ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2020

Asupra conflictului negativ de competență;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 03 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei să emită Decizia de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 4.847.000.000 RON vechi (484.700 RON), titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007 și actualizarea acestor valori, cu cheltuieli de judecată.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 1554 din 26 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre, această instanță a constatat că prin cerere de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală, conform Cererii de convertire nr. x din 10 octombrie 2007 și actualizarea acestei valori.

Raportându-se la dispozițiile art. 19 și 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, a apreciat că legiuitorul a optat, în materia Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. 19 și 20 din Legea nr. 247/2005, pentru o competență diferită a instanțelor de judecată în etapa emiterii/omisiunii emiterii deciziei de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală decât cea reglementată prin prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care competența de soluționare aparține secției civile a curții de apel.

Pe de altă parte, art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se referă la ipoteza în care s-a emis o decizie de către fosta Comisie Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, pe când, în prezenta cauză, s-a invocat omisiunea pârâtei de a emite o astfel de decizie, ceea ce echivalează cu un refuz administrativ, care trebuie cenzurat, potrivit art. 21 alin. (2) din Constituție, de instanța competentă în cadrul procedurilor administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, respectiv de art. 19 și 20 neabrogate.

În consecință, Tribunalul a apreciat că textul de lege trebuie interpretat ca aplicându-se, prin analogie, și în ipoteza în care o persoană îndreptățită solicită tocmai obligarea pârâtei la emiterea unei astfel de decizii în ipoteza în care nu s-a procedat la emiterea acestuia, iar competența de soluționare a cererii aparținând potrivit art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Curții de Apel București.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a apreciat că prezenta cauză nu intră însă sub incidența art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, fiind vorba de decizia de compensare a Comisiei Naționale, și nu deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34.

Cu referire la definiția contenciosului administrativ stabilită prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că în speța dedusă judecății controlul judecătoresc se realizează și cu privire la obligația Comisiei Naționale de a lua în discuție dosarul transmis de entitatea învestită de lege după depunerea cererii de convertire și de a emite sau nu decizia de compensare.

Prin urmare, la stabilirea competenței în cauză trebuie avute în vedere și ca instanța competentă să soluționeze acțiunea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 4.847.000.000 RON vechi (484.700 RON), titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007, este secția de contencios administrativ și fiscal, întrucât o astfel de cerere de chemare în judecată nu vizează o simplă obligație de a face, prevăzută de legea specială în sarcina autorităților sus-menționate, care să atragă competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței civile, ci obligarea unei autorități administrative publice de a îndeplini o obligație în legătură cu un act administrativ.

Refuzul acesteia de a emite decizia care să conțină propunerea de admitere sau de respingere a cererii de convertire a titlurilor de valoare nominală revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în condițiile în care obiectul cererii reclamanților îl constituie și cenzurarea refuzului, apreciat nejustificat.

A apreciat că în cauză nu este pusă în discuție soluționarea, de către entitatea notificată, a cererii formulate, ci obligația CNCI, stabilită și la art. 21 alin. (5) și art. 23 din Legea nr. 165/2013, de a de a lua în discuție dosarul transmis de entitatea învestită de lege după depunerea cererii de convertire și de a emite sau nu decizia de compensare, operațiune administrativă obligatorie.

2.3 Prin Sentința civilă nr. 73 CA din 11 februarie 2020, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a admite excepția necompetenței materiale (funcționale) a secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul Tribunalului Bihor și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în favoarea secției I civile din cadrul Tribunalului Bihor.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că art. 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, stabilea că competența de soluționare a cauzelor având ca obiect anularea deciziilor Comisiei Centrale ori obligarea acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, revine secției de contencios administrativ din cadrul tribunalului, în a cărui rază domiciliază reclamantul.

Ulterior, competența de soluționare a acestor cauze a fost stabilită în favoarea secțiilor civile ale tribunalului, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dispoziții care au fost supuse cenzurii instanței constituționale, care prin Deciziile nr. 833/2015 și nr. 115/2016 a tranșat în mod definitiv competența materială și funcțională a litigiilor generate prin aplicarea nelegală a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.

Drept urmare, Curtea Constituțională a României, prin deciziile menționate a statuat că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății, vor putea fi contestate numai la secția civilă a tribunalului.

Tribunalul a reținut că dispozițiile prevăzute în Legea nr. 165/2013, sunt dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, potrivit principiului "specialia generalibus derogant".

De altfel, legiuitorul, în urma pronunțării acestor decizii obligatorii ale Curții Constituționale a clarificat în mod indubitabil că toate litigiile ce vizează aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, fără a face o distincție între natura pretențiilor ce se circumscriu acestui act normativ sunt de competența exclusivă a secțiilor civile a tribunalelor.

