ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2017

Decizia nr. 1019/2017

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 6 București, la 28 septembrie 2011, sub nr. x/303/2011, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului București, Primăria Sectorului 6 București, au solicitat constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin uzucapiune și accesiune asupra terenului în suprafață de 1186 mp și asupra construcției cu patru camere și dependințe din București, sector 6.

Prin Sentința civilă nr. 2286 din 13 martie 2012, Judecătoria Sectorul 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 1984 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a invocat și a admis excepția necompetenței sale materiale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Sentința civilă nr. 1 din 8 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

La 2 aprilie 2014, cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 26 iunie 2014, Tribunalul București a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 6 București și a Primăriei Municipiului București.

Prin Sentința civilă nr. 454 din 10 aprilie 2015, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtelor Primăria Sectorului 6 București și Primăria Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosință; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. și a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 1.131,05 mp, situat în București, sectorul 6, teren identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.; a constatat că reclamanta A. a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției, situată în București, sectorul 6, cu suprafața utilă de 87,75 mp, construcție identificată prin raportul de expertiză, întocmit de expert D.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 19 noiembrie 2015.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a pronunțat Decizia civilă nr. 542 din 13 septembrie 2016 prin care a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General împotriva Sentinței civile nr. 454 din 10 aprilie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.; a schimbat parțial sentința, în sensul că terenul uzucapat este reprezentat doar de suprafața de 656 mp, situată în București, sector 6 și reprezentată grafic în Planul de situație Anexa 3 la raportul de expertiză întocmit de expert C., în perimetrul 9 - 8 - 43 - 42 - 14 - 35 - 41 - 40 - 35 - 34 - 18 - 10 - 9; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat intimații-reclamanți să plătească apelantului cheltuieli de judecată în sumă de 481,6453 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică.

Prin Decizia nr. 310 din 23 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat nulitatea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 542 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut, în esență, că recurenta-reclamantă A. nu s-a conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Totodată, s-a constatat că motivele invocate de către recurentă în susținerea recursului său nu se subscriu niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., toate criticile formulate vizând aspecte de apreciere ori de stabilire a situației de fapt și de administrare ori interpretare a probatoriilor, în condițiile în care s-a susținut că instanța de apel nu a analizat corect înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Astfel, s-a reținut că, deși recurenta-reclamantă a exercitat calea de atac a recursului, aceasta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire de către instanță a situației de fapt și de încuviințare și administrare a probatoriilor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Împotriva Deciziei nr. 310 din 23 februarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015, recurenta-reclamantă a formulat contestație în anulare prin care a solicitat admiterea contestației, cu consecința anulării acestei deciziei și, în urma rejudecării recursului, admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În cuprinsul contestației s-a arătat, în esență, că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Totodată, s-a învederat că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze toate motivele de modificare sau casare invocate.

Contestatoarea a susținut că cererea sa de recurs a fost motivată atât în fapt, cât și în drept.

Cu privire la motivarea în drept, acesta a arătat că și-a întemeiat recursul pe motivele de modificare prevăzute la art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a învederat că prin enumerarea și dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului nu se poate ajunge la constatarea nulității cererii de recurs.

Intimata Primăria Sector 6 București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Analizând contestația în anulare formulată în prezenta cauză în raport de temeiul de drept și motivele invocate de contestatoare, aceasta urmează a fi respinsă, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestația în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Având în vedere caracterul de excepție al textului anterior evocat, analiza criticilor privind existența unei "greșeli materiale" presupune o interpretare restrictivă, în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus, în mod necesar, la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante existente la dosarul cauzei.

De asemenea, se constată că motivul contestației în anulare prevăzut la art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. nu vizează aspecte ce țin de judecata în fond a cauzei, de stabilirea eronată a situației de fapt, de aprecierea greșită a probelor administrate în cauză sau de interpretarea ori aplicarea greșită a unor dispoziții legale, toate acestea neputând fi încadrate în noțiunea de "greșeală materială" specifică contestației în anulare specială.

Altfel spus, nu poate fi realizată o nouă examinare în fond a cauzei prin intermediul contestației în anulare, întrucât s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiași recurs, aspect nepermis în acest cadrul procesual.

Verificând criticile formulate de contestatoare, se constată că în cuprinsul contestației în anulare nu a fost indicată, în concret, pretinsa eroare materială care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate de către instanța de recurs.

Or, simpla indicare a textului de lege care reglementează acest motiv de contestație, fără să fie menționată și pretinsa eroare materială a instanței de recurs, nu satisface cerința motivării efective a contestației în anulare.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare nu poate proceda la identificarea, din oficiu, a unei eventuale erori materiale strecurate în hotărârea pronunțată în recurs, întrucât s-ar aduce atingere principiului egalității părților în procesul civil, prin favorizarea uneia dintre părți.

Prin urmare, se constată că nu este incident motivul de contestație în anulare specială reglementat de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât indicarea formală a acestui motiv, fără arătarea erorii materiale a instanței de recurs și fără dezvoltarea unor critici care să vizeze acest aspect, echivalează cu neîntrunirea condițiilor impuse de acest text de lege.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se constată că acesta vizează situația în care instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare expres prevăzute de lege.

Față de formularea clară a textului de lege, contestația în anulare întemeiată pe acest motiv poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost învestită și, totodată a pronunțat o soluție de respingere a recursului sau de casare, în parte, hotărârii recurate.

Astfel, rezultă că cele două condiții menționate expres în cuprinsul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. sunt cumulative.

Având în vedere caracterul de cale extraordinară de atac, de retractare, a contestației în anulare, se constată că dispozițiile legale care reglementează motivele pentru care aceasta poate fi exercitată sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute de expres de lege.

În prezenta cauză, se reține că prin decizia care face obiectul contestației în anulare s-a constatat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Fiind pronunțată o soluție diferită de cele enumerate expres și limitativ de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., rezultă că nu sunt întrunite cerințele acestui text de lege.

Astfel, criticile formulate de contestatoare, în sensul că s-a dispus în mod greșit constatarea nulității cererii de recurs, deși au fost enumerate și dezvoltate motivele de fapt și de drept ale recursului nu pot fi primite, întrucât prin intermediul lor se încearcă repunerea în discuție a modului în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale din materia recursului.

Totodată, aprecierea instanței de recurs, în sensul că criticile din cererea de recurs nu puteau fi subsumate niciunui motiv de nelegalitate, întrucât vizau exclusiv aspecte de netemeinicie, nu echivalează cu omisiunea instanței de a analiza motivele de recurs invocate, ci cu respectarea cadrului procesual al recursului, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Mai mult decât atât, contestatoarea nu indică în concret care sunt criticile din cererea de recurs care au fost omise de către instanța de recurs, ci se rezumă în a susține că recursul său a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Or, indicarea generică a motivelor de nelegalitate pe care a fost întemeiată cererea de recurs, fără arătarea criticilor care puteau fi subsumate acestor motive și cu privire la care se susține că nu au fost avute în vedere de către instanța de recurs echivalează cu neîndeplinirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată în recurs nu poate conduce la retractarea hotărârii prin intermediul contestației în anulare, fiind necesară conformarea contestatoarei la cerințele imperative prevăzute de dispozițiile legale anterior evocate.

În consecință, având în vedere că nu au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter procedural privind aspecte formale ale judecății recursului și nici nu s-a omis analizarea vreunui motiv de recurs de către instanța de recurs, contestația în anulare formulată în prezenta cauză, urmează a fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 310 din 23 februarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2015.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2017.

Procesat de GGC - NN