ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1977/2019

Prin Decizia nr. 493 A din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât A. împotriva Sentinței civile nr. 1300/2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea principală și l-a obligat pe pârâtul-reclamant să lase reclamantelor - pârâte în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. x, în suprafață de 202 mp, astfel cum a fost identificat și delimitat în raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat în prima judecată a apelului de către expertul judiciar B. și avizat de OCPI București cu Procesul-verbal de recepție nr. x din 8 august 2017, prin punctele de contur 11-10-9-16-17-M' evidențiate pe schițele din planurile de amplasament anexate la expertiză .

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pe intimatele-reclamante-pârâte la plata către apelantul-pârât-reclamant a sumei de 13.945,51 de RON, cheltuieli de judecată în apel (1/2 din taxa de timbru și onorariul de expertiză în prima judecată a apelului, precum și onorariul de avocat în rejudecarea apelului).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că pricina a fost trimisă instanței de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtul A., prin decizia de casare fiind stabilită cu caracter obligatoriu, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., necesitatea administrării de probe pentru verificarea susținerilor părților referitoare la condiția exercitării cu bună-credință a posesiei la momentul încheierii actului juridic ce constituie justul titlu invocat de pârât.

Înalta Curte a constatat, totodată, că privitor la posibilitatea ca actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.1996 încheiat de pârâtul A. cu SC C. SA să constituie just-titlu pe care să se întemeieze uzucapiunea scurtă invocată de pârât, decizia pronunțată în prima judecată a apelului nu a fost criticată, astfel că a intrat în putere de lucru judecat dezlegarea dată sub acest aspect prin decizia recurată.

De asemenea, instanța de casare a mai stabilit că la data introducerii de către reclamante a cererii de chemare în judecată termenul de uzucapiune era deja împlinit.

Pentru a verifica dacă prezumția bunei-credințe ce operează, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., în favoarea pârâtului, ca persoană ce invocă uzucapiunea, a fost sau nu răsturnată, buna-credință fiind potrivit celor reținute prin decizia de casare singura condiție ce trebuia să mai fie îndeplinită pentru dobândirea de către pârât a dreptului de proprietate prin uzucapiune, Curtea a administrat în rejudecarea apelului proba cu declarația martorului D..

Curtea a apreciat că administrarea acestei probe este pertinentă raportat la împrejurarea că martorul a participat, ca reprezentant al vânzătoarei SC C. SA, la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 octombrie 1996, contract considerat de pârât justul titlu pe care și-a întemeiat posesia. În această calitate, martorul putea aduce lămuriri privitoare la mențiunea din finalul contractului care se referea la existența unui litigiu existent referitor la suprafața de 24 mp din terenul ce făcea obiectul vânzării, cumpărătorul declarând că își asumă riscul dobândirii terenului în condițiile stabilite prin contract.

Potrivit declarației martorului D., acesta cunoștea că anterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 octombrie 1996 exista un litigiu între SC C. SA și membrii E. (autorii reclamantelor) pentru o suprafață de 200 mp A menționat martorul că, deși la data vânzării terenul nu era delimitat, a fost întocmită o schiță în care s-a identificat suprafața vândută, susținând totodată că, deși știe că au existat litigii între C. SA și alți foști proprietari, este sigur că cel care se purtase cu E. era în legătură cu suprafața de teren de 200 mp. A indicat, totodată, că explicația sa pentru faptul că în contractul de vânzare-cumpărare există mențiunea că suprafața de 24 mp s-ar afla în litigiu, iar nu de 240 mp, are în vedere o greșeală de dactilografiere, dat fiind că o diferență de 24 mp ar fi reprezentat o suprafață prea mică pentru a fi menționată în contract.

Luând în considerare situația de fapt ce rezultă din declarația martorului, astfel cum a fost în esență redată mai sus, coroborată cu celelalte probe administrate în etapele procesuale anterioare, Curtea a apreciat că a fost înlăturată prezumția bunei - credințe a posesiei exercitate de pârât în ce privește o parte din terenul pentru care s-a formulat de către reclamante acțiunea în revendicare.

Astfel, cum buna-credință a posesorului care invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10-20 de ani este definită, potrivit art. 1898 alin. (1) C. civ., ca fiind credința acestuia că a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar cu care a încheiat actul ce constituie justul-titlu, pârâtul nu poate să invoce cu temei, în raport de probele administrate, că s-a aflat într-o astfel de ipoteză la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1996.

Câtă vreme în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 octombrie 1996, prin care a dobândit terenul de 630 mp de la SC C. SA, se menționează că pârâtul are cunoștință de existența unui litigiu pentru o suprafață din terenul care i se vinde, buna sa credință nu poate fi reținută.

