovada că prin impunerea acestor limitări, date de poziționarea terenului
în apropierea aeroportului, s-ar fi încălcat dreptul la respectarea bunurilor în
substanța sa, și că astfel ingerința în dreptul de proprietate al
reclamantului nu ar fi fost proporțională cu scopul urmărit, astfel, nici din
această perspectivă nu se poate reține existența unei exproprieri de fapt.
Pe de altă parte, nu poate
fi ignorat faptul că reclamatul a cumpărat terenurile în cauză pe parcursul anului
2000 după publicarea O.G. nr. 64/1999 pentru aprobarea Programului strategic de
dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internațional H.C. - București,
în M. Of. nr. 405/26.80.1999, cunoscând sau cu minime diligențe putând cunoaște
regimul juridic al acestor terenuri și implicit limitările aduse dreptului
său de proprietate.
Faptul că nu a fost menționată
în cartea funciară declararea utilității publice nu îl îndreptățește
pe reclamant să solicite exproprierea propriului teren în condițiile în care
legea nu îi acordă calitate procesuală activă pentru formularea unei astfel de cereri,
nu se poate reține existența în cauză a unei exproprieri de fapt, și
în condițiile în care regimul terenului devenise public prin procedura menționată
anterior.
Înalta Curte, în analiza
încălcării art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, s-a referit la cauzele menționate expres de către recurent, neputând
analiza afirmațiile recurentului în sensul că Curtea Europeană a Drepturilor
Omului ar fi statuat într-un anume sens în cauze similare, fără ca acestea să fie
identificate, pentru a se acorda posibilitatea instanței să verifice incidența
acelor statuări prin raportare la situația de fapt din prezenta cauză.
În consecință, în
temeiul art. 312 alin. (1) raportat la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7, 9
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
În temeiul art. 274
alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe recurentul reclamant la plata sumei de 3.000
RON [redusă conform alin. (3) al aceluiași art., de la 8.027,57 RON, raportat
la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, ținând cont și
de faza procesuală în care se află litigiul), către intimata pârâtă Compania Națională
Aeroporturi București SA, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității
recursului, invocată de intimata pârâtă Compania Națională Aeroportul Internațional
H.C. - București SA.
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 99/A din 05 martie
2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Obligă pe recurentul reclamant
la plata sumei de 3.000 RON, redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către
intimata pârâtă Compania Națională Aeroporturi București SA, cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie
2012.