ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 103/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 13.09.2016 reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se constate dreptul de creanță împotriva pârâtului, în valoare de 373.945 dolari și 795.722 euro, în baza contractului de asistență juridică nr. x din 15.12.2003 și să se constate că a intervenit compensarea legală a sumei de 65.700 RON.

La data de 6 decembrie 2017, reclamantul a depus o precizare de acțiune prin care s-a solicitat constatarea unui drept de creanță împotriva pârâtului și obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.733.829 RON, echivalent al sumei de 377.581 euro, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu de expert.

Prin Sentința civilă nr. 144/D din 22 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtul B.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." și a fost obligat pârâtul B. la plata sumei de 86.102 euro, drept de creanță, precum și la suma de 7.566 RON taxă de timbru și 1.500 RON onorariu de expert, reprezentând cheltuieli de judecată, acordate proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate.

Prin Decizia civilă nr. 1.294/A/2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., prin mandatar C., în contradictoriu cu intimatul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A.", împotriva Sentinței civile nr. 144/D din 22 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant intimatul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocați A., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. cu solicitarea de a admite recursul și de a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul B., invocând în drept dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

O primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vizează necompetența generală a instanței de judecată pentru soluționarea litigiului izvorând din contractul de asistență juridică nr. x din 15.12.2003, prin raportare la dispozițiile art. 4.7. din contract ce are valoarea unei clauze compromisorii. Astfel, potrivit clauzei menționate: toate litigiile privind încheierea, modificarea, anularea, interpretarea și executarea contractului sunt supuse regulilor de arbitraj și regulilor procedurale, așa cum sunt acestea reglementate de lege și de Statutul profesiei de avocat.

În susținerea acestei critici au fost invocate ca argumente: Hotărârea nr. 394 din 31.03.2012 a Consiliului UNBR prin care a fost adoptat Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Profesională a Avocaților; art. 122 alin. (1) și (2), art. 128, art. 129 alin. (6) și art. 132 din Statutul profesiei de avocat, precum și art. 31 și 32 din din Legea nr. 51/1995.

S-a arătat că interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate determină concluzia că litigiile privind executarea obligațiilor asumate prin contractele de asistență juridică intervenite între avocat și client, inclusiv privind onorariile sunt de competența Curții de Arbitraj a Avocaților.

O a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 204 coroborate cu art. 185 și art. 35 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în constatare, inadmisibilă la momentul formulării sale. După nouă termene de judecată s-a acceptat depunerea unei precizări a acțiunii, care nu mai era aptă să producă efecte juridice, astfel încât instanța nu trebuia să țină cont de aceasta, ci de conținutul inițial al cererii de chemare în judecată.

În susținerea acestei critici au fost formulate următoarele argumente:

- în doctrină s-a stabilit că dacă reclamantul are la îndemână acțiunea în realizare, atunci acțiunea în constatare este inadmisibilă, aspect reținut în mod constant și în jurisprudență: Decizia nr. 2.253 din 2 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și Decizia nr. 66 din 15 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă;

- instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, însă raționamentul jurisdicțional s-a întemeiat pe interpretarea greșită a dispozițiilor contractului de asistență juridică încheiat între reclamant și pârât, pe nesocotirea Deciziei nr. 31 din 16.11.2009 a instanței supreme prin care s-a stabilit caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistență juridică, încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 și art. 95 din Statutul profesiei de avocat;

- instanța de apel a efectuat același raționament greșit, ca și instanța de fond, nesocotind dispozițiile art. 204 și art. 185 C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerințele legii pentru modificarea acțiunii formulate de reclamant.

Astfel, s-a arătat că reclamantul era decăzut din dreptul de a mai depune o modificare a acțiunii, iar acordul expres al pârâtului nu a existat la momentul depunerii cererii modificate, act procedural care fiind depus peste termen este lovit de nulitate. În acest context, instanța nu putea să substituie cerința procedurală a acordului expres al părților cu o învoire tacită care să înlăture sancțiunea prevăzută de cod.

O a treia critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 și a art. 94 și art. 95 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data semnării contractului de asistență juridică, în sensul că normele arătate impun o procedură prealabilă - sesizarea Decanului Baroului, decizia acestuia fiind supusă cenzurii de legalitate de către instanța de judecată. Or, în măsura în care reclamantul nu l-a sesizat pe Decanul Baroului în legătură cu litigiul respectiv, acțiunea formulată în instanță este prematură și nu poate fi primită.

