ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă, la data de 28 martie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 485.743,2 RON pe care reclamantul a achitat-o în calitate de asigurător de răspundere civilă auto (carte verde) pentru pârâtul care a provocat din vina sa un accident de circulație în Spania, în timp ce conducea autovehiculul înmatriculat sub nr. x

Suma solicitată de către reclamant cuprinde suma de 485.493,20 RON achitată către autoritățile din Spania cu comisionul bancar aferent, suma de 250 RON pentru traducerea de documente și suma de 58.730,41 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 485.493,20 RON calculată până la data de 07.03.2016 inclusiv.

Distinct, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective a debitului, și la plata sumei de 10.858,41 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat la încasarea sumelor menționate mai sus.

La data de 27.05.2016 reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a chemat în judecată ca pârâtă și pe proprietarul autoturismului, respectiv numita C.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 2305 - 2306 alin. (2) C. civ. și pe prevederile legislației europene în materia răspunderii civile ce rezultă din folosirea autovehiculelor.

Prin Sentința nr. 490 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantei suma de 485.743,20 RON despăgubiri, suma de 58.730,41 RON dobândă legală calculată pentru perioada 3.07.2014-7.03.2016 și dobânda legală aferentă sumei de 485.743,20 RON, începând cu data introducerii acțiunii până la achitarea integral.

În esență, tribunalul a reținut culpa pârâtului B. care a cauzat un accident rutier la 25.09.2011, în urma căruia s-au adus vătămări corporale unor persoane, fapta ilicită și vinovăția fiind dovedite de către reclamantă prin înscrisurile depuse, referitoare la cercetările efectuate de organele judiciare cu privire la acest accident. Fapta ilicită și vinovăția pârâtei C. au constat în neasigurarea autoturismului al cărui proprietar era, împreună cu permisiunea acordată pârâtului de a-l folosi.

Întrucât autovehiculul implicat în accident nu era asigurat, victimele au fost despăgubite de Biroul Național din Spania, căruia reclamantul, ulterior, i-a restituit sumele achitate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse, și anume 485.493,20 RON, ce include taxa de gestiune și comision bancar; la această sumă, se adaugă și suma de 250 RON, cheltuieli pe care reclamanta le-a efectuat cu traducerea documentelor.

Dobânda pretinsă pentru perioada 03.07.2014 - 07.03.2016 este datorată, având în vedere că data de la care se solicită este data la care au fost notificați pârâții să achite despăgubirile, iar aceștia nu au dat curs solicitării, așa încât, față de art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pârâții au fost obligați la plata sumei de 58730,41 RON dobândă legală, precum și în continuare, începând cu data introducerii până la achitarea integrală a despăgubirilor.

În ce privește solicitarea reclamantei de a obliga pârâții și la plata sumei de 10858,41 RON TVA, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada achitării acesteia.

Prin Sentința nr. 37 din 25 ianuarie 2018 Tribunalul Teleorman a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantul A. și a completat sentința în sensul că a admis, în parte, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 9049,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru datorată proporțional cu pretențiile admise.

Prin Decizia nr. 612/A din 24 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței, care a vizat exclusiv pretențiile din cererea de chemare în judecată ce nu au fost încuviințate, respectiv plata sumei constând în TVA aferent sumelor acordate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în termen legal, reclamantul A., arătând următoarele:

- Taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă, pentru recurent, un prejudiciu viitor și cert, aceasta fiind datorată bugetului de stat și urmând a fi achitată la momentul facturării sumelor la care instanța a obligat pe pârât în urma admiterii acțiunii. În susținerea acestei afirmații, recurentul a invocat dispozițiile art. 127 și art. 137 alin. (3) lit. b) din Codul fiscal, arătând că, din punct de vedere al legislației fiscale el este un prestator de servicii (art. 127 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (2) din Codul fiscal), care intră în sfera de aplicare a TVA, potrivit art. 126 alin. (1) din același act normativ.

- Recurentul a intervenit în calitate de garant al obligației pârâtului de a despăgubi persoanele cărora le-a cauzat prejudicii prin fapta ilicită și a achitat aceste despăgubiri în locul pârâtului, operație ce constituie, în accepțiunea Codul fiscal, o prestare de servicii ce intră în sfera de aplicare a TVA [art. 126 alin. (1) art. 127 alin. (2), art. 129 alin. (2) din acest act normativ];

- Suma de 10.858,41 RON solicitată cu titlu de TVA și calculată la taxa de gestiune servicii externe și cheltuieli cu traduceri reprezintă o sumă ce va fi în mod cert achitată către bugetul de stat, astfel încât ea reprezintă un prejudiciu viitor și cert, fiind aplicabile prevederile art. 1385 C. civ.

- Recurentul invocă practica judiciară a tribunalelor în materie și solicită acordarea cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.03.2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 15 mai 2019, recursul a fost admis în principiu.

Analizând pe fond recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestuia.