Curtea a apreciat că mențiunea privind suprafața acestui teren aflat în litigiu, de 24 mp, poate fi considerată rezultat al unei erori materiale, în realitate vânzătoarea SC C. SA dorind să facă referire la o suprafață de 240 mp.

Această concluzie se întemeiază pe de o parte pe împrejurarea că autorii reclamantelor (F., G., H. și I., moștenitor ai fostei proprietare) au revendicat terenul în suprafață de 1764 mp, pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare prin Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994, inclusiv de la C. SA. Astfel, prin cererea de chemare în judecată prin care aceștia au sesizat instanța de judecată ce a pronunțat sentința amintită, s-a menționat expres că o suprafața de 240 mp din totalul de 1.764 mp este ocupată de Cooperativa "C.", restul de 1.524 mp și corpurile de clădire A și B fiind deținute fără drept de Biblioteca Centrală de Stat.

Pe de altă parte, Curtea a notat că termenul litigiu folosit în cuprinsul contractului nu trebuie înțeles în mod automat ca semnificând un proces aflat pe rolul instanțelor de judecată, fiind posibil să fie înțeles de părți și în sensul că situația privitoare la teren era încă în dispută între acestea, spre exemplu privitor la punerea efectivă în posesie. Ca atare, nu are relevanță împrejurarea că procesul având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 1.764 mp fusese finalizat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin pronunțarea Sentinței civile nr. 6873 din 5 iulie 1994.

De asemenea, încheierea de către executorul judecătoresc a procesului-verbal de punere în posesie, la data de 20 octombrie 1994, în executarea Sentinței civile nr. x din 5 iulie 1994, nu poate să înlăture în mod automat concluzia că pentru o anumită suprafață de teren (cea ocupată de SC C. SA) s-a realizat efectiv, iar nu numai formal, punerea în posesie. Aceasta, întrucât din cuprinsul procesului-verbal nu rezultă că executorul a procedat la măsurarea terenului ce trebuia pus în posesie și la stabilirea unor semne de hotar în scopul identificării terenului pus în posesie, cu atât mai mult cu cât prin hotărârea judecătorească acest teren nu era identificat efectiv sub aspectul localizării, nerezultând nici din cuprinsul hotărârii și nici din cercetarea judecătorească efectuată în prezenta cauză că s-a întocmit o expertiză tehnică ori o altă lucrare de identificare a terenului în procesul finalizat cu pronunțarea sentinței menționate.

Curtea a considerat că această din urmă concluzie nu poate fi considerată ca încălcând efectele juridice recunoscute de lege procesului-verbal de punere în posesie încheiat de executorul judecătoresc, ci doar are în vedere limitele probatorii din chiar perspectiva cuprinsului acestuia, evaluat prin raportare la mențiunile executorului judecătoresc.

Curtea a constatat că nu se poate reține calitatea de posesor de bună - credință în sensul art. 1898 alin. (1) C. civ. a pârâtului, astfel încât pretenția sa, formulată pe calea cererii reconvenționale, de a se constata că a dobândit dreptul de proprietate privitor la suprafața de teren revendicat de reclamante, nu este întemeiată, în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor cerute de lege pentru aceasta.

Cât privește cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat, pe baza probelor administrate în prima judecată a apelului, în special a expertizei tehnice de identificare a terenului deținut de fiecare dintre părți potrivit titlurilor de proprietate, că sunt fondate numai în parte criticile apelantului pârât privitor la soluția dată de prima instanță pretențiilor reclamantelor, doar referitor la suprafața deținută de pârât pentru care s-a constatat prin expertiza tehnică imobiliară că nu era inclusă în terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor.

Astfel, Curtea a notat că reclamantele, solicitând instanței să oblige pârâtul să le lase în proprietate și posesie suprafața de teren de 371,5 mp, au pretins să fie comparate propriul titlu și cel al autorilor lor cu cel deținut de pârât, susținând că dreptul autorilor lor este preferabil celui al autoarei pârâtului, SC C. SA.

Compararea titlurilor presupune aprecierea, în ce le privește pe reclamante, nu numai asupra Sentinței civile nr. 6873/1994 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, prin care s-a constatat validitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat în București, compus din două corpuri de casă și o suprafață de 1764 mp, ci și a titlului autoarei de la care statul a preluat imobilul, J.. Aceasta a dobândit imobilul prin actul de partaj voluntar încheiat în urma decesului soțului său K., autentificat sub nr. x din 16 aprilie 1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, iar defunctul K. dobândise imobilul situat în București, prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat la nr. 20047 din 15 iunie 1936 și transcris sub nr. x din 15 iunie 1936.