O a patra critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., vizează greșita soluționare de către instanțele anterioare a excepției lipsei de interes a promovării acțiunii de către reclamant, în situația în care reclamantul are deja un titlu executoriu, respectiv contractul de asistență juridică, nemaifiind necesar să se judece pentru a obține un alt titlu executoriu.

Argumentele formulate în susținerea acestei critici sunt următoarele:

- reclamantul s-a adresat instanțelor de judecată pentru învestirea cu formulă executorie a contractului de asistență juridică, însă cererea a fost respinsă cu motivarea că din contractul menționat nu rezultă o creanță certă, încheiere împotriva căreia nu a fost exercitată nicio cale de atac;

- lipsa de diligență a reclamantului va duce la existența a două titluri executorii rezultate din același contract de asistență juridică;

- greșita interpretare a dispozițiilor Legii nr. 51/1995, art. 632 și art. 411 C. proc. civ.

O a cincea critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vizează greșita soluționare de către instanțele anterioare a excepției prescripției extinctive privind dreptul la acțiune al reclamantului, drept derivând din contractul de asistență juridică nr. x/2003, prin raportare la data emiterii dispoziției din 29.01.2008 și Decizia Curții de Apel Cluj nr. 196/A/2010 din 01.06.2010. S-a invocat aplicarea eronată a dispozițiilor art. 3, art. 7 alin. (1) și 20 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dreptul material la acțiune s-a născut în anul 2008 și anul 2010, astfel încât formularea acțiunii în anul 2016 este prescrisă, reclamantul având o creanță imperfectă ce nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin forța coercitivă a statului.

Recurentul-pârât a arătat că instanțele anterioare au expus considerente care nu au suport juridic și că nu se poate stabili că termenul de prescripție a început să curgă de la data denunțării unilaterale a contractului de asistență juridică, respectiv 2 septembrie 2014. Unul dintre argumentele formulate în recurs este acela că dreptul la acțiune s-a născut la momentul la care se putea obține recompensa pentru pretinsa activitate prestată de reclamant în favoarea pârâtului. Acest termen curge de la data pronunțării Deciziei nr. 196 din 01.06.2010 a Curții de Apel Cluj și de la data de 29.01.2008 când a fost emisă dispoziția de către Primăria Gârdani.

Un alt argument invocat de recurentul-pârât este acela că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractuale, deoarece a reținut că obligația de plată a onorariilor de către pârâtul client către reclamantul avocat a devenit scadentă la momentul individualizării creanței, adică al vânzării imobilului sau al încasării sumei de bani rezultate din despăgubire.

Argumentul promovat de recurent este că interpretarea instanței este eronată, deoarece dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la momentul obținerii bunurilor prin hotărâre judecătorească și prin dispoziția emisă de Primărie, nu la momentul înstrăinării bunurilor.

O a șasea critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., vizează greșita soluționare de către instanțele anterioare a unei acțiuni întemeiată pe un contract de asistență juridică avocațială lovit de nulitate. În acest context, reclamantul nu putea să ceară executarea unei obligații ce rezultă dintr-un act lovit de nulitate, având în vedere comportamentul avocatului care nu a acționat în interesul clientului și, mai mult, nu l-a înștiințat pe acesta din urmă despre demersurile efectuate și despre sumele încasate, sume ce ar fi trebuit trimise clientului ca urmare a retrocedării unor imobile.

În drept, motivul de nulitate se întemeiază pe dispozițiile art. 135 din Statutul profesiei de avocat care interzice pactul de quota litis ca fiind acea convenție încheiată între avocat și clientul său prin care se fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

Astfel, este nul absolut contractul de asistență juridică ce cuprinde un pact de quota litis stabilit sub forma onorariului de succes, onorariu care nu îndeplinește condiția proporționalității raportat la natura și complexitatea cauzei și nici a achitabilității, avocatul cunoscând că nu exista riscul unei pierderi.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 996 și art. 968 din C. civ. de la 1864 privind obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită care nu poate avea niciun efect.

S-a arătat că dreptul de creanță invocat de reclamant este reprezentat de onorariul de avocat prevăzut de o clauză contractuală lovită de nulitate absolută, motiv pentru care instanțele anterioare trebuiau să respingă acțiunea, ca nefondată.

Cu privire la temeiul de drept al criticilor formulate în recurs de către pârât se impune mențiunea că, deși au fost indicate în cererea de recurs dispozițiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ., urmare a interpelării instanței în ședința de judecată de la 23 ianuarie 2020, apărătorul pârâtului a precizat că este vorba despre dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, o ultimă critică formulată de recurent, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează motivarea deficitară a hotărârii instanței de apel, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii.