Adresându-se instanțelor judecătorești cu o acțiune în regres întemeiată pe dispozițiile art. 2.305 - 2.306 alin. (2) C. civ., reclamantul a solicitat ca pârâții chemați în judecată să fie obligați să suporte atât sumele plătite în locul acestora Biroului Național de Carte Verde din Spania, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin accidentul auto produs în data de 25.09.2011 pe teritoriul Spaniei (485.743,20 RON), cât și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data notificării (3.07.2014) până la 7.03.2016 și, în continuare, până la achitarea integrală a despăgubirilor.

Separat de aceasta, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 10.858,41 RON reprezentând TVA, datorată bugetului de stat la momentul încasării sumelor din petitele anterioare ale cererii, pretenție care nu i-a fost încuviințată nici în primă instanță și nici în apel, în esență apreciindu-se de ambele instanțe de fond că taxa pe valoarea adăugată nu constituie un prejudiciu viitor și cert.

Dezlegarea dată de instanțele de fond acestei pretenții este corectă, neputându-se reține critica recurentei privitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea instanței de apel.

În primul rând, plecând de la temeiul de drept al acțiunii - art. 2305 C. civ. ("Fidejusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului) - se reține că premisa formulării acesteia o constituie actul juridic al plății făcute de fidejusor pentru debitor, condiție pe care instanțele au reținut-o că se verifică în privința tuturor celorlalte pretenții din petitul acțiunii, cu excepția celei referitoare la TVA, despre care au stabilit că nu s-a făcut dovada că ar fi fost plătită.

De altfel, reclamanta nici nu a pretins realizarea acestei plăți, de vreme ce din modul de justificare a sumei de 10.858,41 RON, solicitată cu titlu de TVA datorată bugetului de stat, se înțelege că actul plății va surveni în viitor, respectiv la momentul încasării de către reclamantă a celorlalte sume din petitele anterioare ale cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, este corectă aserțiunea instanței de apel în sensul că regresul permis de lege A. trebuie să vizeze toate sumele plătite în locul persoanei vinovate, dar și cheltuielile aferente plății despăgubirilor.

Or, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada facturării și plății TVA aferentă sumelor pe care le are de încasat, nici obligarea pârâților la suportarea sumei de 10.858,41 RON nu ar putea fi încuviințată.

Singura critică a recursului, prin care reclamantul a susținut că TVA aferent sumelor de încasat de la pârâți reprezintă pentru el un prejudiciu viitor și cert deoarece, din punct de vedere al legislației fiscale, este tratat - pentru demersurile realizate în calitate de garant al obligației pârâtului de a despăgubi persoanele cărora le-a cauzat prejudicii prin fapta sa ilicită - ca un prestator de servicii, activitatea sa intrând în sfera de aplicare a TVA, nu justifică adoptarea unei alte soluții în cauză.

Aceasta întrucât soluționarea prezentului litigiu - având ca obiect o acțiune în regres - nu poate avea ca scop determinarea în ce măsură operațiunile efectuate de A.. sunt asimilate operațiunilor de asigurare sau reasigurare și sunt scutite de obligația plății TVA ori, dimpotrivă, posibilitatea calificării ca prestări de servicii ce intră în sfera plății de TVA a operațiunilor pe care acesta le efectuează în calitate de garant al obligațiilor conducătorilor auto de a despăgubi victimele accidentelor de circulație, după cum s-a pretins prin memoriul de recurs.

Se reține că, pentru a stabili că suma pretinsă în proces cu titlu de TVA, reprezintă un prejudiciu viitor și cert, recurentul a solicitat instanțelor civile, învestite cu judecarea acțiunii sale în regres, aplicarea unei legislații speciale și realizarea unor calificări care exced sferei competențelor lor.

În sfârșit, se apreciază că și în prezența unei obligații legale certe de plată a TVA de către reclamant, nu se justifică recuperarea anticipată a unor atare sume pe calea acțiunii în regres, după cum nu în același fel s-a procedat în privința obligației principale de plată. Cât timp plata cu acest titlu nu a fost făcută de reclamant, dubiul suportării TVA nu poate fi înlăturat, argument suficient pentru instanțe în respingerea pretenției, reținut în mod corect de către acestea.

Cât privește jurisprudența invocată, Înalta Curte reține că aceasta provine de la tribunale, așadar de la instanțe în privința cărora se justifică să aibă o practică diversificată cât timp hotărârile lor nu au fost supuse, din rațiuni legale sau factuale, controlului judiciar ierarhic. Astfel fiind, o atare practică de la același nivel cu cel al instanței ce a pronunțat prima hotărâre în cauză (tribunalul) este nerelevantă sub aspectul formării unei jurisprudențe unitare și coerente pentru o anume problemă de drept.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., cu sediul în București, str. x bis, sector 2 împotriva Deciziei nr. 612/A/24.05.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. - domiciliat în București, str. x, C. - domiciliată în București, str. x, sc. 2.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2019.

GGC - GV