ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 303/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 16.01.2018, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, Ministerul Educației Naționale București și Municipiul Timișoara, a solicitat instanței următoarele: să constate că imobilului descris în CF nr. x Chișoda de sub A I 1-3 nu îi sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 176 din 1948 și a Decretului nr. 266 din 1948; să constate nulitatea absolută a înscrierilor din CF nr. x Chișoda de sub B 14; să dispună rectificarea înscrierii din CF nr. x Chișoda de sub B14; B17. La data de 2 februarie 2018, reclamanta A. a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată este, în principal, o acțiune în constatare, conform art. 35 C. proc. civ., ceea ce presupune a se constata dacă Statul Român are sau nu drept de proprietate asupra imobilului obiect material al cauzei, și accesoriu, o cerere de rectificare de carte funciară potrivit art. 907 C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1092 din 11 iulie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, Ministerul Educației Naționale București și Municipiul Timișoara, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.. Prin Decizia nr. 195 din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta A. împotriva Sentinței civile nr. 1092 din 11 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. x/2018.

Cererea de recurs și apărările formulate în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a omis a analiza motivele sale de apel, prezentate sistematizat, rezumându-se la excepția de inadmisibilitate, generată de aplicarea principiului "specialia generalibus derogant". Din această perspectivă, decizia recurată este nemotivată. Astfel, nu se face nicio referire la critica privind faptul că instanța de fond a precizat, în considerente, că admite excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții Ministerul Educației Naționale și Primarul municipiului Timișoara, deși derularea cercetării judecătorești și susținerile, prin notele scrise ale pârâților, nu relevă așa ceva. Recurenta a susținut că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Ministerul Educației Naționale, așa cum aceasta a fost motivată, este nefondată, și a vizat inadmisibilitatea acțiunii de rectificare de carte funciară, ignorând existența acțiunii în constatare. Or, recurenta susține că a subliniat atât la fond, cât și în calea de atac, că cererea dedusă judecații este, în principal, o acțiune în constatare, având subsecventă cererea de rectificare de carte funciară. Corelat acestei critici, a arătat că nu art. 908 C. civ., invocat de Ministerul Educației Naționale, este textul normativ aplicabil în prezenta cauză, ci pârâtul ar fi trebuit să se refere, eventual, la dispozițiile art. 36 și urm. din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, în vigoare la momentul efectuării înscrierilor, aceasta fiind norma aplicabilă, potrivit legii de aplicare a dispozițiilor noului C. civ. (tempus regit actum). Or, asupra acestui aspect instanța de apel nu s-a pronunțat, iar instanța de fond nu l-a pus nici măcar în discuție. Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a constituit unul din motivele prezentate instanței de apel asupra căruia aceasta a omis să se pronunțe. Astfel, deși a arătat că, potrivit principiului disponibilității, în prezenta cauză, calitate procesual pasivă are Municipiul Timișoara, având în considerare atât obiectul cererii de chemare în judecată, dar și calitatea acestuia de continuator al titularului dreptului de administrare, notat la poz. 17 din cartea funciară x Chișoda, notele de ședință sunt semnate de către Primarul Municipiului Timișoara, în nume propriu, și nu în calitate de reprezentant al municipiului Timișoara, potrivit legii. Recurenta a apreciat că Primarul municipiului Timișoara nu are calitate procesual pasivă, nu a fost conceptat în cauză, astfel că apărările formulate nu ar fi trebuit să fie luate în considerare de către instanță. Mai mult, s-a subliniat că instanța de fond a admis o excepție pe care nu a invocat-o nicio parte care ar fi avut calitatea să o invoce, neinvocată din oficiu de către instanță și care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. Recurenta a apreciat că argumentul, conform căruia "prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, chiar reclamanta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți prin întâmpinare, prezentând argumentele sale pentru aceasta soluție" este străin de natura cauzei, întrucât apărările sale, formulate și prin concluziile scrise la care face referire instanța de control judiciar, vizau inadmisibilitatea acțiunii de rectificare de carte funciară, așa cum a fost invocată această excepție de pârâtul Ministerul Educației Naționale. Un alt argument străin de natura cauzei îl constituie și referirea din considerentele deciziei recurate, potrivit căreia: "referindu-se la prioritatea Convenției, reclamanta a invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și Protocolul 1 al Convenției". Prin cererea de apel a subliniat că referirile instanței de fond la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la aplicarea normei speciale față de norma generală, nu sunt incidente în cauză, subliniind însă că este o contradicție în termeni afirmația că "Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun, având drept finalitate restituirea imobilului, dar nu și accesul la un proces echitabil. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat ca fiind eronat considerentul potrivit căruia prezenta cerere "are natura unei acțiuni în realizarea dreptului". Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", or, reclamanta a solicitat prin cererea introductivă "să se constate că imobilului înscris în Cartea funciară x Chișoda de sub A I 1-3 nu îi sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 176 din 1948 și a Decretului nr. 266 din 1948", în perimetrul juridic dat de dispozițiile art. 35 C. proc. civ. Astfel, în ipoteza juridică prezentată de reclamantă, nu se pune în discuție existența dreptului acesteia asupra imobilului, ci existența dreptului Statului Român asupra imobilului în temeiul înscris în cartea funciară. În acest context, nu există posibilitatea realizării dreptului, astfel încât să se dea eficiență excepției inadmisibilității cererii. Atât instanța de fond, cât și instanța de control judiciar au concluzionat că, prin acest demers juridic, se tinde la o revendicare ce ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 10/2001, deși cererea reclamantei se referea strict la corectarea unei situații de carte funciară, în condițiile în care înscrierea făcută este în total dezacord cu situația juridică a imobilului, așa cum era aceasta reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Această acțiune este o acțiune în constatare, în principal, cu consecința rectificării de carte funciară, ca urmare a unei înscrieri incorecte, afectată de nulitate absolută. Astfel, recurenta nu a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, neexistând un asemenea petit în cererea de chemare în judecată, iar o asemenea calificare a celor formulate nu poate fi primită, fiind contrară principiului disponibilității. Este greșit și considerentul instanței, potrivit căruia acest demers "ar crea posibilitatea pentru reclamantă de a obține, în afara cadrului legal, satisfacerea pretențiilor sale legate de restituirea imobilului ce cade sub incidența Legii speciale nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât, prin cererea dedusă judecății, reclamanta nu a solicitat/nu a revendicat imobilul înscris în cartea funciară x Chișoda. Existența unei eventuale posibilități de revendicare ulterioară, prin alte demersuri legale, nu poate fi de natură a menține o notație rezultată din aplicarea greșită a unor norme juridice, în afara cadrului legal. În această cauză nu este aplicabilă nicio lege specială, prin a cărei acțiune să fie paralizat apelul la legea comună, astfel că forțarea incidenței acestei excepții este de natură a bloca accesul la justiție, la un proces echitabil. Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat. În susținerea excepției inadmisibilității, intimatul a arătat că solicitarea reclamantei de a se constata inaplicabilitatea Decretului nr. 176/1948 și a Decretului nr. 266/1948, cu consecința constatării nulității absolute a înscrierilor în cartea funciară și rectificarea înscrierilor în CF x Chișoda, B14 și B17, cu reîntoarcerea imobilului în patrimoniul antecesorului său, constituie de fapt o acțiune în realizarea dreptului, situație inadmisibilă în condițiile în care dreptul comun în materie a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, în cazul sesizării instanței. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra bunurilor descrise în cartea funciară a cărei rectificare o solicită.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 195 din 22 august 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 5 februarie 2020, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Limitele obiective ale judecării cauzei, astfel cum au fost fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, au dedus analizei instanțelor o cerere având ca obiect constatarea inaplicabilității Decretului nr. 176 din 1948 și a Decretului nr. 266 din 1948, în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. x Chișoda de sub A I 1-3, precum și constatarea nulității absolute a înscrierilor din CF nr. x Chișoda de sub B 14, cu consecința rectificării înscrierii din CF nr. x Chișoda de sub B14; B17 și reîntoarcerii imobilului în patrimoniul antecesorului reclamantei. Prima instanță a calificat natura juridică a acestei acțiuni ca fiind aceea a unei acțiuni în realizarea dreptului, considerând