Astfel, s-a arătat că în fața instanței de apel a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri în vederea cuantificării și determinării corecte a muncii prestate de avocat în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 și nr. y/2005, iar instanța a respins probatoriul fără a motiva de ce administrarea acestei probe era inutilă în cauza respectivă.

Motivele de recurs depuse de reclamant și de pârât au fost comunicate părților, s-a depus întâmpinare și a fost întocmit raportul de filtru la data de 2 septembrie 2019, raport care a fost comunicat conform dispozițiilor procedurale, iar reclamantul a depus punct de vedere are coincide cu susținerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocați A., întrucât nu a achitat suma de 9.332,79 RON, taxă de timbru stabilită în sarcina sa de instanța de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și a art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere de ședință, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., făcând aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2020, în ședință publică.

La data de 19 aprilie 2019 a formulat întâmpinare intimatul-reclamant Cabinetul individual de avocatură Casa de avocați A. prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de recurs - excepția de necompetență generală a instanței a fost invocat art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - în sensul că aceasta a fost propusă pentru prima dată în apel, iar pe fond, s-a arătat că legea aplicabilă contractului este cea în vigoare la 15.12.2003, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ. Și art. 1019 - 1020 din C. civ. de la 1864.

Referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage nulitatea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a solicitat respingerea cu motivarea că în temeiul dispozițiilor art. 204 alin. (2) din același act normativ, dacă se înlocuiește o cerere în constatare cu o cerere în realizare, cererea poate fi făcută în tot cursul procesului. Mai mult, cererea a fost modificată la 6 decembrie 2017, iar la termenul următor, cel din 19 ianuarie 2018, pârâtul, prezent la proces nu a invocat tardivitatea formulării cererii, aceasta fiind invocată în apel.

Cu privire la prematuritatea acțiunii, prin raportarea la art. 94 și 95 din Statutul profesiei de avocat s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece chestiunea legată de procedura prealabilă în fața instanței de fond a fost invocată pentru prima dată în recurs.

Referitor la lipsa de interes a acțiunii, intimatul-reclamant a arătat că sunt îndeplinite cerințele art. 33 C. proc. civ., în sensul că s-a urmărit stabilirea unei creanțe certe, deoarece, în contract era folosită o formulă generică ce trebuia materializată prin aplicarea unor criterii prevăzute în contract și stabilirea concretă a obiectului obligației stabilite în sarcina pârâtului.

Cu privire la împlinirea termenului de prescripție extinctivă, trebuie arătat că legea aplicabilă este C. civ. de la 1864, coroborată cu dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar din momentul în care obligația pârâtului devine cuantificabilă, atunci începe să curgă termenul de prescripție, nu din momentul pronunțării hotărârii sau al emiterii dispoziției administrative.

Referitor la excepția nulității contractului de asistență juridică, trebuie subliniat că legea aplicabilă este Statutul profesiei de avocat, forma în vigoare în anul 2003, întrucât legea civilă nu retroactivează. Interdicția clauzei de quota litis în contractele de asistență juridică operează numai după publicarea în Monitorul Oficial la data de 13.01.2005 a modificărilor aduse Statutului profesiei de avocat.

Cu privire la probele propuse în fața instanței de apel, trebuie subliniat că nu a existat un motiv de apel cu privire la cuantificarea prestațiilor avocațiale, astfel încât instanța era îndreptățită să respingă proba solicitată și mai mult, cuantumul prestațiilor nu poate fi invocat direct în recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i) Cu privire la necompetența generală a instanței de judecată

Este nefondată critica formulată de pârât în recurs cu privire la necompetența generală a instanței de judecată, critică ce poată fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin raportare la stabilirea unei clauze compromisorii în contractul încheiat de părți, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, trebuie observat că această excepție de ordine publică nu a fost invocată, nici în fața instanței de fond, nici în fața instanței de apel de către pârât care și-a făcut apărările pe fond și a depus întâmpinare, fără să invoce excepția necompetenței generale a instanței. Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 554 alin. (1) C. proc. civ., instanța judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală, își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile solicită aceasta.

