ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01.08.2013, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2011 de BNP D., modificat și completat prin Actul Adițional nr. 1 autentificat sub nr. x/26.12.2011 de BNP D., prin Actul Adițional nr. 2 autentificat sub nr. x/20.07.2012 de BNP D. și prin Actul Adițional autentificat sub nr. x/15.02.2013 de BNPA E., F., G., H., I. și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâților la restituirea sumei de 82.683,32 Euro, compusă din: 80.000 Euro achitată de reclamantă cu titlu de avans al prețului imobilului ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare modificat și completat prin actele adiționale mai sus arătate; suma de 2.683,32 Euro achitați de reclamantă cu titlu de avans prin decontarea contravalorii materialelor achitate de reclamanta A. și care erau în sarcina pârâților, sumă care a fost compensată parțial cu diferența de preț în suma de 5.000 euro, așa cum reiese din Actul Adițional nr. 3 la Antecontract, precum și obligarea pârâților la plata către reclamanta a sumei de 34.316,81 RON cu titlu de daune-interese izvorând din Antecontractul în discuție și Actele Adiționale ale acestuia, suma defalcată pe categorii de cheltuieli astfel: 12.035,7 RON cu titlu de onorarii de avocat, onorarii de notar pentru autentificare, precum și cheltuieli făcute pentru elucidarea situației construcției ce urma să se vândă și care este compusă din: 7302,98 RON cu titlu onorariu de avocat pentru plata asistenței juridice pricinuite ca urmare a diferendelor cu pârâții și decurgând din Antecontractul de vânzare-cumpărare, 4132,72 RON achitată cu titlu de taxe notariale pentru autentificarea Antecontractului de vânzare-cumpărare și a Actelor Adiționale (1-3) la acesta; 600 RON, constând în efectuare de măsurători cadastrale efectuate de S.C. J., precum și taxe la Cartea funciară, suma de 22.281,11 RON reprezentând contravaloare materiale finisaje la construcția în discuție, achiziționate de reclamantă și care nu au fost cuprinse în avansul prevăzut la lit. (ii) a capătului 1 de cerere; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumei de 82.683,32 Euro, calculată de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă, obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente daunelor interese în suma de 34.316,81 RON, de la data introducerii acțiunii și până la data achitării efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1525/12.12.2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata sumei de 5.176,75 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ..

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii de dezbateri de la același termen de judecată și a încheierii de ședință de la termenul din data de 12.09.2014, a formulat apel reclamanta A., solicitând schimbarea în tot a acestora și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1033 A din 29 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1525/12.12.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și C., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că:

A admis cererea.

A dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2011 la BNP D. și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumelor de 80.000 de euro, achitată cu titlu de avans al prețului, de 2683,32 euro, achitată cu titlu de avans prin decontarea materialelor plătite de reclamantă (ambele sume în echivalent în RON la data plății) și de 34.316,81 RON cu titlu de daune-interese, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data introducerii de chemare în judecată până la data plății efective.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 9629 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, reprezentând contravaloarea taxei de timbru și a onorariului de expert.

A obligat intimații la plata către apelantă a sumei de 7838,75 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând contravaloarea taxei de timbru și a onorariului de expert.

Recurenții-pârâți B. și C. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1033 A din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au considerat ca instanța de apel a interpretat și aplicat greșit norma de drept material asupra situației de fond, susținând că neîndeplinirea obligațiilor contractuale sancționate cu rezoluțiune nu sunt atât de grave încât sa conducă la rezoluțiunea promisiunii încheiate de către părți.

Acest aspect, au susținut recurenții, a fost reținut si de către instanța de fond, Tribunalul București, care a apreciat ca nu se includ in sfera de aplicare a sancțiunii civile a rezoluțiunii contractului.