Prin expertiza imobiliară efectuată în cadrul primei judecăți a apelului s-a constatat, prin identificarea amplasamentului imobilului dobândit de K., că terenul reclamantelor este ocupat parțial de pârât, pentru suprafața de 202 mp, inclusă în terenul de 630 mp dobândit de acesta de la SC C. SA prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996. Expertul a stabilit, de asemenea, că diferența de suprafață de 166 mp nu a făcut parte din fostul amplasament al imobilului autorilor reclamantelor, ci a făcut parte din fostul imobil al proprietarului vecin la vest cu autorii reclamantelor (L., pe planul din 1911), ulterior preluării de către stat fiind deținută de C. SA și înstrăinată pârâtului prin Contractul de vânzare-cumpărare din 1996.

În raport de aceste constatări ale expertizei tehnice, ținând seama că, astfel cum s-a arătat deja, nici în cadrul judecății finalizate cu pronunțarea Sentinței civile nr. 6873 din 5 iulie 1994 și nici la data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie nu a fost identificat efectiv terenul prin măsurători și indicare a vecinătăților, Curtea a reținut că pretențiile reclamantelor nu sunt întemeiate decât privitor la suprafața de 202 mp pe care pârâtul o ocupă din terenul deținut în proprietate de reclamante, transmis succesiv de la autorii K. și J.

Curtea a apreciat că o astfel de concluzie nu este de natură a nega puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești menționate, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, ce privea un teren de 1.764 mp, transmis reclamantelor prin actele juridice încheiate ulterior pronunțării sale. Hotărârea nu a făcut altceva decât să recunoască dreptul de proprietate al reclamanților, dobândit de autorii lor prin actul de proprietate din 1936, respectiv al actului de partaj din 1938, asupra terenului de 1.764 mp având caracteristicile din actele de proprietate, inclusiv sub aspectul localizării, câtă vreme în cadrul procedurii judiciare nu s-a procedat la identificarea efectivă a terenului.

Ca atare, concluzia că doar o suprafață de 202 mp din terenul reclamantelor este ocupată de pârât nu are semnificația că acestea nu sunt proprietare asupra unui teren de 1.764 mp, ci că diferența de teren pe care acestea nu o au în posesie față de cea menționată în actele de proprietate este posibil să fie deținută de alte persoane ori să-și găsească explicația în modificări ale limitelor de proprietate survenite în timp. De altfel, chiar expertul ce a realizat expertiza în prima judecată a apelului a indicat că această din urmă ipoteză ori măsurători inexacte cu ocazia întocmirii documentației cadastrale ori a identificării topografice realizate anterior acesteia ar fi putea să justifice diferența dintre suprafața de 1.764 mp și suprafața de 1.665,14 rezultată din măsurători.

Cât privește caracterul preferabil al dreptului autorilor reclamantelor, Curtea a reținut că este un aspect ce nu poate fi negat, raportat la împrejurarea că pârâtul a dobândit terenul de la C. SA, la rândul său dobânditor de la stat, acesta din urmă preluând bunul fără vreun titlu, potrivit celor statuate prin Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994.

În aceste condiții, neputând fi reținute nici pretențiile pârâtului formulate prin cererea reconvențională privind dobândirea prin uzucapiunea a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de reclamante, privitor la care Curtea a reținut că este în suprafață de 202 mp (raportat la constatarea expertului că numai această suprafață făcea partea din amplasamentul imobilului ce s-a aflat în proprietatea autorilor reclamantelor), apelul pârâtului este fondat, câtă vreme cererea de revendicare a reclamantelor este întemeiată numai cât privește această suprafață.

2.1. Motive

Ambele părți au declarat recurs.

- instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit temeinic al Sentinței civile nr. 6873/1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Prin această sentință a fost admisă acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, str. x, compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 1.764 mp, formulată de autorii reclamantelor. Pârâții au fost obligați să lase autorilor reclamantelor imobilul revendicat.

Deși înțelesul Sentinței civile nr. 6873/1994 este pe deplin lămurit și vădit neîndoielnic, pe baza unor simple presupuneri făcute în prima expertiză topo și reluate mecanic în cea de-a doua, instanța a răsturnat dispozițiile acesteia.

Încălcând autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, instanța a recunoscut reclamantelor dreptul de proprietate numai pentru suprafața de teren de 202 mp din totalul de 371,52 mp revendicați.

Concluziile raportului de expertiză efectuat de către expertul B. sunt identice cu cele ale expertizei efectuate la instanța de fond, expertul reținând că suprafața de teren de 166 mp nu ar fi aparținut autorilor reclamantelor. Experții nu au avut acte de expropriere sau alte acte din care să rezulte că suprafața de teren de 166 mp ar fi fost expropriată de la vecinii autorilor reclamantelor.