Totuși, potrivit dispozițiilor art. 554 alin. (2) pct. a) C. proc. civ., instanța va reține spre soluționare procesul dacă pârâtul și-a întemeiat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, ceea ce s-a și întâmplat în cauză, pârâtul făcând pe tot parcursul procesului apărări de fond, iar excepția a fost invocată pentru prima dată în recurs. Așa fiind, pentru recurentul-pârât a operat decăderea din dreptul de a mai invoca pe parcursul judecării cauzei excepția necompetenței generale a instanței de judecată, critica formulată sub acest aspect apărând ca nefondată.

ii) Cu privire la momentul depunerii cererii de modificare a acțiunii introductive de instanță

Critica formulată de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În speță, reclamantul a formulat o acțiune în constatarea unui drept de creanță constând într-o sumă de bani ce rezultă din contractul de asistență juridică încheiat între părți (reclamantul având calitatea de avocat, iar pârâtul având calitatea de client), acțiunea fiind transformată pe parcursul judecării cauzei dintr-o acțiune în constatare, într-o acțiune în realizare. Această operațiune juridică a fost efectuată în conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform cărora:

"Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință (...) se înlocuiește o cerere în constatare cu o cerere în realizarea dreptului sau invers (...)."

În speță, reclamantul a transformat acțiunea în constatare într-o acțiune în realizare, operațiune permisă de legea de procedură civilă, însă în măsura în care pârâtul considera că este vătămat prin cererea depusă de reclamant, trebuia să invoce vătămarea la primul termen de judecată, după depunerea cererii respective, situație care nu a intervenit în fața instanței de fond.

Acest aspect a fost invocat în apel, după pronunțarea hotărârii primei instanțe, în cauză devenind incidente dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că pentru pârât a operat decăderea din dreptul de a invoca vătămarea produsă prin actul procedural efectuat de partea adversă.

Instanța de apel a reținut că cererea a fost depusă de reclamant la data de 6 decembrie 2017, când pârâtul nu a fost prezent nici personal și nici prin reprezentant, iar la termenul următor, respectiv la data de 19 ianuarie 2018, când a fost prezent apărătorul ales, acesta nu a solicitat decăderea reclamantului din dreptul de a depune completarea de acțiune, pentru depășirea termenului prevăzut de lege și nici nu a invocat existența vreunei vătămări procedurale.

Așa fiind, instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în realizare al cărui obiect constă în obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, în executarea unei obligații ce rezultă din contractul de asistență juridică încheiat între avocat și clientul său. Este adevărat că reclamantul, în cuprinsul cererii precizatoare a solicitat să se constate existența creanței, însă cu obligarea pârâtului la plata acesteia, ceea ce înseamnă că acțiunea este în realizare. Referirea la "constatarea creanței" reprezintă temeiul formulării acțiunii, în sensul că răspunderea contractuală operează ca urmare a încheierii pactului de quota litis cu consecința nașterii unui drept de creanță în patrimoniul creditorului reclamant ce poate fi valorificat pe calea unei acțiuni în pretenții.

Așadar, temeiul acțiunii este răspunderea contractuală, urmărindu-se stabilirea pe cale judiciară a întinderii dreptului de creanță aflat în patrimoniul creditorului prin cuantificarea sumei datorate de pârât. Cu alte cuvinte, între părți există un litigiu, care trebuie rezolvat pe cale judiciară, cu privire la cuantumul sumei datorate de pârât, în temeiul contractului de asistență juridică cu referire la executarea pactului de quota litis.

În acest context, critica privind inadmisibilitatea acțiunii în constatare, devine fără suport juridic, iar jurisprudența menționată în cuprinsul cererii de recurs devine lipsită de relevanță.

iii) Cu privire la lipsa efectuării procedurii prealabile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 51/1995 și a art. 94 și art. 95 din Statutul profesiei de avocat

Acest motiv de recurs privește aplicarea unor dispoziții de procedură și se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând să fie analizat din această perspectivă.

Pentru clarificarea raporturilor juridice civile, dar și pentru desfășurarea cu celeritate a procesului civil, reglementarea actuală impune ca, în situațiile prevăzute de lege, sesizarea instanței de judecată să nu se poată face decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât această procedură, prin raportare la legea specială care o prevede, constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii.

Totuși, conform dispozițiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. Cu alte cuvinte, dacă pârâtul nu a invocat lipsa procedurii prealabile, prin întâmpinare, acesta nu o mai poate invoca ulterior, în cursul procesului și cu atât mai mult, nu o poate invoca direct în recurs, critica formulată de pârât sub acest aspect apărând ca nefondată.

iv) Cu privire la lipsa de interes a acțiunii

Critica formulată de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În mod corect instanța de apel, analizând motivele invocate de pârât în calea de atac, a apreciat că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 32 C. proc. civ. cu privire la condițiile de exercitare a acțiunii civile, în ceea ce privește justificarea unui interes în formularea cererii de către reclamant.

