ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2101/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2014, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, următoarele: - anularea Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, pct. I subpct. 1 și 7, pct. II - subpct. 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și a constatărilor corespunzătoare din Decizia nr. 704 din 28 martie 2014 și din Raportul de Control nr. x din 28 martie 2014 al Curții de Conturi a României; - anularea Încheierii nr. 78 din 8 iulie 2014 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, exclusiv paragraful al cincilea din dispozitiv, în sensul admiterii Contestației împotriva Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 și a Raportului de Control nr. x din 28 martie 2014 a Curții de Conturi a României.

Apărările pârâtei Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 17 octombrie 2014, pârâta Curtea de Conturi a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Cererea de intervenție accesorie formulată în cauză La data de 21 noiembrie 2014, Ministerul Economiei a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului Fondul Român de Contragarantare S.A., prin care a solicitat instanței ca, pe baza apărărilor formulate în sprijinul acestuia, să rețină netemeinicia și nelegalitatea constatărilor auditorilor publici și să dispună admiterea acțiunii în contencios.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 589 din 4 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul Fondul Român de Contragarantare SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, având ca obiect "litigiu Curtea de Conturi" - a respins ca nefondată cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de intervenientul Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Fondul Român de Contragarantare SA, cât și intervenientul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri), invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ. 5.1. În motivarea recursului său, reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A. a arătat, în esență, următoarele: În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Hotărârea recurată este nemotivată în privința celor mai multe dintre criticile formulate, instanța mulțumindu-se, pe de o parte, să preia necritic argumentele Curții de Conturi, iar pe de altă parte să ignore cu desăvârșire argumentele expuse pe larg atât în cererea de chemare în judecată, cât și în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei. Motivarea hotărârii este atât de lacunara, încât nici măcar aspectele de nelegalitate care au condus la pronunțarea soluției, reținute de către instanță, nu pot fi identificate cu claritate. Instanța nu a răspuns la cea mai mare parte a argumentelor invocate, nefiind indicat niciun temei pentru care toate aceste critici, aduse actelor de control contestate, au fost respinse. Or, potrivit art. 425 din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În motivarea sentinței recurate, prima instanță se mulțumește în cele mai multe cazuri, doar să citeze și să copieze din actul de control al Curții de Conturi unele prevederi legale, neaplicabile speței, ignorând însă cu desăvârșire să analizeze toate criticile invocate de către Fondul Român de Contragarantare SA privind constatările Curții de Conturi, cum ar fi în privința constatărilor nr. 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10,11, 13, 15 din decizia emisă de către pârâtă . Or, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești permite ca soluția pronunțată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, și nu pe considerente de natură subiectivă, discreționară, ca părțile implicate într-o procedură judiciară să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției respective și ca instanțele superioare să realizeze un control judiciar eficient. Conform jurisprudenței Curții Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt cu adevărat înțelese, adică examinate cu atenție de instanța sesizată. În acest sens, articolul 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune instanțelor naționale obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile părților. Chiar dacă instanțele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părți, nu aceeași posibilitate există în legătura cu obligația de a analiza și examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizii de speța, soluționate sub lumina normelor vechiul C. proc. civ. a statuat ca: "articolul 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. consacra, la rang de principiu, cerința motivării hotărârii și aceasta deoarece motivarea este de esența hotărârii, creând în sarcina judecătorului obligația de a analiza mijloacele de apărare ale părților, situația de fapt și aceea de a preciza elementele care îi justifică decizia și