ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1316/2017

Asupra cererii de față,

Din actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin decizia nr. 2530 din10 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007 au fost respinse recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI și de pârâta B. S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1308 din 22 decembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2007.

În motivarea soluției, Înalta Curte a reținut, referitor la motivul de recurs privind nelegala compunere a instanței, motiv prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. că, urmare casării deciziei din apel care a fost pronunțată de doamnele judecător C. și D., dosarul a fost repartizat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă aceluiași Complet 1A. Cererile de abținere formulate de doamna judecător D. și ulterior de doamna judecător C. au fost admise și în conformitate cu dispozițiile Regulamentului de Ordine Interioară a Instanțelor, dosarul a fost repartizat aleatoriu altui complet, în dosarul instanței de apel existând procesul-verbal din care reiese că au fost respectate dispozițiile legale privind repartizarea aleatorie, prin urmare nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 1 C. proc. civ. privind nelegala compunere a completului de judecată.

Referitor la motivul de recurs privind autoritatea de lucru judecat și încălcarea prevederilor art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., s-a reținut că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 2251 din 15 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru existența autorității de lucru judecat.

Înalta Curte a reținut că nu este îndeplinită condiția privind identitatea de obiect între faptele supuse analizei în procesul penal și cele supuse analizei în procesul civil, în fața instanțelor penale fiind contestată rezoluția procurorului sub aspectul inexistenței faptei penale, în timp ce obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, având ca temei juridic art. 1000 alin. (3) C. civ. cu referire la art. 998-999 C. civ.

Curtea de Apel a făcut în considerentele deciziei recurate o distincție clară în ce privește efectul pozitiv și efectul negativ al lucrului judecat, nu a reținut ca o prezumție de lucru judecat "cele stabilite" prin sentința penală în soluționarea cauzei civile din acest dosar, ci a precizat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat are în vedere valoarea probatorie a unor statuări făcute anterior de instanțele judecătorești.

Curtea de Apel nu a reținut inexistența prejudiciului pe baza sentințelor penale anterioare, ci în conformitate cu probele administrate în cauză, prin urmare nu au fost încălcate dispozițiile art. 22 din vechiul C. proc. pen. potrivit cărora doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, și doar cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Curtea de Apel s-a conformat celor dezlegate irevocabil anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, nefiind încălcate dispozițiile art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Referitor la motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că statelor le este recunoscut dreptul de a adopta "legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general".

Recurenta-reclamantă a susținut că biletul la ordin constituie bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reprezentând o valoare patrimonială și, de asemenea, constituie o creanță certă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg, atât timp cât acțiunile unor reclamanți s-au aflat pendinte pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască niciun drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. "O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat", a decis jurisdicția europeană, motiv pentru care Înalta Curte a reținut că nu a fost încălcat Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. s-a reținut că recurenta-reclamantă face trimitere la aprecierea probelor arătând că soluția se bazează și pe interpretarea greșită a actelor dosarului și reținerea eronată a situației de fapt, acestea nefiind motive de nelegalitate ale deciziei recurate, care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat pe de o parte faptul că instanța de apel a reținut pentru stabilirea incertitudinii prejudiciului relevanța în cauză a celorlalte două bilete la ordin emise în baza aceluiași contract, considerând că în mod nelegal au fost reținute aceste aspecte.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a considerat că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, întrucât instanța de apel avea obligația de a administra probe în scopul aflării adevărului privind blocarea celui de-al doilea bilet la ordin.

Instanța de recurs a reținut că recurenta-reclamantă este cea care avea obligația de a aduce probe pentru a dovedi existența prejudiciului.

Referitor la motivul de recurs privind faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii cu privire la stabilirea existenței vinovăției pârâtei B. s-a apreciat că s-a reținut vinovăția băncii, aceasta "acționând abuziv împotriva intereselor propriului client, printr-o ingerință nepermisă în afacerile acestuia și blocarea operațiunii în mod nelegal".

Pârâta B. a formulat recurs împotriva aceleiași decizii solicitând substituirea considerentelor prin care s-a reținut existența unei fapte ilicite din partea sa.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că apărarea privind posibilitatea prezentării biletului la ordin la o altă bancă nu a fost analizată, hotărârea nefiind motivată sub acest aspect, Înalta Curte a apreciat că decizia recurată a avut în vedere toate apărările părților, dar și considerentele deciziei de casare anterioare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivele de recurs depuse la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă nu a adus critici de nelegalitate privind soluționarea cererii de chemare în garanție. Apărătorul acesteia a arătat că nu este autorul cererii de chemare în judecată și că în opinia sa BNR trebuie să fie solidar răspunzătoare cu B. pentru încălcarea drepturilor reclamantei, întrucât acestea au acționat în conivență, iar calea de urmat era chemarea în judecată a celor doi pârâți pentru a răspunde solidar pentru prejudiciul creat.

