ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, petentul A., înscris în registrul partidelor politice din România la poziția nr. 10, reprezentat de președintele B., C., secretar general adjunct, D., vicepreședinte și mandatar al partidului, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) lit. a) și alin. (2), art. 25 raportate la cele ale art. 18 alin. (2) și (3) din Legea nr. 14/2003, a depus, în termenul stabilit de lege, documentele celui de-al VI-lea congres al partidului, la care s-a votat modificarea statutului, a fost adoptat programul și au fost alese forurile de conducere, solicitând consemnarea mențiunilor în Registrul partidelor politice.

La dosar au depus cereri de intervenție E. (28 noiembrie 2017), F. (27 noiembrie 2017), G. (4 decembrie 2017), H. (4 decembrie 2017), I. (5 decembrie 2017) și J. (8 ianuarie 2018).

La 22 ianuarie 2018, numitul E. a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de intervenție în interes propriu.

Prin Încheierea din 20 februarie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a luat act de cererea de renunțare la cererea de intervenție formulată de E.; în privința intervenientului H. a apreciat că nu se poate lua act de renunțarea la cerere doar în baza unei discuții telefonice, neexistând o cerere depusă în acest sens; a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție formulate de H. și G., întrucât a constatat că aceștia nu au făcut dovada achitării taxei de timbru, precum și faptul că nu au semnat, în original, cererile; a admis în principiu cererile de intervenție formulate de intervenienții F., I. și J..

Prin Sentința nr. 15/DEC/P din 22 februarie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de petentul A., prin președinte B.; a admis cererile de intervenție formulate de intervenienții I., J. și F..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, la 10 aprilie 2018.

Prin Decizia nr. 879A din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, în baza dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului A., prin președinte B.; a anulat, în parte, sentința civilă apelată cu privire la cererea formulată de reclamant, privindu-i pe intervenienții I., J., și F..

Împotriva Deciziei nr. 879A din 26 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs intervenientul F. la 24 noiembrie 2018 (data transmiterii prin poșta electronică).

În motivarea cererii de recurs, recurentul intervenient a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva faptului că, în baza art. 406 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a luat act de renunțarea la judecată a apelantului A., reprezentat de K., președintele acestuia.

Recurentul a solicitat să se constate lipsa capacității procesuale pasive a numitului K., de reprezentant al A., respectiv de președinte a acestui partid, susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, urmare faptului că nu a sesizat că numitul K. nu este președintele A.. În opinia sa, acesta nu poate reprezenta legal partidul, conform Sentinței civile nr. 15/DEC/P din 22 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, în dosar nr. x/2017. De asemenea, a susținut că nici C. și D. nu dețin vreo calitate în cadrul partidului, întrucât nu au fost aleși legal și statutar.

De asemenea, a menționat că instanța de apel a ignorat existența autorității de lucru judecat, respectiv desfășurarea Congresului al VI-lea al A., la care a fost ales, în funcția de președinte, L., cauza fiind respinsă prin hotărâre definitivă, pe motiv că nu au fost respectate prevederile legale în materie și statului partidului.

Recurentul intervenient a susținut că nu i-a fost comunicată cererea de renunțare la judecată formulată de apelantul-reclamant A., fiindu-i astfel încălcate drepturile procesuale, prin punerea în imposibilitatea de a-și exprima poziția procesuală cu privire la manifestarea de voință a apelantului.

În acest sens, recurentul a susținut că decizia recurată este nelegală, deoarece instanța de apel nu a respectat normele de procedură, în sensul de a examina calitatea reclamantului și de a-i solicita acestuia să expună motivele renunțării la judecata litigiului.

Recurentul intervenient a reclamat nesocotirea drepturilor procesuale prevăzute de art. 406 alin. (4) C. proc. civ., sens în care a susținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare, menținerea dispoziției instanței de fond cu privire la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamantul A., reprezentat de președinte K..

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, prin Rezoluția din 10 decembrie 2018, comunicarea cererii de recurs, iar după îndeplinirea formalităților de comunicare, întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2019, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul este admisibil, iar criticile formulate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

La 28 februarie 2019, Completul de filtru C4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, care nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin Încheierea din 30 mai 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a fixat termen pentru soluționarea acestuia la 3 octombrie 2019, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, se reține că, în raport de dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ., în soluționarea recursului de față se vor avea în vedere dispozițiile C. proc. civ. existente la data inițierii demersului judiciar.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține, relativ la critica formulată în cadrul primului motiv de recurs, care vizează lipsa calității de reprezentant pentru A., ceea ce ar atrage încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., că aceasta a fost formulată omisso medio, neputând fi primită.

Astfel, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susțineri și apărări direct în această fază procesuală.

Atribuțiile instanței de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluție.

În cauza supusă analizei, decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de intervenientul F., astfel că susținerea vizând lipsa calității de reprezentant pentru A. a fost formulată omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care nu poate fi primită.

În ce privește celelalte critici ale recurentului, acestea vizează nelegalitatea deciziei recurate relativ la pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ., față de împrejurarea că cererea de renunțare la judecată, formulată de apelantul reclamant A., nu a fost comunicată intervenientului, ceea ce, în opinia sa, duce la încălcarea drepturilor sale procesuale, prin punerea în imposibilitatea de a-și exprima poziția procesuală cu privire la manifestarea de voință a apelantului.

Raportat la aceste susțineri, Înalta Curte va analiza recursul din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., constatând că celelalte motive de nelegalitate, respectiv cele reglementate de art. 488 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, întrucât recurentul nu a formulat critici care să poată fi subsumate acestora.

Art. 406 C. proc. civ. prevede: "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare."

Din aceste dispoziții legale rezultă că, dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea este condiționată de acordul expres sau tacit al celeilalte părți.

"Cealaltă parte" care trebuie să își exprime acordul este pârâtul, pentru că acesta este expus riscului de a fi acționat din nou în judecată de către reclamantul care s-a desesizat, nu și intervenienții voluntari sau forțați.

Acest aspect rezultă cu evidență din teza a II-a art. 406 alin. (4) C. proc. civ., care se referă în mod expres la "pârât", iar nu și la ceilalți participanți la procesul civil, respectiv intervenienții. Așa fiind, întrucât pentru a lua act de renunțarea la judecată, instanța de apel nu era condiționată de acordul intervenienților, susținerile recurentului nu pot fi primite, astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de intervenientul F. împotriva Deciziei nr. 879 A din 26 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2019.

GGC - CL