îi asigura conformitatea cu legea. Motivarea unei hotărâri este una dintre componentele principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituind o garanție procesuala ce permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătorești." - "motivarea deciziei nu poate sa fie implicita, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite". - "în raport cu art. 261 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este casabilă dacă nu cuprinde, explicit, motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile făcute prin acțiune, nu se examinează probele și nu se răspunde la toate apărările formulate de părți, deoarece, în lipsa acestora, instanța de recurs nu poate analiza temeinicia și legalitatea hotărârii atacate". Totodată, potrivit celor enunțate în doctrină: "motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare, accesibilă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere. (...) Motivarea trebuie să ofere părților o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv." Motivarea hotărârii trebuie să fie clara, fluentă și inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și drept tuturor pretențiilor și apărărilor formulate de părți și, respectiv, să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice și iluzorii, ci unele concrete și efective, prima instanță avea obligația de a arăta motivele pentru care a înțeles să respingă cea mai mare parte a criticilor și, în consecință, să mențină, sub toate aspectele, actele de control contestate. În lipsa motivelor ce au determinat prima instanța să respingă cererea de chemare în judecată, instanța de recurs nu poate exercita n mod efectiv controlul judiciar, iar FRC îi este negat dreptul de a lua cunoștința de împrejurările de ordin obiectiv și de raționamentul care a condus prima instanță la pronunțarea acelei soluții, pentru a observa eventualele carențe ale hotărârii și a decide în deplină cunoștință cu privire la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. În ceea ce privește criticile întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul dezvoltă critici cu privire la: - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 1 din Decizie: "Nerespectarea prevederilor legale privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli al Fondului Român de Contragarantare SA în perioada 2011 - 2012.", corelată cu constatarea II.1 din Raport și cu pct. 5 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor reclamantului în legătură cu Constatarea 2 din Decizie: "Nerespectarea prevederilor legale privind desfășurarea activității în contragarantare" corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizie și cu Constatarea II.1 și II.2 din Raport, precum și cu pct. 6 din Încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor referitoare la Constatarea 3 din Decizie "Nerealizarea de venituri estimate în sumă estimată de 5.500.000 RON pentru acordarea de contragaranții fără perceperea primei anuale de contragarantare datorată de fondurile de garantare", corelată cu Măsura de la pct. II.9, din Decizie și cu pct. 7 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 4 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 128.947,81 RON, fără bază legală", corelată cu Măsura prevăzuta la pct. II.10 din Decizie și cu pct. 8 al încheierii. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor cu privire la Constatarea 5 din Decizie "Utilizarea ineficientă a fondurilor bănești în sumă de 157.298,75 RON, prin achiziția de servicii de promovare similare la prețuri supraevaluate, respectiv la prețuri mai mari decât cele practicate pentru participarea la alte evenimente, în unele cazuri de peste 5, 13 ori mai mari" corelată cu Măsura prevăzuta la pct. II.11 și cu pct. 9 al încheierii. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 8 "Majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 117.637,07 RON reprezentând servicii angajate și decontate de 2 ori, pentru care angajații FRC aveau atribuții stabilite prin ROF", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.14 din Decizie și cu pct. 11 al încheierii. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor FRC referitoare la Constatarea 9 "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 225.204,28 RON pentru servicii medicale (inclusiv medicamente) pentru persoane care nu aveau calitatea de salariat al Fondului Român de Contragarantare ", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.15, din Decizie și cu pct. 12 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 10 din Decizie "Majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 81.910,15 RON reprezentând servicii de întreținere și revizii periodice pentru sediul administrativ al FRC, fără a avea la bază documente care să certifice efectuarea prestațiilor", corelată cu Măsura de la pct. II.16 din Decizie și cu pct. 13 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea 11 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli în sumă totală de 43.119,92 RON, pentru participarea la alte cursuri decât cele de pregătire profesională aprobate prin Programele de formare profesională pe anii 2011-2013", corelată cu Măsura prevăzută la Pct. II.17 din Decizie și cu pct. 14 al încheierii. Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea 13 "Efectuarea de cheltuieli fără bază legală în sumă estimată de 52.890 RON, prin acordarea de ajutoare nereglementate prin lege", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.19 din Decizie și cu pct. 16 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea 15 din Decizie "Efectuarea de cheltuieli de natură salarială în sumă totală de 11.275.784 RON, fără bază legală" corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.20 din Decizie și cu pct. 17 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea de la punctul 15.1. "Fondului Român de Contragarantare S.A. a efectuat cheltuieli de natură salariată în suma estimata de 11.117.316 RON prin acordarea de drepturi bănești fără bază legală membrilor Consiliului de Supraveghere. Directoratului FRC și salariaților." - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare referitoare la Constatarea de la punctul 15.2 "Efectuarea de cheltuieli de natură salariată în sumă totală de 133.000 RON brut prin acordarea de despăgubiri pentru un mandat acordat în mod nelegal", corelată cu Măsura prevăzută la pct. II.20 din Decizie și cu pct. 17 din încheiere. - Nelegalitatea soluției de respingere a criticilor Fondului Român de Contragarantare cu privire la Constatarea de la punctul 15-3 "Efectuarea de cheltuieli de natură salariată, fără bază legală, în sumă totală brută de 25.668 RON, prin acordarea de indemnizații secretarului de ședință al Consiliului de Supraveghere și al Directoratului Fondului Român de Contragarantare ". 5.2. În recursul său, Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, a arătat, în esență, următoarele: Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Instanța de fond a respins cererea de intervenție accesorie, fără a analiza punctual motivele invocate în susținerea cererii, raportându-se doar la apărările formulate de către pârâta CCR Prin ignorarea în totalitate a apărărilor formulate instanța a încălcat cel puțin două principii de drept, respectiv principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și principiul contradictorialității, care presupune ca toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. Este evident faptul că, au fost ignorate dispozițiile art. 425 alin. (1), lit. b), C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului pricinii. De asemenea, avem în vedere și literatura de specialitate referitoare la acest subiect, conform căreia "motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, precizând punctual motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Față de cele expuse mai sus și ținând seama că, în condițiile nemotivării soluției date în prima instanță nu se poate exercita un control judiciar autentic, reclamantul fiind privat de asigurarea dreptului la justiție, se solicită casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de fond în mod greșit a reținut că "reclamanta avea obligația de a-și desfășura activitatea în baza unui buget de venituri și cheltuieli, aprobat în condițiile legii, adică aprobat prin hotărâre de guvern, în conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 37/2008." Astfel, nici H.G. nr. 1634/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și nici O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare nu indică în subordinea cărui minister s-ar fi situat aceasta entitate, în perioada 2009 -2012. Fondul Român de Contragarantare este exclus de la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 79/2008, prin efectul trimiterii realizate de art. 6 din actul normativ de înființare al acestei instituții financiare specializate. Câtă vreme art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 indică expres prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008 ce reglementează chiar sfera de aplicare a acestui act normativ și entitățile nesupuse acestor dispoziții, este evident ca legiuitorul a urmărit excluderea Fondului Român de Contragarantare de la aplicare. Așadar obligația de a aproba sau a supune spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli subzista numai în privința operatorilor economici din subordine, coordonare, autoritate sau aflați în portofoliul ministerului. Prin urmare, în absența unei norme legale care să prevadă expres împrejurarea că FRC ar fi fost într-o astfel de relație de subordonare față de Ministerul Economiei, se impune a se constata inexistența unei obligații de a aproba sau a supune spre aprobare