Sentința civilă nr. 6873/1995 a Judecătoriei sectorului 5 ar fi trebuit să fie prioritară pentru instanță, față de o simplă presupunere a expertului;

- decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și următoarele (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța le-a privat pe reclamante de o suprafață de 166 mp doar pe baza unor presupuneri, în dezacord total cu Sentința civilă nr. 6873/1995 și cu cele două rapoarte de expertiză care arată, fără echivoc, că terenul în suprafață de 371,52 mp revendicat face parte din suprafața de teren retrocedată autorilor reclamantelor prin Sentința 6873/1995.

În mod explicit instanța a încălcat și dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. care ocrotesc dreptul de proprietate al recurentelor;

- decizia recurată este parțial nemotivată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

În speță, decizia recurată este nemotivată atât sub aspectul respingerii motivului de apel prin care A. a invocat lipsa oricărui drept al reclamantelor cu privire la suprafața revendicată, cât și sub aspectul respingerii motivului de apel, argumentelor și probelor invocate de A. în consolidarea prezumției de bună-credință.

Atât prin cererea de apel, cât și prin concluziile scrise depuse cu prilejul rejudecării apelului, A. a invocat următoarele două motive principale de apel: lipsa unui drept al reclamantelor cu privire la suprafața de teren revendicată; incidența uzucapiunii de scurtă durată.

Referitor la motivul de apel întemeiat pe lipsa unui drept al reclamantelor cu privire la suprafața de teren revendicată, A. și-a prezentat argumentele la pct. (11) - (25) din cererea de apel, dar și la pct. (12) -(15) din notele scrise depuse cu prilejul rejudecării apelului. Cu toate acestea, nicăieri în cuprinsul hotărârii nu se face o analiză, fie și minimală, a motivului de apel privind lipsa oricărui drept al reclamantelor cu privire la suprafața de teren revendicată.

Mai mult, instanța nu doar că a lăsat neanalizat acest motiv de apel, dar a respins inclusiv toate probele solicitate de A. sub acest aspect, refuzând practic să judece acest aspect al cauzei - denegare de justiție - așa cum rezultă din dezbaterile consemnate prin încheierile de la termenele din 18 aprilie 2018 și din 10 octombrie 2018.

Problema de drept privind lipsa oricărui drept al reclamantelor este distinctă de problema de drept a comparării titlurilor. Pentru a putea trece la compararea titlurilor de proprietate, era necesar ca instanța să analizeze în prealabil (și eventual să respingă motivat) motivul de apel întemeiat pe lipsa oricărui drept al reclamantelor cu privire la suprafața de teren revendicată.

Lipsa de motivare sub aspectul respingerii motivului de apel, argumentelor și probelor invocate de A. în consolidarea prezumției de bună-credință, argumentație bazată pe probele administrate cu prilejul rejudecării apelului constă în aceea că instanța de apel nu a făcut nicio referire la argumentele și probele administrate, limitându-și analiza pe problema bunei-credințe strict la următoarele două elemente: mențiunile făcute în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996 cu privire la litigiul existent în legătură cu suprafața de 24 mp.; declarația martorului D..

În măsura în care instanța de apel ar fi analizat inclusiv argumentele și probele invocate de A., soluția din apel ar fi fost cu totul alta. Cu toate acestea, în lipsa unei minime analize din partea instanței, A. nu are cum să cunoască relevanța argumentației expuse, și nu are cum să înțeleagă soluția dispusă de instanță.

Instanța de apel a soluționat problema bunei-credințe fără a analiza câtuși de puțin argumentele și probele invocate de apelantul A., încălcând astfel atât dispozițiile imperative prevăzute la art. 261 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., cât și dreptul la apărare al apelantului;

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.)

Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte a admis atât recursul declarat de A. împotriva soluției prin care s-a respins cererea de constatare a intervenirii uzucapiunii de scurtă durată, cât și recursurile declarate de ambele părți cu privire la problema suprafeței de teren revendicată.

Sub aspectul recursurilor formulate în legătură cu suprafața de teren revendicată, Înalta Curte a reținut că decizia din apel conține considerente contradictorii, motiv pentru care a dispus casarea și readministrarea de probe inclusiv sub acest aspect. Aceasta fiind situația, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să administreze probe sub toate aspectele menționate de Înalta Curte și în raport de care s-a dispus casarea.

Cu toate acestea, instanța de rejudecare a reținut în mod greșit faptul că dispozițiile instanței de casare ar fi privind administrarea de probe exclusiv sub aspectul prezumției de bună-credință, împrejurare prin raportare la care a respins toate probele care excedau acestui aspect.

Limitând administrarea de probe exclusiv sub aspectul verificării prezumției de bună-credință, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cât și dreptul la apărare a apelantului A., acesta fiind pus în situația de a nu putea administra probe;

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 138 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a respins o contraprobă solicitată de apelantul A. în conformitate cu prevederile art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, la termenul din 10 octombrie 2018 (al treilea termen din etapa rejudecării apelului), instanța a pus în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului, propunând ca acesta să fie suplimentat atât sub aspectul probei cu înscrisuri - urmând a fi solicitate înscrisurile care au stat la baza încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996 -, cât și prin administrarea probei testimoniale cu audierea martorului D.