Înalta Curte reține că nu este suficient să se afirme că un contract de asistență juridică are caracter de titlu executoriu, întrucât în speță creanța de care se prevalează reclamantul nu este lichidă și exigibilă, existând o dispută cu privire la suma datorată de debitor, dispută ce nu s-a putut rezolva pe cale amiabilă între creditor și debitor.

Or, în litigiul dedus judecății, instanța a fost chemată să tranșeze întinderea creanței, așa cum aceasta rezultă din contractul încheiat de părți și, de vreme ce se pretinde încălcarea dreptului de a obține suma de bani ce face obiectul pactului de quota litis, atunci reclamantul are interes în formularea acțiunii în instanță. În acest context, devine nerelevant argumentul că reclamantul nu a mai exercitat calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins încuviințarea executării silite a contractului de asistență juridică.

Nu se poate susține existența a două titluri executorii pentru aceeași creanță, deoarece contractul de asistență juridică nu poate fi pus în executare ca atare, fiind necesară stabilirea pe cale judiciară a întinderii creanței, a exigibilității și a caracterului lichid al acesteia.

În mod corect au reținut instanțele anterioare că interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 666 și art. 632 C. proc. civ. au dus la concluzia că reclamantul nu se poate prevala de un titlu executoriu, de vreme ce creanța pe care o are împotriva pârâtului nu este certă, lichidă și exigibilă.

v) Cu privire la excepția prescripției extinctive privind dreptul la acțiune al reclamantului

Este nefondată critica formulată de pârât cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției extinctive privind dreptul la acțiune al reclamantului, critică ce poată fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizată din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticii formulate de reclamant în recurs este necesar ca instanța să lămurească aspectele referitoare la legea aplicabilă contractului de asistență juridică încheiat de părți, data la care pactul de quota litis și-a produs efectele și data la care ia naștere dreptul la acțiune al reclamantului pentru valorificarea creanței ce face obiectul litigiului dedus judecății.

Contractul de asistență juridică nr. x din 15.12.2003 încheiat între reclamant în calitate de avocat și pârât în calitate de client este guvernat de dispozițiile art. 93 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la momentul încheierii sale, așa cum a fost publicat în M. Of. nr. 248/31 mai 2001. Dispozițiile legii speciale sunt completate de cele ale C. civ. de la 1864 și de reglementarea din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Este esențial pentru soluționarea cauzei să se menționeze că dispoziția legală prin care a fost interzis pactul de quota litis a fost edictată în anul 2005, deci ulterior încheierii convenției ce face obiectul litigiului, astfel încât clauza din contractul de asistență juridică încheiat între părți trebuie considerată valabilă.

Din cuprinsul clauzei menționate rezultă că onorariul avocatului reprezintă 50% din valoarea imobilelor recuperate și din acțiunile sau titlurile de valoare primite în contul despăgubirilor cuvenite clientului, ce are calitatea de pârât în cauza de față.

În contractul de asistență juridică s-a mai stabilit că obligația de plată a onorariilor devine scadentă la momentul individualizării creanței, or prin raportare la conținutul convenției, creanța putea fi individualizată prin înțelegerea părților, iar în lipsa acestei înțelegeri prin referința la un alt criteriu - în speță, prețul vânzării imobilelor.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că principiul voinței reale a părților este cel care determină conținutul clauzelor în litigiu și că elementele ce configurează drepturile și obligațiile părților rezultă din comportamentul acestora, respectiv din aspectele necontestate ale înțelegerii consfințite în contractul de asistență juridică.

Astfel, chiar reclamantul a recunoscut că a achitat 50% din prețul obținut din vânzarea celor două imobile ale pârâtului și aceeași interpretare se cuvine a fi dată și pentru valoarea onorariului solicitat pentru recuperarea D.

În ceea ce-l privește pe pârât, acesta nu contestă că individualizarea creanței se face prin raportarea la prețul vânzării imobilului, singurul aspect contestat fiind legat de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă privind dreptul la acțiune al reclamantului.

Înalta Curte reține că dreptul material la acțiune al reclamantului se naște în patrimoniul creditorului la momentul individualizării creanței care, în speță, este cel al vânzării imobilului, adică 25.06.2015, conform actului autentic de vânzare nr. x/2015 din care rezultă prețul imobilului înstrăinat de pârât.

