ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului în casație de față;
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 189 din data de 31.05.2019, pronunțată de Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele:
A condamnat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) din C. pen. și dreptul de a exercita profesia în executarea căreia a săvârșit infracțiunea.
A interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 92 din C. pen. a stabilit termenul de supraveghere de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bacău la datele fixate de acesta,
b) să permită vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa,
c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile,
d) să comunice schimbarea locului de muncă,
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligații:
- să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 80 zile la Primăria mun. Bacău, jud. Bacău sau la Adăpostul de zi și de noapte pentru copiii străzii, Bacău.
În baza art. 91 alin. (4) și art. 96 din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra respectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
A condamnat pe inculpatul B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) din C. pen.
A interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) C. pen. în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 92 din C. pen. a stabilit termenul de supraveghere de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bacău la datele fixate de acesta,
b) să permită vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa,
c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile,
d) să comunice schimbarea locului de muncă,
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligații:
- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat se către Serviciul de Probațiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 zile la Primăria mun. Bacău, jud. Bacău sau la DGASPC Bacău - Centrul de Primire în Regim de Urgență Bacău.
În baza art. 91 alin. (4) și art. 96 din C. pen. a atras atenția inculpatului asupra respectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Împotriva Sentinței penale nr. 189 din data de 31.05.2019, pronunțată de Tribunalul Bacău au formulat apel inculpații A. și B.
Prin Decizia penală nr. 201 din data de 14.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelurile formulate de apelanții-inculpați A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 189 din 31.05.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bacău, ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, la data de 06.04.2020 au declarat recurs în casație inculpații A. și B.
Prin cererea de recurs în casație formulată în cauză, inculpații A. și B. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. susținând că au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casație formulat, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei soluții de achitare.
Sub un prim aspect, a precizat că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, în sensul că acesta nu avea, în luna iunie 2013, calitatea de coordonator al compartimentului de achiziții publice, întrucât își depusese demisia din funcție începând cu data de 17.05.2013, fiind un simplu angajat, fără putere de decizie cu privire la rezultatul controalelor. Acest aspect este confirmat și de instanța de apel, însă nu realizează o analiză a acestuia din perspectiva lipsei tipicității obiective a faptei.
Așadar, a arătat că din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii de luare de mită, jurisprudența națională confirmă că existența acesteia este condiționată și de existența unui act care să privească atribuțiile de serviciu ale funcționarului public.
În susținerea aceluiași aspect, a menționat că inculpatul nu avea competențe privind emiterea deciziilor de verificare și a hotărârilor de desemnare a observatorilor care urmau să efectueze verificările, astfel cum nu deținea nici atribuții de control sau supraveghere a procedurilor de verificare sau a rezultatelor acestora.
Sub un al doilea aspect, a susținut că luarea mitei nu poate fi disociată de interesul celui care dă mită și de actul ce intră în atribuțiile celui care ia mita în legătură cu exercitarea acestora în interesul celui care dă mită.
Or, la data de 13.06.2020, nici inculpatul A., nici martorul C. nu știau și nici nu puteau să știe dacă inculpatul va participa la vreuna dintre procedurile de achiziții în care erau implicate firme ale martorului, care erau acestea, dacă și când urmau să fie efectuate verificările și dacă inculpatul avea să fie sau nu observator.
Mai mult, a precizat că există o disproporție vădită între suma solicitată, 10.000 RON și valoarea contractelor de achiziții ce făceau obiectul procedurilor în cadrul cărora erau implicate firmele martorului C. și importanța actelor îndeplinite de inculpat în cadrul verificărilor, situație în care este exclus a se considera că suma pretinsă ar mai putea avea valența unui preț al actului de serviciu.
Recurentul inculpat B. a solicitat admiterea recursului în casație formulat, casarea deciziei penale atacate și pronunțarea unei soluții de achitare.
În esență, a arătat că fapta concretă reținută în sarcina sa nu îndeplinește niciuna dintre condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de lege în cazul infracțiunii de complicitate la infracțiunea de luare de mită.