că reclamanta A. tinde, în realitate, la restituirea imobilului trecut în proprietatea Statului Român, în temeiul prevederilor Decretului nr. 176 din 1948 și a Decretului nr. 266/1948, calificare ce a fost însușită de instanța de apel. În considerarea acestei calificări, precum și a domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanțele fondului au respins acțiunea dedusă judecății, ca inadmisibilă, apreciind că soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului, cu consecința reîntoarcerii imobilului în patrimoniul fostului proprietar, ar crea posibilitatea pentru reclamantă de a obține, "în afara cadrului legal stabilit prin legea specială", satisfacerea pretențiilor sale legate de restituirea imobilului ce cade sub incidența Legii speciale nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., prin care se invocă, în esență, nerespectarea principiului disponibilității instituit prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea faptului că instanțele fondului ar fi dat o calificare greșită acțiunii deduse judecății, în sensul că ar fi învestite cu o veritabilă acțiune în realizarea dreptului, deși reclamanta nu a revendicat imobilul în litigiu și nu a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestuia, ci a formulat o acțiune în constatarea faptului că imobilului înscris în cartea funciară x Chișoda nu îi sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 176 din 1948 și a Decretului nr. 266 din 1948, cu consecința rectificării cărții funciare, căreia nu îi poate fi opusă excepția inadmisibilității, precum și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că instanța de apel a omis a analiza motivele sale de apel, prezentate sistematizat, rezumându-se la excepția de inadmisibilitate, generată de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, Înalta Curte va face următoarele considerații: Sub un prim aspect, instanța de recurs reține că, în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ. care statuează că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, instanțele fondului, ca expresie a rolului lor activ, au obligația, iar nu facultatea, de a da cererilor cu care sunt învestite calificarea juridică corectă, în funcție de conținutul lor și scopul urmărit de cei care le formulează. În același sens, este necesar să se sublinieze că, și în ipoteza în care reclamanta A. s-a prevalat de un anumit temei juridic pentru cererea cu care a învestit instanța (art. 35 C. proc. civ. corelat cu art. 907 C. civ.), temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată. În acest context procesual, trebuie reținut că, deși recurenta invocă faptul că excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată de către intimatul Ministerul Educației Naționale București, dintr-o altă perspectivă, a neîndeplinirii condițiilor art. 908 C. civ., iar nu a raportului lege generală - lege specială, aceasta ignoră apărarea acestui intimat care a afirmat că acțiunea promovată în cauză reprezintă în fapt o acțiune în realizarea dreptului, și nicidecum o cerere de rectificare a cărții funciare, acțiune ce nu poate fi primită în condițiile dreptului comun. Tot astfel, se ignoră circumstanța procesuală a invocării excepției inadmisibilității din perspectiva principiului specialia generalibus derogant de către Primarul Municipiului Timișoara și faptul că prima instanță a pus în dezbaterea contradictorie a părților, la termenul din 19 iunie 2018, toate excepțiile invocate prin întâmpinările depuse la dosar, deci inclusiv a excepției inadmisibilității acțiunii, încercându-se a se promova teza potrivit căreia această entitate nu avea calitate procesuală pasivă și nu putea formula excepții procesuale, prin înscrisul intitulat note scrise, ci singura entitate care ar fi putut invoca excepția era pârâtul Municipiul Timișoara, prin întâmpinarea depusă în termen. Această teză nu poate fi primită, pentru că, pe de o parte, Municipiul Timișoara, ca titular al patrimoniului imobiliar, este reprezentat în justiție de către primar, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data soluționării fondului și apelului, abrogată în prezent prin O.U.G. nr. 57/2019 privind codul administrativ, care reia, în art. 109, aceeași reglementare (Reprezentarea în justiție a unităților administrativ-teritoriale se asigură de către primar sau președintele consiliului județean. Primarul sau președintele consiliului județean stă în judecată, în calitate de reprezentant legal al unității administrativ-teritoriale, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale acesteia, și nu în nume personal.), iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat această apărare în fața instanței de fond și nu s-a opus discutării excepției inadmisibilității la momentul dezbaterii pe fond a cauzei, astfel încât această critică nu poate fi formulată direct în căile de atac. Mai mult, pentru argumentele expuse