Având în vedere momentul și considerentele în lumina cărora instanța a pus în discuția părților administrarea acestor probe, rezultă fără îndoială că necesitatea administrării probelor a rezultat din dezbateri.

Apelantul A. s-a opus administrării acestor probe, iar imediat după ce instanța s-a pronunțat în sensul încuviințării lor, în aceeași ședință, a reiterat în contraprobă solicitarea de audiere a martorilor M. și N., martori a căror audiere a fost solicitată inclusiv sub aspectul consolidării prezumției de bună-credință ce opera în favoarea sa.

Soluționând cererea de probe formulată de apelantul A., instanța a respins-o reținând în mod simplist faptul că probele discutate anterior au fost propuse de instanță din oficiu, precum și faptul că probele solicitate de apelant nu sunt utile soluționării cauzei.

Procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 138 alin. (2) C. proc. civ. Împrejurarea că suplimentarea probatoriului a fost propusă de instanță din oficiu, ea nefiind solicitată de partea adversă, nu are nicio relevanță vis a vis de dreptul apelantului de a solicita o contraprobă în temeiul art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1191 alin. (2) (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Valorificând declarația martorului D. pentru a reține ulterior faptul că litigiul la care s-a făcut mențiune în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996 privea o suprafață de 240 mp, iar nu o suprafață de 24 mp, instanța de apei a încălcat prevederile art. 1191 alin. (2) C. civ.

Această încălcare a legii a avut un rol determinant în maniera de soluționare a apelului, declarația martorului D. reprezentând principala probă în raport de care instanța a constatat intervenită răsturnarea prezumției de bună-credință.

A. s-a opus administrării probei testimoniale cu audierea martorului D. (poziție consemnată prin încheierea de ședință din 10 octombrie 2018);

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1203 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Așa cum rezultă din considerentele expuse la pag. 16 din hotărâre, instanța a soluționat problema bunei-credințe prin formularea unei concluzii logice (prezumție simplă), în cadrul căreia a analizat mențiunile făcute în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1996, coroborat cu declarația martorului D.; a reținut în final că litigiul menționat în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 octombrie 1996 se referea în realitate la o suprafață de 240 mp, iar nu de 24 mp, așa cum s-a menționat în contract.

Prezumția simplă a fost valorificată de instanță într-un context în care legea interzice proba cu martori, încălcându-se astfel prevederile art. 1203 C. civ. și provocându-i-se apelantului A. o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii;

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 24 din Constituție, art. 15 din Legea nr. 304/2004 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sau art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speță, încălcarea dreptului la apărare s-a produs simultan prin respingerea sistematică a tuturor probelor solicitate de apelantul A. și prin analiza evident trunchiată a materialului probator, instanța analizând exclusiv acele probe care favorizau poziția reclamantelor și ignorând cu desăvârșire, ca și cum nu ar fi existat, toate probele favorabile apelantului.

Instanța a respins toate probele solicitate de apelantul A., admițând în același timp toate probele solicitate de cele două reclamante. Astfel, deși apelantul A. a solicitat administrarea probei testimoniale cu audierea martorilor M. și N., teza probatorie fiind aceea de a proba faptul că: la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996, terenul revendicat era deținut de C. (autoarea apelantului), iar nu de O. (autoare intermediară a reclamantelor); la momentul 1996, O. îngrădise deja terenul asupra căruia se considera proprietară, iar suprafața revendicată de reclamante nu făcea partea din terenul îngrădit; A. a intrat în posesia celor 630 mp teren cumpărați de la C. fără a evinge sau șicana în vreun fel pe O., care nu a ridicat nicio o obiecție în acest sens instanța a respins aceste probe, reținând că apelantul se bucură de o prezumție legală și că nu mai este cazul să administreze probe în consolidarea bunei-credințe.

Mai mult, deși la termenul din 10 octombrie 2018, apelantul A. a reiterat solicitarea de audiere a celor doi martori, inclusiv cu titlu de contraprobă solicitată față de probele a căror necesitate de administrare a rezultat din dezbateri, instanța a respins din nou cererea de probe.

Dreptul la apărare al lui A. a fost încălcat și prin valorificarea trunchiată a materialului probator, la dosar găsindu-se mai multe probe din care rezultă faptul că A. a acționat cu bună-credință la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996.