În opinia inculpatului, redactarea cererii de sponsorizare după consumarea infracțiunii de luare de mită, în varianta alternativă a pretinderii este lipsită de relevanță penală, fiind imposibilă existența unei complicități ulterioare.
Situația de fapt descrisă de instanțele de judecată este una care arată că inculpatul A. a pretins suma de 10.000 RON în cadrul unei discuții purtate cu martorul C., în vara anului 2013 și, după câteva zile, în cadrul unor noi discuții purtate între cei doi în biroul martorului. Activitatea impusă inculpatului B. este ulterioară celor două discuții dintre B. și C.
În acest context, având în vedere că fapta autorului s-a consumat odată cu prima pretindere, în vara anului 2013, redactarea cererii de sponsorizare de către inculpatul B. nu poate reprezenta un act de complicitate de vreme ce infracțiunea principală era consumată.
A mai susținut că în sistemul de drept național complicitatea ulterioară nu este admisă, de esența acestei forme a participației fiind situarea pe plan temporal a acțiunilor de sprijinire sau ajutorare a inculpatului anterior sau concomitent cu actele de executare săvârșite de către autori.
Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii, a arătat că simplul fapt că inculpatul B. a înțeles care este adevărata destinație a sumelor de bani, raportat la cunoașterea specificului atribuțiilor de serviciu ale tatălui său și a interesului martorului C., nu demonstrează existența unei intenții directe sau indirecte în comiterea actelor de complicitate.
Prin Încheierea din 19 iunie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2016 în procedura de filtru, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală.
Examinând recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.
Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurenții inculpați au formulat critici privind atât hotărârea primei instanțe, cât și a instanței de apel, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunilor pentru care au fost condamnați.
Așa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârea recurată și conținutul constitutiv al infracțiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.
În speță, inculpații A. și B. au fost condamnați la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, respectiv complicitate la luare de mită.
În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în calitate de coordonator al Compartimentului de Verificare a Achizițiilor Publice Bacău, în luna iunie 2013, a pretins de la C., administrator al S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.A. suma de 10.000 RON, iar inculpatul B., la data de 13.06.2013, l-a ajutat pe tatăl său, A. să pretindă suma de 10.000 RON de la C., prin redactarea unei cereri de sponsorizare adresate S.C. E. S.R.L.
Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen., fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
Potrivit art. 48 din C. pen.:
(1) Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Analizând faptele pentru care au fost condamnați inculpații A. și B., Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.
Astfel, fapta inculpatului A. care, având calitatea de coordonator al Compartimentului de Verificare a Achizițiilor Publice Bacău, în luna iunie 2013, a pretins de la C., administrator al S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.A. suma de 10.000 RON, precum și fapta inculpatului B., care, la data de 13.06.2013, l-a ajutat pe tatăl său, A. să pretindă suma de 10.000 RON de la C., prin redactarea unei cereri de sponsorizare adresate S.C. E. S.R.L., se circumscriu modelului legal de incriminare prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen., respectiv art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen.
Înalta Curte constată că motivele pe care se bazează cererile de recurs ale recurenților, au fost invocate și în fața instanței de apel, ca motive de apel, instanța de control judiciar respingând motivat toate criticile apărării, cu consecința menținerii soluției de condamnare pronunțată de instanța de fond.
În acest sens, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., acesta a invocat faptul că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, deoarece acesta nu avea, în luna iunie 2013, calitatea de coordonator al compartimentului de achiziții publice, întrucât își depusese demisia din funcție începând cu data de 17.05.2013, fiind un simplu angajat, fără putere de decizie cu privire la rezultatul controalelor.
Față de aceste susțineri, instanța de apel, în mod corect a reținut că inculpatul A. avea atribuții de serviciu directe (nu neapărat ca și coordonator al întregului serviciu) referitoare la controlul exercitat asupra acestor proceduri (lucru necontestat de apărare), în condițiile în care martorul G. deținea mai multe firme care erau direct interesate să câștige diferite proceduri de achiziții publice, la care concura cu alte firme competitoare.
De asemenea, potrivit fișei postului, în toată perioada 2011 - 2014, A. a avut ca atribuții de serviciu verificarea aspectelor procedurale privind procedurile de achiziție publică ce erau supuse verificării din partea UCVAP.
