ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1337/2020
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1337/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. x/28 aprilie 2016, anularea Deciziei nr. x/8 februarie 2016 prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală a respins cererea de dobânzi prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de TVA conform celor 14 deconturi cu sume negative de TVA, cu opțiune de rambursare aferente perioadei septembrie 2007 - aprilie 2009, înregistrate de Societate la organele fiscale competente, recunoașterea dreptului societății reclamante de a beneficia de dobânzi în cuantum total de 1.678.748 RON, aferente restituirii cu întârziere a TVA de rambursat în cuantum total de 7.232.889 RON, precum și obligarea pârâtei la achitarea efectivă către reclamată a sumei de 1.678.748 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.
1.2. Hotărârea primei instanțe
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4153 din 6 noiembrie 2017, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de doamna expert B., și a obligat reclamanta la plata sumei de 466 RON, reprezentând onorariu de expert.
Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiate.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. (fostă A.), invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:
Instanța de fond consideră în mod eronat ca în cauza a intervenit prescripția, întrucât se raportează greșit la momentul nașterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi ca fiind momentul emiterii notei de compensare și nu momentul operării în fapt a stingerii prin compensare, respectiv la data de 25 ianuarie 2010 și 25 februarie 2010.
Raționamentul instanței de fond este vădit eronat și încalcă prevederile art. 116 și art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. pentru următoarele motive:
Sentința recurată ignoră faptul că reclamanta solicită dobânzi de întârziere doar pentru TVA efectiv stinsă prin compensare cu obligațiile fiscale ale A. SRL existente și scadente doar după data de 1 ianuarie 2010, deci nu și pentru TVA care s-a stins prin compensare cu obligațiile fiscale ale A. SRL existente și scadente până la data de 31 decembrie 2009, întrucât pentru această din urmă perioadă, se acceptă că a intervenit prescripția motiv pentru care nici nu a formulat cerere de dobânzi.
Astfel, prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 11 septembrie 2009 organele fiscale au aprobat la rambursare suma totală de 36.989.809 RON ca urmare a admiterii cererilor de rambursare/deconturilor de TVA depuse de A..
Aceasta creanță a fost cesionată de reclamantă către entitatea afiliată A. SRL prin contractul privind cesiunea de creanță a sumelor de TVA. Prin urmare, în baza acestui contract suma totală de 36.989.809 RON reprezentând TVA solicitată și aprobată la rambursare în favoarea A. și cesionată către A. a fost compensată de autoritățile fiscale cu obligațiile fiscale ale A. scadente la momentul cesiunii de creanță, respectiv obligații datorate de către A. SRL la Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat aferente lunii mai, iunie, iulie, august 2009 în cuantum de 12.303.317 RON, în conformitate cu cererea de compensare depusă de către A. SRL la ANAF - DGAMC, înregistrată cu nr. x din 25 septembrie 2009, pentru care nu s-au solicitat dobânzi, și obligațiile fiscale ale A. scadente la momentul cesiunii de creanță, respectiv obligații datorate de către A. SRL la Bugetul de Stat aferente lunii septembrie 2009 în cuantum de 5.122.142 RON, în conformitate cu cererea de compensare depusă de către A. SRL la ANAF - DGAMC, înregistrată cu nr. x din 26 octombrie 2010, pentru care nu au fost solicitate dobânzi.
S-au solicitat dobânzi pentru obligațiile fiscale viitoare ale A. datorate către bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat (obligații ce nu erau însă scadente la momentul cesiunii), și care au fost compensate la data de 25 ianuarie 2010 respectiv 25 februarie 2010.
În acest sens, data efectivă a rambursării este reprezentată de data la care în fapt a avut loc și compensarea efectivă a obligațiilor fiscale, respectiv momentul când a intervenit scadența obligației fiscale compensate, în cazul sumelor admise la compensare cu obligațiile societății A. SRL și nu data de 10 noiembrie 2009 cum eronat susține prima instanță de judecata.
Prin Nota de compensare nr. x emisă în data de 23 noiembrie 2009 invocată de ANAF și de prima instanță ca fiind elementul declanșator al nașterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi au fost compensate sumele de TVA admise la rambursare în favoarea A. și cesionate către A. cu obligații fiscale viitoare datorate de către A. SRL către Bugetul de Stat.
