ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. x/2016, la data de 11 noiembrie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând despăgubiri morale și materiale în valoare de 250.000 euro.

În motivare, reclamantul a arătat că reclamă Statul Român pentru nereguli și abuzuri petrecute asupra sa, aducându-i grave prejudicii morale și materiale. A mai arătat că unele legi sunt confuze și ilegale și fără norme legale de aplicare, așa cum este Legea nr. 254/2013 de executare a pedepselor.

Reclamantul a mai susținut că pârâtul nu a reformat sistemul penitenciar din România conform normelor europene în vigoare, iar acesta a avut de suferit datorită condițiilor inumane care se găsesc în momentul de față în închisorile din România. Mai arată că masa unui deținut costă 3,7 RON pe zi, lipsesc medicamentele, iar spațiile sunt supraaglomerate.

Pentru toate aceste motive, reclamantul se consideră parte vătămată și parte civilă și solicită instanței obligarea pârâtului la despăgubiri morale și materiale în valoare de 250.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 162/27.09.2017, Tribunalul Arad a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, existența unui prejudiciu existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Reclamantul a invocat săvârșirea unor fapte ilicite referitor la încălcarea drepturilor sale la vizită intimă, condițiile minime de cazare, prevăzute de art. 69 și art. 80 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, fără să fi urmat procedura expres reglementată de art. 56 din același act normativ.

Acest din urmă text de lege a reglementat o procedură specială de cercetare a plângerii deținuților împotriva faptelor ilicite prin care au fost afectate drepturile acestora prevăzute de Capitolul V al Legii nr. 254/2013, și anume plângerea la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, împotriva căreia persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. Contestația se judecă, în condițiile reglementate de art. 39 din Legea nr. 254/2013, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului și se soluționează prin sentință definitivă.

Art. 9 din același act normativ reglementează activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, acesta având competența de soluționare a plângerile deținuților privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege. Conform alin. (4) al art. 9, "În exercitarea atribuțiilor sale, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate audia orice persoană, poate solicita informații ori înscrisuri de la administrația locului de deținere, poate face verificări la fața locului și are acces la dosarul individual al deținuților, la evidențe și orice alte înscrisuri sau înregistrări necesare pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege", iar încheierile acestuia devenite executorii sunt obligatorii (alin. (5).

Față de prevederile legale indicate, cercetarea existenței faptelor ilicite ce conduc la încălcarea drepturilor deținuților la vizită intimă, condiții de cazare, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se poate realiza doar în cadrul plângerii la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, respectiv a instanței penale, căreia îi revine competența materială și funcțională de soluționare a contestației împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

Așadar, una dintre cerințele de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri (250.000 euro daune materiale și morale), ce decurge din faptele ilicite invocate de reclamant, de competența instanțelor de drept comun, este exercitarea în prealabil a plângerii prevăzute de art. 56 raportat la art. 39 din Legea nr. 254/2013.

Având în vedere aceste considerente, constatând că reclamantul nu a urmat procedura de mai sus în cadrul căreia este reglementată cercetarea condițiilor răspunderii delictuale privitor la faptele ilicite ce au ca obiect încălcarea drepturilor deținuților, tribunalul a respins acțiunea având ca obiect pretenții și a constatat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 31 din 22 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 161/27.09.2017, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. x/2016, ca nefondat, în baza acelorași considerente reținute de instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., comunicat prin mail și înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2016.

Prin cererea de recurs reclamantul a susținut că decizia instanței de apel este nedreaptă și nejustă deoarece nimeni nu a verificat și cercetat plângerea pe care a făcut-o, plângere în care a specificat că a fost torturat și abuzat de Statul Român prin diverși funcționari, fiindu-i încălcate toate drepturile de cetățean european și expus unor traume fizice, psihice și unor boli grave.

Recurentul-reclamant a formulat precizări la data de 20.09.2018 învederând că a formulat plângeri la toate forurile din România, prin care a arătat că îi sunt încălcate drepturile însă, de cele mai multe ori, nu a primit răspunsuri sau răspunsurile erau evazive. A solicitat admiterea recursului și stabilirea despăgubirilor materiale și morale ce i se cuvin. A atașat precizărilor un set de înscrisuri în dovedirea susținerilor sale.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a opinat că hotărârea atacată este susceptibilă de recurs, completul urmând a aprecia însă, prioritar, în raport de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la chestiunea încadrării criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

După comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului și împlinirea termenelor legale procedurale prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 decembrie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chestiune reținută prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanță în justificarea soluției pronunțate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, se constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și nici nu a formulat vreo critică susceptibilă de încadrare, din oficiu, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsește o argumentație structurată din punct de vedere juridic în combaterea motivelor reținute de curtea de apel în justificarea soluției de respingerea a apelului, recurentul-reclamant susținând că este nemulțumit pentru că "nimeni nu a verificat și cercetat plângerea pe care a făcut-o, plângere în care a specificat că a fost torturat și abuzat de Statul Român prin diverși funcționari, fiindu-i încălcate toate drepturile de cetățean european și expus unor traume fizice, psihice și unor boli grave."

Or, a motiva recursul implică obligația părții de a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței care a pronunțat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanța și-a fundamentat soluția, exigență care, având în vedere susținerile recurentului-reclamant, se constată că nu este îndeplinită în cauză.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri.

Având în vedere că recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanță, din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din acest act normativ.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 31 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 31 din 22 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2018.

GGC - GV