ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 525/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, la data de 7 aprilie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței:

- să constate că art. 4 pct. 4.11 lit. a) privitor la comisionul de acordare, art. 4 pct. 4.11 lit. b) privitor la comisionul de administrare și art. 4 pct. 4.3 referitor la modificarea unilaterală a dobânzii din contractul de credit bancar nr. x din 28 septembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000;

- să dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit;

- să dispună obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în suma plătită cu titlu de comision de acordare, comision de administrare și majorare dobândă de la data majorării acesteia peste procentul de 4,85% și până la zi;

- să dispună obligarea pârâtei la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din aceasta a sumei plătite cu titlu de majorare dobândă peste procentul de 4,85% și a comisionului de administrare;

- să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 28 septembrie 2007, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâta, Contractul de credit ipotecar consum nr. x din 28 septembrie 2007, pentru suma de 87.000 CHF, pe o perioadă de 420 luni, cu garanție imobiliară conform art. 6 din contract.

Reclamantul a susținut, în esență, că dispozițiile contractuale menționate au caracter abuziv prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000.

În drept, au fost invocate O.G. nr. 21/1992, art. 1578 C. civ. de la 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 205 - art. 208 C. proc. civ.

La primul termen de judecată, din data de 12 septembrie 2016, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 București, raportat la art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 12128/2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Judecătoriei Gherla, apreciind că în determinarea instanței competente teritorial în soluționarea prezentei cauze, raportat la particularitățile speței, sunt incidente dispozițiile art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel învestită, la termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2017, Judecătoria Gherla a invocat excepția necompetenței sale teritoriale, iar prin sentința nr. 30 din 17 ianuarie 2017 a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Gherla, invocată din oficiu.

A declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență.

A suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.

În pronunțarea acestei soluții cea de-a doua instanță a reținut, în esență că față de caracterul privat al excepției de necompetență teritorială raportat la art. 130 alin. (4) C. proc. civ., instanța din oficiu, nu avea dreptul de a invoca excepția de necompetență teritorială.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. constată că Judecătoria Sectorului 2 București este competentă teritorial în soluționarea pricinii pentru motivele ce se vor arăta.

În cauză, obiectul litigiului îl reprezintă solicitarea reclamantului de a se constata caracterul abuziv al unor prevederi specifice cuprinse în contractul de credit bancar nr. x din 28 septembrie 2007.

Așadar, în speță sunt incidente și prevederile art. 126 alin. (2) C. proc. civ. în baza cărora în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă.

Potrivit art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială se află sediul sau domiciliul pârâtului, iar conform art. 113 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Raportat la art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Așa fiind, față de faptul că în speță determinarea competenței teritoriale este guvernată de dispoziții legale de ordine privată, opțiunea reclamantului a avut ca efect legala învestire a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Conform prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competență teritorială, în afară de cea exclusivă, excepția de necompetență de ordine privată poate fi invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Prin urmare, instanța nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei București Sector 2.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 martie 2017.