Or, câtă vreme prin Nota de compensare nr. x din 23 noiembrie 2009 s-a prevăzut că se vor stinge obligații fiscale viitoare, care nu erau deci datorate la momentul emiterii de către ANAF a notei de compensare, este evident că legal nu putea opera stingerea acestor creanțe la data înregistrării de către ANAF a operațiunii de compensare. Compensarea, respectiv stingerea acestor creanțe a operat la momentul la care a intervenit scadența obligației fiscale datorate de către A. SRL față de Bugetul de Stat, acesta fiind momentul la care a avut loc efectiv operațiunea de compensare între creanțe deopotrivă certe, lichide exigibile, respectiv la data de 25 ianuarie 2010 și 25 februarie 2010.
Raționamentul instanței de fond încalcă în mod nelegal prevederile art. 116 alin. (2) din C. proc. fisc. potrivit cărora compensarea operează de drept la momentul la care ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și calitatea de debitor.
Or, în prezenta cauză, la data de 10 noiembrie 2009 nu putea opera compensarea având în vedere că la aceasta data A. nu avea obligații scadente la Bugetul de Stat sau la Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat.
Instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile Cap. II, pct. 1 din Ordinul nr. 1899/2004 potrivit cărora "dobânzile se calculează până în ziua înregistrării, inclusiv a operațiunii de compensare".
Așa cum rezulta clar din formularea textului de lege, aceste dispoziții legale vizează momentul efectiv al compensării ce are loc între creanțe deopotrivă certe, lichide exigibile și nu momentul emiterii actului de către ANAF.
Legea face referire expres la operațiunea de compensare care nu poate să însemne decât acel moment la care are loc efectiv stingerea și nu un moment scriptic anterior, întrucât acela este doar momentul la care părțile convin asupra modalității de stingere fără ca stingerea să intervină în concret. Daca ANAF emite decizia de rambursare a unei sume la data de 1 ianuarie, dar plata efectivă a acelei sume se face la 1 martie nu se poate susține ca stingerea obligației datorate a intervenit la data de l ianuarie când ANAF a emis decizia de rambursare. Stingerea prin compensare nu poate interveni daca nu exista datorii scadente pe care suma admisă la rambursare sa le acopere.
În același sens prevăd de altfel cu forță superioară și prevederile art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. , potrivit cărora:
"Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Astfel, conform art. 124 alin. (1) din C. proc. fisc. , legiuitorul a prevăzut obligația de calculare a dobânzilor până la momentul la care are loc efectiv operațiunea de stingere TVA, prin compensare în cazul de față.
Este așadar evident ca dispozițiile Ordinului nr. 1899/2004 nu pot fi interpretate decât în sensul textului de lege în aplicarea căruia au fost edictate.
Prin urmare, instanța de fond considera în mod eronat ca în cauza a intervenit prescripția întrucât se raportează greșit la momentul nașterii dreptului reclamantei de a solicita dobânzi ca fiind momentul emiterii Notei de compensare/înregistrării de către ANAF a operațiunii de compensare în sistemul IT și nu momentul stingerii efective a obligațiilor fiscale prin operațiunea de compensare.
Se mai arată că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a admis excepția prescripției având în vedere că recunoașterea operată de ANAF prin stingerea TVA la 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 are efect întreruptiv în privința dreptului reclamantei la dobânzile de întârziere
În ceea ce privește acest aspect se învederează că instanța de fond nu a motivat de ce a înlăturat argumentele invocate de către reclamantă cu privire la faptul că în prezenta cauză la data de 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 a fost întrerupt termenul de prescripție pentru dobânzi ca urmare a stingerii TVA, sens în care a început să curgă un nou termen de prescripție de aceeași durată de 5 ani, de la data de 1 ianuarie 2011, astfel încât cererea de dobânzi a fost formulată de A. în termenul legal de prescripție.
Motivarea instanței de fond este vădit contradictorie întrucât pe de o parte, instanța reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data acordării sumelor, iar pe de altă parte, instanța admite excepția prescripției invocată de către organele fiscale, concluzionând că cererea de acordare de dobânzi ar fi fost efectuată în afara termenului de prescripție.