În temeiul dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de trei ani, iar prin raportare la data introducerii cererii de către reclamant, 13.09.2016, acțiunea a fost exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Așa fiind, este nefondată susținerea că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii dispoziției din 29.01.2008 a Primăriei Gârdani sau de la data pronunțării Deciziei Curții de Apel Cluj nr. 196/A/2010 din 01.06.2010, pentru că la acel moment creanța nu era lichidă și exigibilă, neputând fi individualizată prin prețul de vânzare.

vi) Cu privire la nulitatea contractului de asistență juridică

Critica formulată de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, contractul de asistență juridică nr. x din 15 decembrie 2003 a fost încheiat sub imperiul Statutului profesiei de avocat, care nu interzicea pactul de quota litis, în forma în vigoare la acea dată (așa cum a fost publicat în M. Of. nr. 248/31 mai 2001), astfel încât la momentul încheierii convenției nu exista un motiv de nulitate care să afecteze actul juridic încheiat de părți.

Interdicția de a încheia asemenea convenții a fost prevăzută prin art. 135 din Statutul profesiei de avocat, publicat în M. Of. nr. 45/13 ianuarie 2005, însă în virtutea principiului constituțional al neretroactivității legii civile, acest motiv nu poate afecta un act juridic încheiat înainte de intrarea sa în vigoare.

Înalta Curte reține că este nefondat argumentul prin care se pretinde că reclamantul nu putea să ceară executarea unei obligații ce rezultă dintr-un act lovit de nulitate pentru cauză ilicită, având în vedere comportamentul avocatului care nu a acționat în interesul clientului și, mai mult, nu l-a înștiințat pe acesta din urmă despre demersurile efectuate și despre sumele încasate, sume ce ar fi trebuit trimise clientului ca urmare a retrocedării unor imobile.

Recurentul-pârât nu poate invoca un motiv de nulitate întemeiat pe cauză ilicită direct în calea de atac, dacă acesta nu fost invocat în fața instanței de fond prin acțiune, deoarece s-ar tinde la schimbarea cadrului procesual prin schimbarea cauzei juridice a acțiunii, susținerea pârâtului nefiind permisă, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 478 alin. (4) coroborate cu art. 494 C. proc. civ.

În consecință, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor legale ce guvernează nulitatea actului juridic civil de către instanța de apel nu pot fi primite, sub acest aspect motivele de recurs apărând ca nefondate.

vii)Cu privire la motivarea hotărârii instanței de apel

Critica formulată de pârât se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și urmează să fie analizată din această perspectivă.

Înalta Curte, analizând decizia supusă recursului constată că instanța de apel s-a conformat obligației prevăzute de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a motivat corespunzător hotărârea, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

În mod corect a respins Curtea de Apel proba necesară cuantificării și determinării corecte a muncii prestate de avocat în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 și nr. y/2005, deoarece teza probatorie propusă de pârât exceda cadrului procesual fixat de reclamant prin apel și prin acțiunea introductivă de instanță.

În primul rând, trebuie observat că pârâtul nu a invocat ca motiv de apel greșita stabilire a onorariului prin raportare la munca avocatului în cele două dosare și, în al doilea rând, obiectul acțiunii era distinct de susținerile menționate.

Astfel, obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtului la plata unei creanțe ce reprezintă 50% din valoarea imobilelor recuperate și din acțiunile sau titlurile de valoare primite în contul despăgubirilor și are ca temei răspunderea contractuală pentru valorificarea unor sume obținute după terminarea proceselor în care a acționat ca avocat reclamantul.

Or, proba așa cum a fost solicitată, viza stabilirea unui raport de proporționalitate între munca prestată de avocat în derularea proceselor ce au avut ca obiect dosarele menționate și onorariul cuvenit avocatului, nefiind pertinentă pentru litigiul dedus judecății.

Așa fiind, se constată că hotărârea recurată este legală, nefiind afectată de niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate în recurs de pârât apar ca fiind nefondate și, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins, ca nefondat.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocați A., întrucât nu a achitat suma de 9.332,79 RON, taxă de timbru stabilită în sarcina sa de instanța de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și a art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât, acestea nu vor fi acordate, având în vedere soluția de respingere a recursului și neîndeplinirea cerințelor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocați A.", cu sediul în Satu Mare, județ Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 1.294A din data de 18 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., prin mandatar C., cu domiciliul ales pentru comunicarea corespondenței la Cabinet avocat E. din Calea x, împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2020.

GGC - ED