Înscrisurile administrate în cauză reprezintă o probă destul de puternică în sensul că vânzarea din 1996 s-a făcut cu verificarea formelor de publicitate de la acel moment, așa cum sistemul de publicitate imobiliară o permitea la acel moment, și că apelantul A. a acționat cu bună credință și într-un mod diligent. Cu toate acestea, instanța de apel a analizat problema bunei-credințe a apelantului exclusiv prin raportare la declarația dată de D., nesocotind cu desăvârșire înscrisurile. Situația este și mai regretabilă în contextul în care aceste înscrisuri au fost depuse la dosar tocmai ca urmare a solicitărilor formulate de instanța de apel - administrare lor a fost dispusă de instanță din oficiu, așa cum rezultă din încheierea din 10 octombrie 2018;

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) care arată că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ.

Mărturia este reprezentată de declarații ale martorului cu privire la fapte și împrejurări care îi sunt cunoscute. Declarațiile "din auzite", adăugirile involuntare făcute cu titlu de concluzii personale ale martorului sau părerile exprimate de acesta nu se circumscriu noțiunii de probă testimonială și nu au valoare probatorie.

Spre deosebire de expertiză și de proba cu solicitarea opiniei unui specialist, martorului i se solicită să relateze fapte și împrejurări pe care și le amintește în mod clar, iar nu aprecieri sau păreri personale.

În speță, declarațiile martorului nu reprezintă relatări clare ale unor fapte sau evenimente clare, ci doar opinii, aprecieri personale ale acestuia care nu se circumscriu noțiunii de probă testimonială, nu au valoarea probatorie, și nu pot fi valorificate de instanță în vederea răsturnării prezumției de bună-credință instituită de lege în favoarea apelantului A..

Pentru situația în care instanța de recurs va reține cauza spre rejudecare pe fond, se impune să se constate că în speță sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, probele din dosar nerăsturnând prezumția de bună-credință, ci dimpotrivă, vin să o susțină.

Împrejurarea că A. a acționat din calitate de cumpărător de bună-credință, rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria x din 7 noiembrie 1994; certificatul Fiscal emis de Administrația Financiară a Sectorului 2 București la 3 octombrie 1996; certificatul emis de Judecătoria Sectorului 2 București la 7 octombrie 1996. Toate aceste înscrisuri fac dovada faptului că vânzarea din 1996 s-a făcut cu verificarea formelor de publicitate de la acel moment, așa cum sistemul de publicitate imobiliară o permitea la acel moment, și că apelantul A. a acționat cu bună-credință și într-un mod diligent. Orice alte înscrisuri depuse de reclamante cu privire la efectuarea unor forme de publicitate de către autorii lor, forme de publicitate în legătură cu care nu s-a probat că au fost sau că puteau fi cunoscute de către apelant cu minime diligente, nu ar putea răsturna în mod rezonabil prezumția de bună-credință ce operează în beneficiul apelantului A.

2.2. Analiza recursurilor

Conform acestui text, modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Încadrarea motivului de nelegalitate făcută de către recurente nu poate fi primită, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. având în vedere încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, ține de evidență că legiuitorul a îngăduit analiza legalității hotărârii atacate prin raportare la interpretarea unui act juridic, unilateral sau bilateral, care provine de la părți ori de la autorii acestora. Hotărârea judecătorească, fiind un act al instanței, nu poate fi asimilată actului juridic la care se referă art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În realitate, ceea ce au criticat reclamantele a fost nesocotirea puterii lucrului judecat a Sentinței civile nr. 6873/1994, cu motivarea că acțiunea a fost admisă pentru o suprafață de teren inferioară celei menționate în dispozitivul acestei sentințe, ceea ce ar constitui motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmare a nesocotirii art. 480 C. civ.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, valorificând corect puterea de lucru judecat a sentinței sus-menționate. Astfel, prin Sentința civilă nr. 6873/1994 a fost recunoscut dreptul de proprietate al autorilor reclamantelor asupra terenului de 1.764 mp, situat în București, str. x (fost General Mărășescu), dar acesta nu a fost identificat prin vecinătăți și dimensiuni - lucru care, de altfel, nu s-a întâmplat nici cu ocazia punerii în posesie, din procesul-verbal din 9 aprilie 2002, depus de către recurentele-reclamante în etapa prezentului recurs, rezultând că a fost întocmit între un gestionar din cadrul O. și Promovare SA și delegați ai societăților primitoare, fără o identificare efectivă a terenului, făcută prin măsurători.