Înalta Curte a apreciat că BNR are calitatea de autoritate de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR. Legea nu instituie un raport juridic de garanție între societatea reclamantă și BNR-autoritate publică centrală care autorizează și supraveghează instituțiile de credit.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 7, 8, 9 și, pe cale de consecință, recursul declarat de reclamantă a fost respins.

Împotriva deciziei nr. 2530 din 10 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007 a formulat contestație în anulare S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI.

În drept a fost invocat motivul de contestație în anulare reglementat de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Contestatoarea arată faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze al treilea motiv de recurs prin care s-a reținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției CEDO, a prevederilor art. 998-999 C. civ. și a prevederilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei și biletului la ordin nr. 58/1934, cu privire la stabilirea certitudinii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, întrucât, deși în motivare se face referire la motivul de recurs, o cercetare a acestuia și a criticilor a fost omisă de către instanță. Concluzia instanței de recurs că nu s-a încălcat Protocolul nr. 1 s-a bazat pe un considerent/o motivare străină de cauză, străină motivului de recurs, fără existența unui raționament logico-juridic din care să reiasă cum s-a ajuns la concluzie.

Printr-o altă critică se arată că instanța de recurs a omis să cerceteze al patrulea motiv de recurs respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei nr. 58/1934 și a normelor bancare în materia compensării biletelor la ordin, prin aceea că în stabilirea incertitudinii prejudiciului a fost reținută incidența în cauză a celorlalte două bilete la ordin emise în baza aceluiași contract, cât și echivalența acestora cu biletul la ordin din aceasta cauză prin raportare la rezultatul executării silite. Apărările pe acest aspect nu au fost analizate, soluția se bazează și pe interpretarea greșita a actelor dosarului și reținerea eronată a situației de fapt. A fost încălcat și principiul rolului activ al instanței de judecată art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, contestatoarea arată că deși acesta a fost cercetat în parte, instanța de recurs a omis să cerceteze criticile de nelegalitate privind încălcarea art. 6.1 al Convenției CEDO, art. II si art. 53 din Legea nr. 304/2004.

Cu privire la al doilea motiv de recurs se susține că, deși instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la acest motiv de recurs, pronunțarea nu a fost rezultatul unei cercetări a motivului de recurs.

Înalta Curte, analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În situația vizată prin textul menționat se urmărește, în cazul în care contestația s-ar găsi întemeiată, o rejudecare parțială a recursului în limita motivului de casare omis. Calea de atac este pusă la îndemâna părții pentru a putea provoca cenzurarea hotârării în raport cu critica formulată prin motivul de casare neluat în considerare, motiv pe care, instanța de recurs nu l-a examinat și asupra căruia nu s-a pronunțat în niciun fel.

Rezultă astfel că, nu pot fi repuse în discuție acele motive care au făcut obiectul preocupării instanței de recurs, deoarece contestația în anulare, întemeiată pe art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs.

În cauză se constată, din analiza cererii contestatoarei, dezvoltată întocmai și prin concluziile orale ale reprezentantului său că, în realitate aceasta nu se plânge de omisiunea analizării vreunui motiv de casare, ci ia în discuție felul în care a fost soluționat recursul prin decizia atacată cu prezenta contestație. În acest sens, contestatoarea a susținut că, concluzia instanței de recurs că nu s-a încălcat Protocolul nr. 1 s-a bazat pe un considerent/o motivare străină de cauză, străină motivului de recurs, fără existența unui raționament logico-juridic din care să reiasă cum s-a ajuns la concluzie.

În același mod, cu referire la al patrulea motiv de recurs respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 61 raportat la art. 53 din Legea cambiei nr. 58/1934 și a normelor bancare în materia compensării biletelor la ordin, contestatoarea a criticat faptul că apărările pe acest aspect nu au fost analizate motiv pentru care soluția se bazează și pe interpretarea greșită a actelor dosarului și reținerea eronată a situației de fapt.

Aceleași susțineri, cum că instanța, deși a cercetat celelalte motive de recurs, în realitate nu s-a pronunțat asupra lor, sunt, de asemenea, incompatibile cu rațiunea reglementării contestației în anulare, întrucât vizează nu faptul că au fost omise la analiză motive de recurs ci faptul că se pune în discuție soluția însăși.

Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate, prin urmare nu ne aflăm în ipoteza textului de lege invocat în susținerea contestației în anulare, în cauză nefiind vorba de absența punctului de vedere al instanței ca rezultat al omisiunii.

Cum instanța de recurs a analizat motivele de recurs iar neînsușirea apărărilor părții nu constituie motiv de contestație în anulare în raport de art. 318 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 2530 din 10 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2017.