In ceea ce privește situația de fapt, recurenții-pârâți au arătat că înțeleg să nu o mai conteste, subliniind că prin acest recurs doresc să atragă atenția instanței asupra faptului că elementele pe care le-a avut în considerare instanța de apel, chiar si privite in ansamblu, tot nu sunt de natură a dispune rezoluțiunea promisiunii.

Cel mai important element in acest sens este faptul ca părțile nu au avut in vedere la semnarea promisiunii o astfel de situație, or un contract încheiat de către părți de comun acord trebuie interpretat in sensul in care aceștia l-au semnat și nu altfel, chiar daca autoarea reclamantei a decedat, s-a mai arătat.

Un alt element important pe care instanța de apel l-a interpretat greșit in sensul ca este de natura a conduce la rezoluțiune, luat in ansamblu cu alte aspecte, este tocmai interpretarea proprie a art. 23, 24 si 25 din Legea nr. 10/1995 și nu interpretarea pe care legiuitorul a dorit sa o dea acestor articole sau pe care legiuitorul a dorit sa o stabilească ca o norma speciala. Cu alte cuvinte, dacă legiuitorul ar fi dorit să sancționeze identitatea de părți intre un proiectant si un executant/constructor (in speța fiind vorba de inginer K.) ar fi prevăzut o sancțiune in cazul in care aceste doua calități se suprapun. Ca atare, instanța de apel nu are dreptul sa dispună altfel decât a dorit legiuitorul.

Totodată, au arătat că în aceeași situație este și interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind autorizația de construire și certificatul de urbanism, în sensul ca neîndeplinirea sau nerespectarea întocmai a acestor acte normative prevăd deja anumite sancțiuni, astfel ca nu pot constitui temei legal pentru ca rezoluțiunea sa intervină. Intr-adevăr autorizația de construire este documentul final premergător începerii unei construcții, ea având la baza certificatul de urbanism si toate avizele si actele ce însoțesc acest certificat de urbanism, insa, daca cel care a solicitat emiterea unei a.c. începe efectuarea lucrărilor înainte de a deține acest document, este singurul răspunzător de sancțiunile prevăzute de legea speciala și nicidecum ca motiv de rezoluțiune.

Un alt aspect important constă in faptul ca însuși motivele de apel nu vizează in mod direct sentința apelata si nu privesc fondul cauzei, ci doar nulitatea raportului de expertiza, însă instanța de fond argumentează foarte clar ce motive au stat la baza deciziei sale, plecând de la principiul salvgardării contractului si de la faptul ca sancțiunea rezoluțiunii este disproporționata față de situația de fapt.

A considera că raportul de expertiză, întocmit in cadrul dosarului de fond este superficial si lipsit de rigurozitate, este excesiv in situația in care a fost întocmit de către un expert judiciar, a fost omologat de către o instanța reflectând totuși opinia unui specialist.

Tot de natura a nu conduce la rezolutiunea contractului sunt si interpretările eronate ale instanței de apel asupra relevanței calității de expert si a atestatului domnului L., in sensul ca nu li se poate atribui vreo culpa promitenților-vânzători din acest punct de vedere, atât timp cat proiectul întocmit de către dl. L. a fost aprobat de forumul instituțional care îl verifică si eliberează ulterior autorizația de construire, iar mai apoi procesul-verbal de recepție finala a imobilului.

Recurenții-pârâți au arătat că actul inițial semnat de părți îl reprezintă Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.09.2011, de către BNP D. și că, ulterior, intre părți au existat o serie de acte adiționale ce au reflectat opțiunea si poziția părților, inclusiv prelungirea termenului de finalizare a contractului de vânzare-cumpărare. Ultimul act adițional semnat de părți, autentificat sub nr. x/15.02.2013, proroga din nou termenul de încheiere a contractului, însă, in cazul nerespectării noului termen, acorda apelantei posibilitatea încheierii contractului final fara fâșia de teren in suprafața de 31,48 mp, cu semnarea contractului final ulterior, iar reclamanta nu a manifestat nicio opțiune din acestea.

