ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1077/2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 13.11.2017 reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata unui debit total de 559.050 EURO, compus din următoarele sume: 450.000 EURO, reprezentând sume datorate ca urmare a neachitării parțiale a facturii fiscale nr. x/31.07.2015 emise de reclamantă, 109.050 EURO, reprezentând penalități contractuale datorate pentru neplata la termen a facturii fiscale.

La data de 26 iulie 2018 pârâta B. a înțeles să recalifice întâmpinarea formulată în cauză ca fiind cerere reconvențională pentru suma de 110.553,88 euro, reprezentând penalități contractuale pentru livrarea întârziată, sumă la care a solicitat să fie obligată pârâta și să își mențină poziția procesuală de respingere a acțiunii reclamantei pentru restul pretențiilor.

Prin sentința nr. 127 din 23 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., împotriva pârâtei-reclamante B.. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 450.000 euro reprezentând contravaloare produs livrat și neachitat integral și la plata sumei de 109.050 euro reprezentând penalități pentru neplata la termen a facturii fiscale emise. S-a respins cererea reconvențională formulată de către pârâta - reclamantă B.. A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 4499,98 euro și a sumei de 916,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel la 01.07. 2019 pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 713 din 25 septembrie 2019 pronunțată de CURTEA DE APEL CRAIOVA, secția A II-A CIVILĂ a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta - reclamanta B. împotriva sentinței nr. 127 din 23 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A..

Împotriva acestei decizii a formulat recurs B..

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța, cu încălcarea art. 1270, art. 1350, art. 1516 C. civ. și art. 1182 C. proc. civ., a constatat că părțile au convenit cu privire la prelungirea termenului de livrare, deși un asemenea acord nu există. Argumentele reținute de instanță în sensul prelungirii termenului au în vedere discuțiile referitoare la unele componente ce urmau să fie montate pe transformator și ca atare reclamantei nu i se poate imputa prelungirea tremenului de livrare. În opinia recurentei, aceste argumente nu pot justifica în niciun fel prelungirea termenului deoarece întârzierile sunt provocate de un furnizor al reclamanților și nu de schimbarea unei soluții tehnice din partea B. sau a clientului final. Corespondența purtată de părți nu demonstrează altceva decât că A. solicită recurentei să accepte noul termen de livrare, aspect pentru care recurenta susține că nu și-a dat consimțământul.

În ceea ce privește obligația de livrare a transformatorului în portul Salonic, recurenta susține că societatea reclamantă trebuia obligată la plata penalităților de întârziere având în vedere livrarea cu întârziere, 1.10.2015 față de 10.05.2015, cât era prevăzut, instanța încălcând dispozițiile art. 1518 C. civ.

Responsabilitatea pentru proiectarea și fabricarea transformatorului au aparținut A., recurenta susținând că a acționat ca un intermediar între producător și clientul final iar faptul că A. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale corespunzător, a determinat clientul final să ridice obiecții cu privire la modul în care recurenta și-a îndeplinit obligațiile deși, susține aceasta, nu are nicio culpă.

Recurenta învederează că instanța i-a ignorat apărările legate de faptul că transformatorul a suferit un șoc determinat de o cădere pe vagonul de transport, motiv pentru care clientul final a solicitat testarea suplimentară și prelungirea perioadei de garanție. Condiția de livrare a fost CFR port grecesc, ceea ce înseamnă că riscurile se transferă la cumpărătorul B. după încărcarea pe vas, or șocul a fost produs înainte de acest moment, riscul fiind asumat de A..

În ceea ce privește garanția de bună execuție, se arată că A. nu și-a respectat obligația de a constitui o garanție de 10 % din prețul contractului, motiv pentru care a fost reținută din plățile către aceasta. Cu toate acestea, instanța a reținut că nu există temei juridic pentru reținerea ei, în lipsa unei cereri reconvenționale și în lipsa unei sancțiuni contractuale sau legale, deși, susține recurenta, opereză trei excepții de neexecutare a contractului sinalagmatic instanța, încălcând art. 1556 C. civ. În aceste condiții, recurenta arată că a refuzat plata prețului pentru că intimata nu și-a executat obligația de constituire a garanției de bună execuție, această apărare putând fi făcută în afara unei cereri reconvenționale.

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pe considerentul că susținerile recurentei nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a încălcat dispozițiile art. 1.270, art. 1.350 alin. (1), art. 1.516 alin. (1), art. 1.182 C. civ.

Din cuprinsul cererii de recurs nu rezultă însă și modul în care instanța de apel ar fi încălcat, sub aspect substanțial, aceste texte de lege astfel că invocarea lor rămâne pur formală.

Astfel, deși se face trimitere la dispozițiile C. civ. în materie de contracte, recurenta aduce în discuție elemente de fapt tinzând spre o reapreciere a probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, atâta timp cât aceste susțineri vizează: neanalizarea corespunzătoare a corespondenței dintre părți cu privire la condițiile de livrare; ignorarea apărărilor legate de faptul că transformatorul a suferit un șoc determinat de o cădere pe vagonul de transport; posibilitatea aprecierii diferite a dispozițiilor contractuale privind constituirea scrisorii de garanție.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 713 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei nr. 713 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.