În aceste condiții, cum acțiunea în revendicare presupune că posesorul neproprietar va fi obligat la predarea bunului pe care îl deține fără drept, instanța de apel a ținut cont în mod corect de faptul că, potrivit raportului de expertiză, pârâtul ocupă numai 202 mp din cei 371,5 mp revendicați de la el. Instanța de apel a explicat reclamantelor și că admiterea acțiunii numai pentru o suprafață de 202 mp, întrucât atât ocupă pârâtul, nu are semnificația că acestea nu sunt proprietare asupra unui teren de 1.764 mp, ci că diferența de teren pe care nu le-o acordă este posibil să fie deținută de alte persoane decât pârâtul.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de reclamante nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o soluție care respectă prevederile art. 480 C. civ.;

- pârâtul consideră că hotărârea instanței de apel nu este motivată, întrucât nu s-a răspuns motivului său de apel prin care invoca lipsa oricărui drept al reclamantelor asupra suprafeței revendicate. În opinia pârâtului, în condițiile în care nici titlul de proprietate al reclamantelor și nici titlurile autorilor acestora nu au atașate schițe sau măsurători din care să rezulte amplasamentul și întinderea exactă a proprietății, reclamantelor nu li se poate recunoaște un drept de proprietate cu privire la suprafața revendicată. Mai mult, cu ocazia punerii în executare a Sentinței civile nr. 6873/1994 suprafața de teren nu a fost măsurată și nici identificată prin vreo schiță.

Critica nu poate fi primită. Instanța de apel a răspuns pe larg, în analiza cererii de chemare în judecată, de ce aceasta nu poate fi admisă în întregime - tocmai pentru că, în lipsa unei identificări efective a terenului în suprafață de 1.764 mp, prin măsurători și indicare a vecinătăților, nu se poate ține cont în revendicare numai de Sentința civilă nr. 6873/1994, în care este menționată doar adresa unde este situat terenul de 1.764 mp, ci ea trebuie coroborată cu concluziile din raportul de expertiză.

Procedând astfel, instanța de apel s-a pronunțat asupra aspectului prealabil comparării titlurilor, respectiv al stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantelor.

Un al doilea motiv pentru care pârâtul consideră că hotărârea instanței de apel nu este motivată, privește faptul că nu s-a răspuns argumentelor invocate la pct. 12 - 15 din notele scrise pe care le-a depus cu ocazia rejudecării apelului.

Nici această critică nu poate fi primită. În respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța de apel ar fi pronunțat o soluție nelegală tocmai prin luarea în considerare a unor aspecte nepuse în dezbaterea părților. Cum instanța de apel a declarat închise dezbaterile și a rămas în pronunțare la 20 martie 2019, nu putea să aibă în vedere nici măcar argumente suplimentare în susținerea apelului pârâtului, dacă cealaltă parte nu a avut posibilitatea să se pronunțe asupra lor.

Față de cele ce preced, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiată;

- în opinia pârâtului, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare atât în privința chestiunii bunei-credințe a posesiei asupra terenului, cât și în privința întinderii suprafeței de teren.

Critica nu este întemeiată.

Instanța de trimitere a respectat îndrumările stabilite prin Decizia nr. 316/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a impus să se administreze probe pentru a verifica susținerile părților referitoare la condiția exercitării cu bună-credință a posesiei raportat la momentul "câștigării imobilului", astfel cum în mod expres prevede art. 1898 alin. (2). C. civ. de la 1864. Instanța de recurs a mai arătat că va admite toate recursurile pentru că, în rejudecarea cauzei, probele ce vor fi administrate pentru a cenzura susținerile părților referitoare la condiția exercitării cu bună credință a posesiei la momentul dobândirii imobilului nu pot fi separate de suprafața de teren cu privire la care se va verifica îndeplinirea acestei condiții.

Așadar, instanța de recurs a solicitat ca probele ce urmau să fie administrate în rejudecare să determine calitatea posesiei exercitate de pârât la momentul dobândirii imobilului. Cum cerința administrării probelor a fost limitată la felul posesiei exercitate de pârât la momentul intrării în stăpânirea terenului aflat în prezent în litigiu, iar nu și asupra suprafeței de teren din titlul reclamantelor, instanța de trimitere a respectat cerințele art. 315 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a administrat dovezi privitoare la aspectul menționat, iar nu și în sensul solicitat de către pârât.

Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

- pârâtul susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 138 alin. (2) C. proc. civ., așa cum rezultă din încheierea din 10 octombrie 2018.

De asemenea, pârâtul susține că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că la termenul din 18 aprilie 2018 i-a fost respinsă administrarea de probe pentru a dovedi că: la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 8 octombrie 1996, terenul revendicat era deținut de C. SA (autoarea sa), iar nu de O. (autoare intermediară a reclamantelor); la momentul 1996, O. îngrădise deja terenul asupra căruia se considera proprietară, iar suprafața revendicată de reclamante nu făcea partea din terenul îngrădit; A. a intrat în posesia celor 630 mp teren cumpărați de la C. SA fără a evinge sau șicana în vreun fel pe O., care nu a ridicat nicio o obiecție în acest sens.