Recurenții-pârâți au arătat că, atât actul inițial, cât și cele adiționale nu prevăd in mod expres rezoluțiunea ca și condiție de desființare a contractului, ci doar condiții pentru neîndeplinirea obligațiilor părților si dovedirea refuzului nejustificat a îndeplinirii obligațiilor de către partea care le-a îndeplinit. Ca atare, rezoluțiunea poate opera doar in condițiile prevăzute de lege, in anumite condiții, condiții pe care Noul C. civ. le stabilește într-o anumita ordine.

Recurenții-pârâți au arătat că instanța de fond a apreciat corect faptul ca reclamanta nu ataca in mod direct obiectul contractului/promisiunii, ci critică de fapt conduita pârâților, mai exact întinderea obligațiilor asumate de către aceștia si modul in care au fost îndeplinite. Insa, așa cum apreciază si instanța de fond, in dreptul civil roman orice act juridic este guvernat de trei principii: (i) forța obligatorie, (i) principiul irevocabilității si (i) principiul relativității, si nu poate genera decât drepturile si obligațiile statuate in cuprinsul sau.

In aceste condiții nu poate trece neobservata împrejurarea că părțile contractului au prevăzut in principal, in cuprinsul sau, posibilitatea salvgardării contractului, prin pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de act autentic.

S-a arătat că rezoluțiunea reprezintă o măsura cu caracter excepțional, ceea ce înseamnă ca legiuitorul a intenționat sa îi stabilească un rol secundar in sfera masurilor cu care se poate opera in condițiile nerespectării unor obligații de către una din părți. S-a considerat că înțelegerea acestei împrejurări rezida si din intenția părților exprimata in antecontract, din voința comuna de salvgardare a contractului prevăzuta prin actele adiționale, dar si din lipsa opțiunii apelantei cu privire la posibilitățile stipulate in ultimul act adițional semnat (243/15.02.2013).

Recurenții-pârâți au apreciat că legiuitorul a stabilit o ordine de preferința a masurilor ce se impun a fi luate in caz de nerespectare a obligațiilor contractuale, rezoluțiunea având caracter subsidiar.

Au mai opinat că, doar dacă creditorul face dovada refuzului, fără justificare, a debitorului si acesta se afla in întârziere, atunci el poate sa ceara executarea silita a obligației sau rezoluțiunea contractului; totodată, rezoluțiunea nu poate interveni in prezenta speța deoarece o eventuala neexecutare nu este imputabila recurenților-intimați, nesemnarea contractului fiind urmare a faptului că apelanta s-a răzgândit.

Conform antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile au prevăzut o clauză prin care se arata ca daca "[..] refuzul aparține promitentilor-vanzatori, promitenții-cumparatori vor putea solicita dublu sumei dată ca avans cu titlu de daune interese, fie sa solicite instanței de judecata pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare [...]".

Plecând de la această prevedere este evidenta nevoia de a demonstra, si nu doar a susține, refuzul nejustificat al intimaților sau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare, rezoluțiunea nefiind prevăzută.

Un alt argument in susținerea respingerii apelului este faptul ca in lipsa unor prevederi referitoare la rezoluțiunea actului juridic, in antecontractul încheiat de părți, aceasta poate opera doar in condițiile prevăzute de lege, respectiv art. 1.549-1.552 noul C. civ. Or, apelanta nu arata in mod expres si nici nu precizează ca dorește executarea obligației.