2.4 Prin Sentința civilă nr. 59 C din 9 iunie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bihor; a declinat competența de soluționare a cererii formulate în cauză; a constatat invit conflictul negativ de competență; a suspendat din oficiu judecarea cauzei și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

În acest sens, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a reținut că potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, forma în vigoare la data sesizării instanței (decembrie 2018), competența de soluționare revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, respectiv Tribunalului București.

II. Cu privire la conflictul negativ de competență astfel născut, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății în prezentul proces reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea pârâtei la a emite decizie de compensare pentru convertirea titlurilor de valoare nominală în valoare totală neactualizată de 484.700 RON, titluri depuse la Secretariatul Comisiei Centrale la data de 10.10.2007, conform Cererii de convertire nr. x/10.10.2007, și actualizarea acestor valori.

În drept, au fost indicate prevederile art. 23 și 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată și de motivele care o susțin, alcătuind cauza acesteia, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, sunt de interes prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora "Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 998/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, se convertesc prin decizia de compensare a Comisiei Naționale, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 21 alin. (5).

Complementar, alin. (2) al art. 23 din lege prevede că luarea în discuție a dosarului de către Comisia Națională se face numai după depunerea cererii de convertire și a titlurilor de valoare nominală în original de către persoana îndreptățită, în vreme ce alin. (3) stabilește că în situația în care Comisia Națională dispune invalidarea deciziei entității învestite de lege în baza căreia s-au emis titluri de valoare nominală, cererea se indisponibilizează la Secretariatul Comisiei Naționale.

Sintetizând, rezultă că dreptului persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a obține compensarea prin puncte a titlurilor sale de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice îi corespunde, în mod corelativ, obligația Comisiei Centrale de a soluționa cererea de convertire, neîndeplinirea în condițiile legii a acestei obligații dând naștere, în beneficiul persoanei îndreptățite la a obține soluționarea cererii, unui drept de a sesiza instanța de judecată competentă a tranșa această situație juridică.

Astfel fiind, față de inexistența unor dispoziții legale speciale care, referindu-se în mod expres la acest tip de conflict juridic, să indice instanța competentă a-l soluționa, devin incidente prevederile art. 35 alin. (11) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor acestei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii.

Se poate observa că, în planul competenței materiale, aceste prevederi legale stabilesc fără echivoc că tribunalele, prin secțiile lor civile, sunt instanțele cărora le-a fost conferită plenitudine de competență sub aspectul soluționării acestor litigii.

De asemenea, rezultă și că deși legiuitorul a oferit tribunalelor, în mod plenar, competența de a soluționa litigiile născute în legătură cu aplicarea Legii nr. 165/2013, nu a înțeles să insereze în cuprinsul aceluiași alineat și norme de competență teritorială, astfel încât toate aspectele privitoare la competență să-și găsească o deplină clarificare în cuprinsul aceluiași text legal.

Prevederile alin. (11) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost ele înfățișate mai sus, au fost introduse în corpul legii începând cu data de 02.08.2018, prin Legea nr. 212/2018, deci anterior promovării prezentului litigiu (la 03.12.2018) de către reclamanți, astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 24 C. proc. civ. ("Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare"), ele sunt incidente și în prezentul proces, fiind norme procesuale de competență.

Astfel fiind, îi aparține tribunalului, iar nu curții de apel, competența de soluționare a litigiului de față.

În ce privește însă tribunalul competent teritorial a soluționa litigiul, Înalta Curte înțelege să arate că în tăcerea dispozițiilor alin. (11) al art. 35 din Legea nr. 165/2013, devine util a ține seama de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

Prin raportare la aceste prevederi legale, este de observat că, așa cum s-a arătat mai sus, în prezentul proces norma cuprinsă în alin. (11) al Legii nr. 165/2013 nu face nicio referire la tribunalul competent teritorial. În același timp, nu este nici cazul a se ține seama de vreo uzanță, astfel că rămâne a fi avută în vedere o altă dispoziție legală care să privească o situație asemănătoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte înțelege a reține că, în virtutea apartenenței la același act normativ și prin observarea faptului că ambele reglementări reflectă, mutatis mutandis, același timp de concepție a legiuitorului, dispoziția legală în cea mai mare măsură asemănătoare este cea cuprinsă în alin. (11) al aceleiași legi.

Această din urmă dispoziție avea, la data promovării prezentului proces, următorul conținut: "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării".

Aceste prevederi stabilesc, așadar, nu doar instanța competentă material (tribunalul), ci și tribunalul competent teritorial (desemnându-l pe acela în a cărui circumscripție se află sediul entității chemate în judecată de către reclamant), astfel că inclusiv în situația incidenței prevederilor alin. (11) al art. 35 din lege se impune a fi reținută competența secției civile a tribunalului la care alin. (1) al articolului se referă.

Față de toate cele ce preced, se va stabili în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă, competența de soluționare a prezentei acțiuni civile, în circumscripția acestuia aflându-se, la data pornirii prezentului proces, sediul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.

GGC - NN