bugetul de venituri și cheltuieli al acestei societăți. Remunerațiile primilor membri ai Consiliului de Supraveghere au fost stabilite în cadrul Adunării Generale a Acționarilor din 13 noiembrie 2009, acestea fiind fixate la nivelul de 20% din salariul brut al Președintelui Directoratului. Remunerația Președintelui Consiliului de Supraveghere a fost de asemenea stabilită în Adunarea Generală a Acționarilor nr. 1 din 21 decembrie 2009, fiind egală cu salariul brut al Președintelui Directoratului. Limitele generale ale remunerațiilor suplimentare au fost stabilite în cadrul aceleiași adunări generale, nivelul maxim al acestora fiind cel al indemnizației lunare. Referitor la măsura dispusă la pct. II.21. din Decizia nr. 22/2014, în mod greșit a reținut instanța de fond faptul că "textul art. 153 1 , alin. (2) din Legea nr. 31/1990 are în vedere exclusiv durata mandatului primilor membrii ai Consiliului de Administrație, respectiv ai primilor membrii ai Consiliului de Supraveghere, pe când art. 7,alin. (4) din O.G. nr. 23/2009 reglementează durata mandatului în general, iar nu durata primilor membri, astfel că, nu constituie normă specială față de textul general." Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, "mandatul membrilor Consiliului de Supraveghere și al membrilor Directoratului este de 4 ani și poate fi reînnoit. În mod evident, acest text de lege special se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare dispozițiile din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocate de instanța de fond. Mai mult, prelungirea duratei de valabilitate a contractelor de mandat este prevăzută expres în cuprinsul acestor dispoziții legale, teza finală fiind neechivocă în sensul existenței acestei posibilități. În egală măsură, opțiunea recurentului în sensul prelungirii contractelor de mandat ale primilor membri ai Consiliului de Supraveghere a avut în vedere faptul că, la 2 ani de la înființare, a fost adoptată Strategia Fondului Român de Contragarantare. Așadar, pentru a implementa în condiții optime strategia adoptată în anul 2011, se impune asigurarea unei continuități în privința persoanelor care au asigurat conducerea entității în primii 2 ani de la înființare și care au fost implicate nemijlocit în procesul de construcție a mecanismului contragarantării.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Înalta Curte constată că sentința instanței de fond, în pofida faptului că însumează nu mai puțin de 184 de pagini, nu satisface pe deplin exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Conformarea de către judecător cerințelor art. 425 din C. proc. civ. nu înseamnă, obligatoriu, examinarea fiecăruia dintre argumentele arătate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, așa cum, în mod constant a arătat instanța supremă în jurisprudența sa, instanța de judecată având posibilitatea să grupeze argumentele, să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să răspundă și prin considerente comune. Cu toate acestea, în speță, prima instanță a omis să analizeze unele dintre problemele esențiale invocate în acțiune de către reclamantă, rezumându-se să preia pur și simplu argumentele părții litigante adverse, fără să furnizeze propriul său raționament care a determinat-o să respingă cererea de chemare în judecată. Bunăoară, Fondul Român de Contragarantare s-a apărat în sensul că în perioada 2011 - 2012 nu s-a aflat în subordinea, coordonarea, sub autoritatea sau în portofoliul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și nici al autorităților publice centrale, că nu este, în sensul O.U.G. nr. 37/2008, referitoare la reglementarea unor măsuri financiare domeniul bugetar, un operator economic, că face parte din categoria societăților financiar-bancare, astfel că prevederile art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008 nu îi sunt aplicabile. În dezvoltarea acestor susțineri, reclamantul a arătat, printre altele, că Fondul nu figurează în Anexa 2 din H.G. nr. 1634/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, care cuprinde unitățile aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea acestui minister sau al ministrului. A mai arătat reclamantul că nici O.U.G. nr. 23/2009, privind înființarea Fondul Român de Contragarantare, nu îl situează în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Economiei. Doar ulterior, prin O.U.G. nr. 96/2012 s-a prevăzut că Fondul funcționează în coordonarea ministrului delegat pentru întreprinderi mici și mijlocii, mediul de afaceri și turism. Apoi, a mai susținut reclamantul, Fondul nu este operator economic în sensul O.U.G. nr. 37/2008. Cum actul normativ amintit nu conține o definiție a operatorului economic, definițiile cuprinse în actele normative relevante în această materie trebuie luate în considerare. Astfel, în O.U.G. nr. 79 din 18 iunie 