Pentru motivele arătate, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, anularea, în totalitate, a deciziei recurate și menținerea ca temeinica si legala a sentința din fond pronunțata de Tribunalul București, cu cheltuieli de judecata.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 1020 C. civ., art. 453, 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă cererea formulată de petenții B. și C. privind acordarea ajutorului public judiciar la plata taxei judiciare de timbru, stabilite pentru soluționarea recursului declarat de către aceleași părți împotriva deciziei civile nr. 1033 A din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. x/2013.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere că, în speță, este vorba de un litigiu evaluabil in bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornit anterior si nu ulterior publicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 in Monitorul Oficial al României (20.07.2017); în subsidiar, a solicitat anularea recursului, ca netimbrat, întrucât din 07.06.2018, când a rămas definitiva soluția de respingere a cererii de ajutor public judiciar, si pana la data de 02.04.2019, momentul întocmirii Raportului ICCJ pe admisibilitatea recursului, a trecut aproape un an fără să fie complinită cerința timbrajului recursului, invocându-se tardivitatea oricărei plați a timbrajului recursului după soluționarea cererii de ajutor public judiciar.

La 17 octombrie 2019, intimata-reclamantă a depus un punct de vedere referitor la timbrajul în recurs, prin care a reiterat solicitarea de anulare a recursului ca netimbrat, ca urmare a neîndeplinirii în termen legal a obligației de timbraj în recurs.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 13 februarie 2020, pentru judecata recursului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind anularea și inadmisibilitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs, avându-se în vedere și că în speță dovada achitării taxei judiciare de timbru se află la dosar, iar în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani.

Analizând recursul declarat de pârâții B. și C. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate condițiile rezoluțiunii a statuat, în mod corect, că neregularitățile privitoare la îndeplinirea obligațiilor asumate de pârâți prin antecontractul de vânzare cumpărare sunt esențiale și suficient de grave pentru a atrage sancțiunea rezoluțiunii antecontractului.

Criticile recurenților-pârâți potrivit cărora instanța de apel a interpretat și aplicat greșit norma de drept material asupra situației de fond, susținând că neîndeplinirea obligațiilor contractuale sancționate cu rezoluțiune nu sunt atât de grave încât sa conducă la rezoluțiunea promisiunii încheiate de către părți, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, se reține că promisiunea de vânzare-cumpărare este acel contract prin care una dintre părți se obligă că va vinde, iar cealaltă parte se obligă că va cumpăra un anumit bun la un preț determinat, contract care va fi perfectat în viitor; efectele promisiunii de vânzare-cumpărare presupun executarea acesteia, rezoluțiunea cu daune-interese sau o hotărâre judecătorească, care să țină loc de contract.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, precum și despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâți, considerând că promitenții vânzători nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, iar neîndeplinirea este într-o măsura atât de mare încât este evident că imobilul construcție pe care s-au obligat să-l vândă nu este același cu imobilul realizat efectiv.

Acțiunea în rezoluțiunea vânzării se poate exercita în situația în care cumpărătorul și-a îndeplinit sau este gata să-și îndeplinească obligațiile, dacă vânzătorul nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate.

Pentru a se dispune rezoluțiunea, se impune ca neexecutarea obligației, chiar parțială, să fi fost considerată esențială la încheierea contractului, judecătorul având dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parțială justifică desființarea convenției.

Antecontractul de vânzare-cumpărare fiind un contract sinalagmatic, prin încheierea acestuia se nasc obligații reciproce între părțile contractante, promitentul-vânzător își asumă obligația de a transmite dreptul de proprietate în viitor, iar promitentul-cumpărător pe aceea de plată a prețului. Pe lângă aceste obligații principale, părțile antecontractului de vânzare-cumpărare își asumă diferite alte obligații.

Rezolutiunea poate fi dispusă și în cazul unei neexecutări parțiale, respectiv unei neexecutări corespunzătoare, dar suficient de importante, în sensul că poate viza una sau mai multe obligații din cele asumate de debitor, dar care, din punct de vedere juridic poate fi considerată ca fiind totală, câta vreme executarea contractului nu este divizibilă.

În speță, în executarea obligațiilor asumate de pârâți, astfel cum reiese din probele aflate la dosar, au intervenit o serie de neregularități în ceea ce privește o parte din îndatoriri vizând, în principal, rețeaua de distribuție a apei curente și canalizare, modul de implementare și de întocmire a proiectului tehnic, modul efectiv de edificare corectă a construcției ori în asigurarea utilităților promise.

