ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 843/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se constate calitatea de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Prin Sentința civilă nr. 2244 din data de 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A. și s-a constatat calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Împotriva Sentinței civile nr. 2244 din data de 12 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-pârât a enumerat principiile fundamentale ale procesului civil, susținând, în esență, că judecarea procesului în primă instanță s-a realizat cu încălcarea dreptului său la apărare, a principiilor nemijlocirii și rolului judecătorului în aflarea adevărului, în raport cu probatoriul administrat în cauză.

Recurentul-pârât a susținut că a formulat trei cereri pentru administrarea de probe, în urma cărora i s-a comunicat un set de documente totalizând 18 file, fără a fi anexată nicio pagină xerocopiată din dosarul Tribunalului Militar Iași, prin care s-a dispus obligarea numitului B. să se prezinte obligatoriu, în mod regulat, la tratament medical până la însănătoșire.

Recurentul-pârât a precizat că înscrisurile anexate cererii introductive de către reclamant marchează parcursul de început a urmăririi penale declanșate împotriva numitului B. și reprezintă numai o parte din înscrisurile existente în dosarul penal, care nu dovedesc realizarea urmăririi informative în privința acestei persoane.

Totodată, recurentul consideră că în mod greșit instanța de fond a reținut că măsurile pe care acesta le-a dispus nu au vizat îmbunătățirea stării de sănătate a persoanei urmărite.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a invocat, în principal, excepția nulității recursului, cu motivarea că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant a susținut, în esență, că judecătorul fondului a pus în discuția părților solicitarea de completare a probatoriului, formulată de pârât, respingând-o motivat, pe de o parte, de faptul că nu a indicat teza probatorie, iar pe de altă parte, de faptul că înscrisurile aflate la dosarul cauzei sunt suficiente pentru soluționarea cauzei.

Totodată, în mod corect prima instanță, raportându-se la prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, a admis cererea de chemare în judecată și a constatat calitatea de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 ianuarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Criticile recurentului-pârât vizând încălcarea de către prima instanță a principiilor fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în raport cu probatoriul administrat în cauză, sunt neîntemeiate.

Analizând actele și lucrările depuse la dosarul instanței de fond, se constată că acțiunea în constatare formulată de reclamant a fost însoțită de înscrisuri în susținerea acesteia, respectiv Nota de Constatare nr. x/24.07.2015, Cererea nr. x/11.12.2014, adresată reclamantului de către numitul B. și dosarul nr. x (cotă C.N.S.A.S.), aceste înscrisuri fiind comunicate pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea de ședință din 15 mai 2017, prima instanță a respins, motivat, cererea de completare a probatoriului, formulată de pârât, constatând că nu a fost indicată teza probatorie urmărită a fi dovedită prin administrarea probei cu înscrisuri și apreciind că înscrisurile existente la dosar sunt suficiente pentru soluționarea cauzei.

Instanța de control judiciar achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului, reținând că proba cu înscrisuri solicitată de pârât nu este pertinentă și concludentă pentru soluționarea litigiului, întrucât, în raport de înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, se apreciază că nu sunt concludente și pertinente dezlegării procesului dosarul penal, în integralitate, înregistrat pe rolul Tribunalului Militar Iași și celelalte înscrisuri solicitate de către pârât.

În condițiile arătate, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dreptului la apărare al pârâtului, a principiilor nemijlocirii și rolului judecătorului în aflarea adevărului, pe parcursul judecării procesului fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

Judecătorul fondului a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului și a încuviințat probele solicitate de către părți, pe care le-a apreciat concludente pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., republicat, toate părțile, având deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, prima instanță, analizând documentația depusă la dosarul cauzei de către reclamant, a reținut în mod corect că, prin activitatea desfășurată, recurentul-pârât a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Recurentul-pârât a încercat să acrediteze ideea că activitățile desfășurate se încadrau în atribuțiile normale de serviciu care îi reveneau în calitate de lucrător de miliție, fără să fi suprimat sau îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului.

Înalta Curte constată, că, în speță, măsurile propuse de pârât și acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea acestora, se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția României de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte.