Analizând această critică, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 138 alin. (2) C. proc. civ., dacă dovezile nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare sau la prima zi de înfățișare, fiind încuviințate ulterior întrucât nevoia dovezii reieșea din dezbateri și partea nu o putea prevedea, respectiv dovada nu a fost cerută în condițiile legii, din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a părții, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat, partea adversă are dreptul la contraprobă numai asupra aceluiași aspect.

Înalta Curte observă că prin modul în care procedat, instanța de apel a nesocotit, într-adevăr, textul procedural menționat.

Astfel, la termenul din 10 octombrie 2018 instanța a apreciat ca fiind utilă proba pusă din oficiu în dezbaterea părților la termenul din 13 iunie 2018, respectiv proba cu declarația martorului D. care a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtul A. și C. SA, pentru a conduce la lămurirea mențiunii din contract legată de suprafața de 24 mp cu privire la care exista un litigiu, cumpărătorul asumându-și riscul de a dobândi în aceste condiții.

La același termen, instanța a respins cererea prin care pârâtul solicita să i se încuviințeze administrarea probei testimoniale pentru a dovedi faptul că: la momentul la care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare terenul de 630 mp se afla în posesia C. SA, autoarea sa, iar nu în posesia O.; O. se afla în posesia terenului pe care îl preluase de la autorii reclamantelor, îl îngrădise și acesta nu se suprapunea cu nicio suprafață din terenul dobândit de pârât; în chiar ziua vânzării, pârâtul a intrat în posesia terenului de 630 mp și că O., care stăpânea și avea împrejmuit terenul învecinat, nu a ridicat nicio obiecție și nu a invocat nici un drept de proprietate cu privire la o cotă parte din terenul asupra căruia pârâtul intrase în posesie. În încheierea întocmită pentru termenul din 10 octombrie 2018 s-a reținut că pârâtul a susținut că toate elementele pe care dorea să le probeze în condițiile solicitate erau concomitente cu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța însă a respins administrarea probelor solicitate de pârât, cu motivarea că se mențin aceleași justificări care au condus la respingerea probei testimoniale la termenul din 18 aprilie 2018, dată la care instanța a apreciat că administrarea probei testimoniale nu este concludentă pentru ceea ce se urmărește a se dovedi în cauză, raportat la circumstanțele de fapt și la susținerile părților.

Or, Înalta Curte constată că proba a cărei administrare a fost solicitată de pârât privea exact împrejurări de fapt concomitente cu momentul intrării sale în stăpânirea terenului asupra căruia poartă în prezent litigiul, teza probatorie impusă de instanța de recurs prin Decizia nr. 316/2018 fiind referitoare la "calitatea" credinței pârâtului legată de faptul că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, în sensul art. 1898 alin. (1) C. civ. Prin urmare, proba era pertinentă, avea legătură cu soluționarea cauzei, și era și concludentă, prin raportare la cerințele probatorii impuse prin decizia de casare.

Respingând administrarea probei care era în legătură chiar cu aspectele pentru care ea însăși a impus audierea martorului care a asistat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâtul A. a dobândit terenul în litigiu, instanța a nesocotit prevederile art. 138 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, critica formulată întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea pârâtului decurgând din faptul că nu a avut posibilitatea să administreze dovezi în combaterea susținerilor adversarilor săi.

Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. recursul pârâtului urmează a fi admis, iar hotărârea atacată va fi casată cu trimitere spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere:

- va avea în vedere că este stabilit cu putere de lucru judecat, în sensul celor arătate atunci când a fost analizat recursul reclamantelor, faptul că pârâtul nu deține din suprafața de 371,52 mp revendicată decât 202 mp, motiv pentru care nu ar putea fi obligat să predea reclamantelor o suprafață de teren mai mare;

- va administra pentru ambele părți probe din care să rezulte dacă pârâtul a avut sau nu convingerea că a tratat cu adevăratul proprietar al terenului cumpărat.

Administrarea probelor se va face și în respectul art. 1191 C. civ., instanța de trimitere urmând să țină seamă și de criticile formulate de pârât sub acest aspect prin motivele de recurs;

- în funcție de cele ce rezultă din probatoriul administrat, fie va admite acțiunea reclamantelor și îl va obliga pe pârât să le predea acestora terenul de 202 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cursul judecării primului apel - la termenul din 8 septembrie 2017 apărătorii ambelor părți învederând instanței că nu au obiecțiuni la acest raport de expertiză, fie va respinge acțiunea acestora și va admite cererea reconvențională.

Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de părți, Înalta Curte arată că acestea urmează să fie determinate de instanța de trimitere, după finalizarea soluționării litigiului dintre părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 493 A din 10 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și în consecință:

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele SC P. SRL și SC Q. SRL împotriva aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2019.

GGC - LM