În această situație, în care vânzătorii au executat necorespunzător obligațiile asumate și cum cumpărătoarea se aștepta să dobândească în proprietate un imobil cu destinația de locuință având caracteristici determinate și beneficiind de anumite utilități, executarea necorespunzătoare fiind apreciată ca esențială, reclamanta era îndreptățită să solicite rezoluțiunea antecontractului.

Critica formulată de recurenții-pârâți prin care se susține că elementele pe care le-a avut în considerare instanța de apel, chiar si privite in ansamblu, nu sunt de natură a dispune rezoluțiunea promisiunii, nu pot fi primite.

Cum între părți a fost încheiată o convenție sinalagmatică, ceea ce se exprimă în ideea reciprocității obligațiilor, fiecare parte asumându-și obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți, imobilul construcție pe care pârâții s-au obligat să-l vândă trebuia să fie același cu imobilul realizat efectiv.

Or, deși imobilul trebuia predat la cheie, așa cum reiese din mențiunea inserată în antecontract, vânzătorii nu au procedat astfel, nu și-au respectat în totalitate obligațiile asumate, în sensul că nu s-au preocupat de respectarea condițiilor cerute pentru întocmirea legală a documentației tehnice, de respectarea condițiilor impuse de normativele tehnice cu privire la execuția lucrărilor de construire, de asigurarea caracteristicilor convenite referitoare la utilitățile imobilului, existând neconcordanțe și în privința suprafeței construcției.

Caracterul obligațiilor neexecutate corespunzător apare ca fiind esential pentru executarea contractului atât timp cât, asa cum s-a aratat mai sus, cumpărătoarea se aștepta să dobândească un imobil cu caracteristici determinate și beneficiind de anumite utilități, potrivit celor convenite.

Critica formulată de recurenții-pârâți prin care se susține că părțile nu au avut in vedere la semnarea promisiunii situația rezoluțiunii și că un contract încheiat de către părți de comun acord trebuie interpretat in sensul in care aceștia l-au semnat și nu altfel, chiar daca autoarea reclamantei a decedat, este neîntemeiată.

Și aceasta, întrucât rezoluțiunea este acea sancțiune care constă în desființarea unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o data), la cererea uneia dintre părți, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte.

Potrivit art. 1020 C. civ., conditia rezolutorie este întotdeauna subînțeleasă in contractele sinalagmatice, in cazul in care una dintre părți nu indeplineste angajamentul său.

Art. 1021 C. civ. prevede că rezoluțiunea poate fi pronunțată numai de judecator. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealalta parte a executa convenția, cand este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese, cele două posibilități existând în favoarea creditorului obligației neexecutate ori parțial executate indiferent de menționarea acestora în cuprinsul convenției, temeiul lor fiind chiar dispozițiile legale, după cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Antecontractul incheiat de parti fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligatiilor contractuale esențiale de catre pârâti, promitenta-cumpărătoare a solicitat rezolutiunea antecontractului in temeiul art. 1020 C. civ., repunerea părților în situația anterioară, precum și despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâți,

Ca efect al rezolutiuni, partile trebuie repuse in situatia anterioara incheierii contractului, care se desfiinteaza retroactiv, iar partea care si-a executat sau s-a declarat gata sa-si execute obligatiile este indreptatita a obtine despagubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutarii obligatiilor de catre partea in culpa (daune-interese).

Criticile recurenților-pârâți privitoare la interpretarea dispozițiilor art. 23, 24 si 25 din Legea nr. 10/1995 și a dispozițiilor legale privind autorizația de construire și certificatul de urbanism în raport cu motivele rezoluțiunii nu sunt întemeiate.