2008, privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatorii economici, s-a prevăzut că actul normativ se aplică regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acționari unic sau majoritar, iar în art. 8 din acest act normativ se precizează expres că nu se aplică societăților financiare bancare și de asigurări. Tot astfel, aceeași precizare se face și în art. 3 pct. 5 teza finală din O.U.G. nr. 94/2011. Concluzia care se trage de aici, arată reclamantul, în concepția legislatorului noțiunea de operator economic nu include societățile financiar-bancare. Conform actului normativ prin care a fost înființat Fondul, O.U.G. nr. 23/2009, acesta este o instituție financiară specializată, iar din coroborarea prevederilor art. 6 ale acestui act normativ cu prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 79/2008, rezultă fără echivoc că Fondul Român de Contragarantare face parte din categoria unităților financiar-bancare. În fine, mai arată reclamantul în această chestiune, bugetul de venituri și cheltuieli al Fondului, pentru anul 2013, a fost aprobat prin hotărâre de Guvern, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 26/2013, iar nu în temeiul art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2008. Or, observă Înalta Curte, instanța nu face un examen punctual al acestor susțineri, cum ar fi fost cazul, ci după ce examinează mai multe texte legale, ajunge la concluzia contrară celei susținute de către reclamant, însă fără a examina, practic, nici unul din argumentele expuse de către Fondul Român de Contragarantare S.A., contrar exigențelor exprese ale art. 425 din C. proc. civ. Așa fiind, în această chestiune, judecătorul fondului nu a făcut un examen efectiv al susținerilor reclamantului, cu alte cuvinte, nu a furnizat o motivare corespunzătoare soluției pe care a adoptat-o. În privința constatării numărul 2 din decizie, referitoare la nerespectarea prevederilor legale privind desfășurarea activității de contragarantare, instanța de judecată nu a examinat, de asemenea, criticile dezvoltate de către reclamant în cererea de chemare în judecată. Reclamantul susține că, în condițiile în care normele pe care le adoptat sunt acte administrative cu caracter normativ, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Curtea de Conturi și-a depășit atribuțiile deoarece aceste acte nu pot constitui obiectul unei acțiuni de control al pârâtei. În susținerea acestei opinii, Fondul a arătat că a emis actele administrative normative prin delegație, putere juridică acordată în baza legislației ajutorului de stat și a Ordinului nr. 1364/2009 emis de către Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, iar aceste norme - scheme de ajutor de minimis sunt acte administrative normative întrucât efectele lor privesc potențialii beneficiari - întreprinderi mici și mijlocii - și conține reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes. Aceste apărări, constată Înalta Curte, nu au fost examinate de către judecătorul cauzei. Referitor la constatarea numărul 3 din decizie - nerealizarea de venituri estimate în sumă de 5.500.000 de RON pentru acordarea de contragaranție fără perceperea primei anuale de contragarantare datorată de fondurile de garantare, instanța de judecată nu a examinat criticile formulate de către reclamant. Astfel, reclamantul a invocat din nou că normele Fondului nu reprezintă operațiuni supuse controlului pârâtei, că nivelul 0 al primei de contragarantare a fost stabilit în mod expres prin normele adoptate, în considerarea crizei financiare pe care o traversau întreprinderile mici și mijlocii, fapt ce le îngrădește accesul la finanțare, că O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul nr. 2199/2011, precum și actul constitutiv al Fondului nu conțin prevederi prin care să se fixeze o valoare minimă a primei de contragarantare, că nivelul zero a fost aprobat de Consiliul de supraveghere, prin decizia nr. 36/2012, competență recunoscută în favoarea acestui organism prin Ordinul nr. 2199/2011, că a dezvoltat o argumentație ce justifică economic valoarea zero a primei de contragarantare. Reclamantul a mai arătat că pârâta Curtea de Conturi a stabilit în mod vădit nelegal valoarea prejudiciului, în condițiile în care estimarea s-a raportat la prima de 0,37% aplicabilă în perioada 2011 - 2012, ignorând un fapt esențial, acela că dacă prima a avut un anumit nivel la un moment dat, nu înseamnă că nivelul respectiv are caracter permanent. Instanța de judecată, constată din nou Înalta Curte, nu a examinat aceste susțineri. Cât privește constatarea numărul 4 - efectuarea de cheltuieli în sumă de 128.947,81 RON, fără bază legală, instanța de judecată a reținut că acele cheltuieli nu se încadrează în categoria cheltuielilor de protocol, însă nu a analizat deloc criticile dezvoltate de către reclamant, conform cărora, pct. 