Or, mergând chiar pe raționamentul instanței de fond, dacă termenul de prescripție a început să curgă de la data acordării sumelor, sens în care în această ipoteză nu ar mai putea avea loc vreo întrerupere a prescripției astfel cum conchide prima instanță, având în vedere că TVA admisă la rambursare a fost acordată reclamantei la data de 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010, iar termenul de prescripție a început deci să curgă de la 1 ianuarie 2011, rezultă că cererea de acordare dobânzi din data de 30 decembrie 2015 a fost formulată de către reclamantă în interiorul termenului legal de prescripție, iar instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a admis excepția prescripției invocată de către organele fiscale.
În subsidiar, reclamanta a susținut că în măsura în care instanța de fond ar aprecia că termenul de prescripție ar începe să curgă de la expirarea termenului legal de soluționare a deconturilor de TVA, oricum recunoașterea operată de ANAF prin stingerea prin compensare a TVA admisă la rambursare cu obligațiile fiscale scadente ale A. la 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010 are efect întreruptiv în privința dreptului reclamantei la dobânzile de întârziere. Astfel, efectul întreruptiv de prescripție care a operat în cazul TVA, va opera în egală măsură și asupra dreptului accesoriu al reclamantei la dobânzile de întârziere, conform principiului accesorium sequitur principale.
Soluția instanței de fond de respingere în totalitate a dreptului reclamantei la dobânzi este vădit nelegală și în contradicție cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dobânzile se nasc zi cu zi, astfel încât reclamanta este îndreptățită cel puțin la dobânzile pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010.
Instanța de fond a omis să analizeze aceste apărări formulate de reclamantă în susținerea nelegalității și netemeiniciei excepției de prescripție invocate de către ANAF prin întâmpinarea formulată în primă instanță.
Dacă s-ar admite interpretarea ANAF, în sensul că prescripția ar fi început să curgă de la data la care a expirat termenul de 45 zile pentru soluționarea deconturilor de TVA depuse de reclamantă, respingerea în totalitate a dreptului la dobânzi este vădit nelegală și în contradicție cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dobânzile se nasc zi cu zi, astfel încât societatea este îndreptățită cel puțin la dobânzile pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010.
Instanța de fond, în măsura în care ar fi analizat aceste apărări, ar fi constatat că în temeiul prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dobânzile nu trebuie privite global și nu trebuie considerate prescrise în integralitate prin raportare la data nașterii dreptului la dobândă aferentă primei zile de întârziere, ca și cum tot intervalul de timp și toată suma datorată cu titlu de dobânzi ar fi prescris în integralitate, o prescripție distinctă născându-se zilnic, fiecare zi de întârziere în parte.
Prin urmare, prescripția în privința acestor dobânzi a început să curgă distinct, pentru fiecare zi de întârziere în consecință, prescripția pentru dobânzile născute în perioada 1 ianuarie 2010 - 25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010, a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2011 pentru fiecare zi de întârziere în parte. Așadar, pentru ziua de 1 ianuarie 2010, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 1 ianuarie 2016, dar acesta a fost întrerupt prin cererea de dobânzi depusă de reclamantă la 30 decembrie 2015.
Conform concluziilor expertului numit de instanță, dna. B., în cuprinsul Raportului de expertiză judiciară, la pag. nr. 15, cuantumul total al dobânzilor la care Societatea ar fi îndreptățită pentru perioada 1 ianuarie 2010 și data stingerii TVA (25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010) este de 297.502 RON.
Reclamanta îndeplinește condițiile legale pentru acordarea dobânzilor, întrucât potrivit art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc. , în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, contribuabilul are dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul legal de 45 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.
Având în vedere faptul ca Deconturile de TVA depuse de Societate au fost soluționate cu întârzieri intre 200 și 261 de zile, se solicită a se constata că potrivit dispozițiilor legale menționate ANAF datorează dobânzi de întârziere.