Trebuie menționat că interpretarea legii este sinonimă cu stabilirea înțelesului normei juridice, a semnificației sale, a spiritului său, în procesul de aplicare a normei juridice interpretarea acesteia fiind o datorie a judecătorului, elemente de care instanța de apel a ținut seama.

Astfel, reținerea de către instanța de apel a existenței unei incompatibilități în situația în care o persoană are atât calitatea de proiectant, cât și pe cea de constructor, a avut în vedere înțelesul dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, potrivit cu care au fost reglementate distinct obligațiile și răspunderea proiectanților, respectiv executanților.

Mai mult, prin interpretarea logico-rațională a dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 10/1995, cum imobilul a fost edificat anterior emiterii certificatului de urbanism și autorizației de construire, în mod corect a reținut instanța de apel că acestea se alătură existenței unor nereguli importante în modalitatea de întocmire a documentației tehnice de construire a imobilului.

Tocmai existența acestor nereguli în întocmirea documentației tehnice de construire a imobilului au fost reținute de instanța de apel ca având semnificația încălcării obligațiilor asumate de intimați prin antecontractul de vânzare cumpărare, alături de celelalte obligații deja evidențiate.

Așadar, instanța de apel a constatat că rezoluțiunea a intervenit pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de intimați prin antecontractul de vânzare cumpărare, cu un caracter suficient de important pentru a atrage această sancțiune, obligații în executarea cărora era necesară și respectarea dispozițiilor legale prevăzute în legea privind calitatea în construcții.

Susținerea recurenților în sensul că este excesiv a se reține că raportul de expertiză, întocmit in cadrul dosarului de fond este superficial si lipsit de rigurozitate, in situația in care a fost întocmit de către un expert judiciar, a fost omologat de către o instanța reflectând opinia unui specialist, nu poate fi primită.

Și aceasta, întrucât aprecierea probelor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Aserțiunea recurenților potrivit cu care rezoluțiunea poate opera doar in condițiile pe care Noul C. civ. le stabilește, într-o anumita ordine, nu poate fi susținută cu temei.

Și aceasta, întrucât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, art. 3, 4 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se desprinde regula potrivit căreia pentru actul juridic civil se aplică legea în vigoare la data încheierii acestuia nu numai în privința condițiilor de validitate, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

În condițiile în care antecontractul a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, rezoluțiunea este supusă dispozițiilor art. 1020-1021 din respectivul act normativ.

Instanța de apel în mod corect a reținut incidența normelor înscrise în art. 1021 din C. civ., potrivit cu care "partea în privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, când este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea, cu daune-interese"

Astfel, recunoscând partii care si-a executat obligatia sau care se declara gata sa si-o execute posibilitatea de a alege între executarea silita si desfiintarea contractului prin rezolutiune, legiuitorul a realizat echilibrul firesc între principiul fortei obligatorii a contractului, principiul executarii în natura si cu buna-credinta a obligatiilor asumate si principiul echitatii.

În speță, așa cum s-a arătat, sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare, întrucât pârâții nu și-au executat corespunzător obligațiile ce le reveneau potrivit antecontractului, chiar dacă parțial unele dintre obligații au fost executate, partea neexecutată corespunzător din convenție face ca scopul pentru care a fost încheiată aceasta să nu fi fost îndeplinit, în sensul că imobilul nu are caracteristicile și utilitățile stabilite prin acordul părților.

Totodată, așa cum a statuat instanța de apel, executarea necorespunzătoare a obligațiilor este imputabilă pârâților, culpa rezultând din chiar situația de fapt reținută privitor la modalitatea în care s-a edificat și racordat la utilități imobilul ce a făcut obiectul antecontractului.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere cererea formulată de intimata-reclamantă A., dovada aflată la dosarul de recurs, urmează a fi obligați recurenții-pârâți B. și C. la plata sumei de 4664,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1033 A din 29 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Obligă pe recurenții-pârâți B. și C. la plata sumei de 4664,7 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2020.