Astfel, înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, al căror conținut este descris pe larg în considerentele sentinței recurate, demonstrează, cu prisosință, acțiunile întreprinse de către pârât, ce pot fi încadrate în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, îngrădind dreptul la viața privată, protejat normativ și în perioada anterioară anului 1989.

Instanța de primă jurisdicție nu a preluat aprecierile cuprinse în documentele fostei Securități, ci a examinat datele comunicate, pentru a putea stabili dacă acestea îndeplinesc cerințele legii.

Or, aprecierile asupra activității persoanei urmărite sunt dublate și de informațiile corespunzătoare, de măsurile întreprinse și solicitate de pârât, ceea ce a determinat constatarea faptului că sunt îndeplinite cerințele impuse de textul de lege.

Simpla obținere și mai ales, folosire a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viață privată, prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.

Nu prezintă relevanță dacă informațiile obținute și prelucrate de către recurent au determinat sau nu îngreunarea situației persoanei urmărite, sau dimpotrivă, au condus la concluzia că aceasta nu avea opinii critice la adresa regimului comunist, importantă fiind, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de recurent, în viața privată a persoanei urmărite.

În cauză, toate măsurile luate în privința numitului B. au fost declanșate ca urmare a propunerii recurentului-pârât de începere a urmăririi penale împotriva acestuia, pentru motivul că a fost identificat ca fiind autorul unui document cu conținut dușmănos în care a denigrat politica internă a statului, rezultând că urmărirea persoanei respective a fost determinată de considerente strict politice, care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, astfel că măsurile în discuție au reprezentat o restrângere a dreptului la viață privată a persoanei urmărite.

Susținerile recurentului-pârât potrivit cărora măsura internării într-un spital de psihiatrie a persoanei urmărite din rațiuni exclusiv politice a vizat îmbunătățirea stării de sănătate a acesteia, sunt nefondate, constatându-se că măsurile întreprinse de pârât au încălcat drepturi și libertăți fundamentele ale omului, având în vedere că urmărirea numitului B. a fost ordonată din considerente strict politice.

În altă ordine de idei, pentru a fi reținută calitatea de lucrător al Securității în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, se impune ca persoana care avea calitatea de ofițer al Securității să fi desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, indiferent cum acestea au fost materializate.

Se constată că legiuitorul nu face distincție între persoanele care au inițiat și supus spre aprobare anumite măsuri și persoanele care le-au aprobat, respectiv, le-au executat, singurul element determinant fiind acela ca întreaga activitate de poliție politică să vizeze încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale.

Prin urmare, toate activitățile care au concurat la încălcarea/îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale sau au urmărit să o facă, indiferent dacă au fost de inițiere, propunere sau aprobare, etc., conduc la constatarea calității de lucrător în sensul prevăzut de dispozițiile legale anterior enunțate.

Recurentul nu se poate apăra invocând natura activității desfășurate în baza raporturilor de serviciu, având în vedere că, în preambulul O.U.G. nr. 24/2008 s-a definit scopul reglementării ca fiind "continuarea într-un mecanism nou a procesului de devoalare a activităților exercitate de regimul comunist", care a desfășurat, în special prin intermediul Securității, "o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, a drepturilor și libertăților lor fundamentale".

Curtea Constituțională a reținut consecvent în jurisprudența sa (spre exemplu, în Decizia nr. 267 din 24 februarie 2009), faptul că "deconspirarea Securității, prin consemnarea publică a abuzurilor/(...)/contribuie la o mai bună înțelegere a prezentului și la o proiectare adecvată a viitorului societății românești", și că "scopul ordonanței răspunde unor exigențe politice ale societății românești și dreptului la informație consacrat prin art. 31 din Constituția României".

Apărările recurentului-pârât potrivit cărora măsurile dispuse de către acesta erau expres stipulate în ordinele și instrucțiunile permise de Constituția și legile în vigoare la data respectivă, sunt neîntemeiate.

Instanța de control judiciar reține că erau considerate ca fiind ostile regimului total comunist orice critici aduse ideologiei oficiale, iar măsurile luate de către recurent au urmărit anihilarea acestor demersuri ale persoanei vizate, nu în scopul apărării intereselor naționale, astfel cum a afirmat pârâtul, ci în mod evident, pentru susținerea sistemului totalitar comunist.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinței civile nr. 2244 din data de 12 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2020.

GGC - NN