supra și pentru cele care vor urma, chiar dacă părțile nu ar fi invocat inadmisibilitatea acțiunii, aceasta s-ar fi impus a fi discutată, desigur cu respectarea garanțiilor procesuale ale dreptului la apărare și contradictorialității, prin punerea sa în dezbaterea părților de către instanță, din oficiu. Astfel, existența principiului specialia generalibus derogant, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanțelor nu le este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Or, promovând cererea de chemare în judecată, în forma și modalitatea cu care instanțele au fost învestite, reclamanta urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantei este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale, astfel cum statuează expres și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Acesta fiind cadrul procesual fixat în cauză, recurenta reclamantă nu reușește să explice, în ipoteza dedusă judecății, care ar fi fost interesul său procesual, ce s-ar fi impus a fi protejat juridic prin realizarea lui în instanță, de a se constata inexistența aplicabilității prevederilor Decretului nr. 176/1948 și a Decretului nr. 266/1948 imobilului în litigiu, dacă nu ar fi urmărit restituirea acestui imobil în patrimoniul său. Or, astfel cum s-a arătat deja, pentru a fi posibil acest fapt, recurenta ar fi trebuit să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație instituite tocmai în acest scop, și nu de o cerere pe care o califică "în constatare", eludând dispozițiile legii speciale. În acest context, critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat și aplicat greșit dispozițiile dreptului comun și pe cele ale legii speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, reținând că reclamanta nu a parcurs procedura administrativă, instituită de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv imobilul în litigiu situat în Timișoara, str. x, înscris în C.F. nr. x, Chișoda, ce reprezintă "casă, curte și cămin cultural." În același sens, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum pretinde reclamanta, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurenta reclamantă să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, dacă formula notificare în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară (din perspectiva Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), după caz, atât dreptul de proprietate și întinderea lui, cât și calitatea sa de moștenitor legal al proprietarului deposedat de stat. Această statuare - privind neîncălcarea art. 6 al Convenției - a fost realizată de Curtea Europeană în cauza Gladkvist și Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (par. 22, 24, 25). În fine, prin respingerea acțiunii ce are drept cauză juridică restituirea imobilului în litigiu, îndreptată împotriva statului, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României). În consecință, la data introducerii prezentei cereri, reclamanta era doar solicitantă a restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), iar nu titulară a acestui bun, întrucât dreptul său de proprietate nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne și nu exista o dispoziție de restituire a bunului imobil, în sensul hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, situație în care Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, respectiv protejarea dreptului său de proprietate, pe care nu îl are în patrimoniul său și cu privire la care nu a făcut demersurile adecvate, potrivit legii speciale. În acest context, examinând considerentele deciziei recurate, din perspectiva criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, contrar alegațiilor recurentei, că aceasta respectă exigențele procesului echitabil, sub aspectul motivării sale, instanța de apel enunțând, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană, argumentele de fapt și de drept, ce formează premisele raționamentului juridic și care au dus la deznodământul judiciar în cauză, răspunzând motivelor de apel formulate reclamantă într-o modalitate adecvată cauzei cu care a fost învestită și enunțând argumentele esențiale pentru care a considerat că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică. În acest sens, se poate constata că motivarea instanței de apel nu este una contradictorie sau străină de natura cauzei, ci întemeiază soluția pronunțată, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și de apărările formulate de părțile litigante, în paradigma acțiunilor de drept comun introduse după apariția Legii nr. 10/2001, cu valorificarea raționamentelor expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența sa relevantă în această materie, instanța de recurs nedecelând niciun motiv nelegalitate pentru care soluția pronunțată de această instanță ar trebui reformată. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 195 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,