39 din H.G. nr. 44/2004 nu îi este aplicabil fondului, în calitate de societate pe acțiuni, câtă vreme textul legal indicat se aplică persoanelor fizice, plătitoare de impozit pe venit. Așa fiind, se impunea ca instanța de judecată să examineze cu prioritate această apărare, abia apoi, dacă ar fi constatat că susținerea respectivă nu este fundamentată să treacă la analiza pe care a făcut-o în legătură cu natura cheltuielilor efectuate. Aceasta deoarece dacă Fondul are dreptate, iar dispoziția legală menționată este inaplicabilă în cazul său, examinarea naturii cheltuielilor respective apare ca fiind inutilă, pe de o parte. Pe de altă parte, în legătură cu constatarea numărul 4, aceasta fiind apărarea dezvoltată de către reclamant, în mod obligatoriu trebuia să fie analizată de către instanța de judecată. Referitor la constatarea numărul 5 din decizie - utilizarea ineficientă a fondurilor bănești în sumă de 157.298,75 RON, instanța de judecată nu a furnizat nici pe departe o motivare corespunzătoare. Astfel, enumerarea unui număr de contracte de prestări servicii, fără niciun comentariu, apoi, exprimarea afirmației că reclamantul nu a fost în măsură să combată comparațiile făcute de Curtea de Conturi cu servicii similare aferente altor contracte, de asemenea, nu reprezintă o motivare conformă cu prevederile art. 425 din C. proc. civ., câtă vreme nu a analizat apărarea reclamantului, în sensul că diferența de costuri, față de alte manifestări, derivă din complexitatea și durata evenimentului. În ceea ce privește constatarea nr. 10 - majorarea nejustificată a cheltuielilor de exploatare cu suma de 81.910,15 RON, reprezentând servicii de întreținere și revizii periodice pentru sediul administrativ al Fondului, fără a avea la bază documente care să certifice efectuarea prestațiilor -, prima instanță, din nou, nu a oferit o motivare propriu-zisa în raport de susținerile reclamantului. Este de observat că reclamantul a susținut că prevederile art. 2 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006 nu îi sunt aplicabile deoarece Fondul nu este o instituție finanțată din fonduri publice și nici nu utilizează fonduri publice, că Contractul de prestări servicii nr. x din 4 ianuarie 2011 este un contract de tip abonament, încheierea unui astfel de convenții nefiind interzisă de lege, însă instanța de judecată a ignorat aceste apărări cu desăvârșire, rezumându-se să treacă în revistă un număr de activități de întreținere, fără să dezvolte o argumentație proprie de ce, sub acest aspect, acțiunea formulată de către reclamant nu este întemeiată. În schimb, instanța copiază pur și simplu susținerile pârâtei, acest lucru observându-se cu ușurință la fila x verso, loc în care judecătorul spune că reclamantul nu a respectat prevederile legale incidente în cauză," ... enunțate la punctul 7.1 din prezenta întâmpinare, pe care nu le mai reiterăm." Or, copierea opiniei uneia din părțile litigante nu satisface în niciun caz exigențele legale ale art. 425 din C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. În rezumat, Înalta Curte ia act că în privința unor apărări esențiale dezvoltate de către reclamant, așa cum s-a arătat mai sus, ce tind la demonstrarea nelegalității actelor infralegislative contestate, prealabil examinării chestiunilor de fond, cum este cazul susținerilor cum că pârâta, Curtea de Conturi a României, și-a depășit competențele atunci când a controlat Fondul de contragarantare ori că anumite dispoziții legale nu îi sunt aplicabile, prima instanță nu s-a pronunțat sau a făcut-o într-un mod insuficient sau a copiat susținerile pârâtei din întâmpinare . În acest fel însă, instanța de judecată nu a furnizat un răspuns efectiv susținerilor reclamantului, conform rigorilor art. 425 din C. proc. civ. Întemeiate sau nu, susținerile respective constituie "nucleul dur" al apărărilor formulate, esența argumentației acestuia în scopul dovedirii nelegalității actelor infralegislative contestate, examinarea lor efectivă de către judecătorul cauzei fiind obligatorie în vederea respectării exigentelor legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că în speță sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ceea ce atrage casarea sentinței primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Având în vedere această soluție cu privire la recursul declarat de către reclamant, Înalta Curte urmează să admită și recursul formulat de către intervenient, dat fiind că procesul se va relua în fața primei instanțe de judecată, fără a mai fi necesară examinarea criticilor dezvoltate de către acesta din urmă în privința sentinței instanței de fond. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond urmează să examineze și apărările dezvoltate în cadrul recursurilor de față. Așa fiind, conform art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.