Astfel, din fișa postului nr. x scopul principal al postul îl reprezintă asigurarea conformității cu legislația în domeniul procedurilor de atribuire a contractelor care intră sub incidența legislației privind atribuirea contractelor de achiziții publică în cadrul proiectelor finanțare din instrumente structurale, în timp ce atribuțiile postului se referă printre altele la verificarea aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub incidența legislației privind atribuirea contractelor de achiziție publică.
Cu privire la susținerile conform cărora luarea mitei nu poate fi disociată de interesul celui care dă mită și de actul ce intră în atribuțiile celui care ia mita în legătură cu exercitarea acestora în interesul celui care dă mită întrucât, la data de 13.06.2020, nici inculpatul A., nici martorul C. nu știau și nici nu puteau să știe dacă inculpatul va participa la vreuna dintre procedurile de achiziții în care erau implicate firme ale martorului, care erau acestea, dacă și când urmau să fie efectuate verificările și dacă inculpatul avea să fie sau nu observator, precum și faptul că există o disproporție vădită între suma solicitată, 10.000 RON și valoarea contractelor de achiziții ce făceau obiectul procedurilor în cadrul cărora erau implicate firmele martorului C. și importanța actelor îndeplinite de inculpat în cadrul verificărilor, Înalta Curte constată că aceste critici privesc fondul cauzei și nu pot fi analizate de instanța de recurs în casație, astfel cum s-a detaliat în considerentele teoretice prezentate mai sus.
Mai mult decât atât, instanța de recurs constată că instanțele ce au pronunțat condamnarea inculpatului A. au prezentat verificările efectuate, în intervalul 01.01.2013 - 31.12.2014, prin care au fost analizate de către observatorii din cadrul Compartimentului Verificare Bacău un număr de cinci proceduri de achiziție publică la care au depus oferte și firmele conduse de către C. și, chiar inculpatul A., a declarat că a participat la verificarea procedurilor de achiziție publică la care au participat firmele controlate de C. atât înainte de solicitarea banilor, cât și după acest moment.
În ceea ce îl privește pe inculpatul B., acesta a invocat că fapta concretă reținută în sarcina sa nu îndeplinește niciuna dintre condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de lege în cazul infracțiunii de complicitate la infracțiunea de luare de mită întrucât redactarea cererii de sponsorizare după consumarea infracțiunii de luare de mită, în varianta alternativă a pretinderii este lipsită de relevanță penală, fiind imposibilă existența unei complicități ulterioare.
În acest sens, a arătat că, având în vedere că fapta autorului s-a consumat odată cu prima pretindere, în vara anului 2013, redactarea cererii de sponsorizare de către inculpatul B., nu poate reprezenta un act de complicitate de vreme ce infracțiunea principală era consumată.
Înalta Curte constată ca nefondată această susținere, instanța de apel, în mod corect, reținând că infracțiunea de luare de mită nu s-a consumat anterior redactării cererii, așa cum susține apărarea, întrucât actele materiale de pretindere au fost succesive, atât oral, cât și prin cererea scrisă (ca materializare a solicitării orale), iar, în baza unității de infracțiune, acestea nu trebuie și nu pot fi disociate ca acte distincte, fiind comise în aceeași împrejurare.
În ceea ce privește susținerile inculpatului privind latura subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, Înalta Curte arată că aspectele referitoare la vinovăția inculpatului nu pot fi analizate în calea de atac a recursului în casație întrucât ar presupune o reanalizare a probatoriului administrat.
În acest sens, instanța arată că este înlăturată posibilitatea ca în cadrul acestui caz de casare, să poată fi examinată și tipicitatea subiectivă întrucât verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) și care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.). (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 78/RC/2015).
În justificarea tezei conform căreia, în noțiunea de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă și condiția privitoare la forma de vinovăție (latura subiectivă) se reține că, de altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înțeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 231/RC/2019).
Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menționând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege". Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală Decizia nr. 231/RC/2019).
Astfel, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice existența corespondenței între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu și sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noțiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală". (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală Decizia nr. 445/RC/2018).
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iulie 2020.