Argumentele ANAF potrivit cărora întârzierea soluționării Deconturilor de TVA ar fi fost justificată sunt nefondate întrucât așa cum s-a arătat pe larg în cererea de chemare în judecată:
(i) derularea inspecției fiscale sau solicitarea de informații suplimentare ar putea justifica depășirea termenului legal de 45 de zile (a se vedea cauza Curtea de Justiție a Uniunii Europene Enel Maritsa Iztok c. Direktor "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" NAP);
(ii) în cauza nu este incident alin. (2) al art. 70 din C. proc. fisc. , pentru soluționarea Deconturilor de TVA, nefiind necesare niciun fel de informații suplimentare și nefiind prin urmare, în situația prelungirii termenului legal de soluționare de 45 de zile;
(iii) Lipsa de personal, stocul mare de cereri și prevederile instrucțiunilor interne invocate de ANAF nu pot justifica depășirea termenului legal de 45 de zile așa cum eronat se susține în Decizia de soluționare (a se vedea cauza C-431/12 SC Rafinăria Steaua Română);
Cu privire la cuantumul dobânzilor solicitate de reclamantă în cuantum de 1.678.748 RON, acestea au fost calculate prin aplicarea procentului de dobândă de .1% pe zi de întârziere, prevăzut de art. 124 C. proc. fisc. (în forma în vigoare pentru perioada analizată).
În subsidiar, în măsura în care vor fi înlăturate apărările recurentei cu privire la momentul nașterii dreptului de a solicita dobânzi și se va concluziona că instanța de fond în mod corect ar fi reținut că dreptul A. de a solicita dobânzi s-ar fi născut la data înregistrării operațiunii de compensare se menționează că, având în vedere că acest termen de prescripție a fost întrerupt la data stingerii efective a TVA (25 ianuarie 2010, respectiv 25 februarie 2010), în această ipoteză, reclamanta este oricum îndreptățită să i se acorde dobânzi după cum a reținut și instanța de fond.
Contrar sentinței recurate, încălcarea art. 43 alin. (2) C. proc. fisc. atrage anularea actelor administrativ fiscale contestate, întrucât indicarea eronată a organului legal competent la care poate fi atacată Decizia de soluționare a contestației fiscale, precum și faptul că nicăieri în cuprinsul deciziei de soluționare nu este prevăzut termenul în care poate fi atacat acest act administrativ fiscal, afectează validitatea actului administrativ fiscal contestat.
1.4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală.
II. Soluția instanței de recurs
2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Reclamanta a învestit instanța de fond cu analiza legalității Deciziei de soluționare a contestației nr. x/28 aprilie 2016, prin care ANAF a respins ca neîntemeiată contestația administrativă formulată de către reclamantă, și a Deciziei nr. x/8 februarie 2016 prin care ANAF a respins ca prescrisă cererea de acordare a dobânzilor în cuantum de 1.678.748 RON pentru rambursarea cu întârziere a sumelor în cuantum total de 7.232.889 datorate cu titlu de TVA aferente celor 14 deconturi cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare pentru perioada septembrie 2007 - aprilie 2009.
Prima instanță a respins acțiunea reclamantei în aprecierea sintetică că actele administrativ fiscale contestate sunt legale, întrucât dreptul reclamantei la dobânzi este prescris, așa cum au reținut organele fiscale, fiind depășit termenul de prescripție prevăzut de art. 135 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculat de la data nașterii dreptului la dobânzi, situat la un interval de 45 de zile de la depunerea deconturilor de TVA în discuție, și până la înregistrarea cererii de acordare a acestor accesorii.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă și judicioasă a normelor de drept material aplicabile, criticile reclamantei sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Potrivit art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la epoca evenimentelor, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului de 45 zile prevăzut la art. 70, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Una din modalitățile de stingere a creanțelor fiscale, conform art. 116 din O.G. nr. 92/2003, este compensarea dintre creanțele administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor cu creanțele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget, până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor.
În acest caz, se datorează majorări de întârziere (dobânzi) conform art. 122 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în forma aplicabilă raporturilor juridice deduse judecății, până la momentul stingerii obligației, care în cazul compensărilor la cerere, este data depunerii la organul competent a cererii de compensare. Este de menționat în acest context că forma textului legal reținută de instanța de fond nu era corespunzătoare conținutului legal al art. 122 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare la momentul formulării cererilor de compensare de către reclamantă și al emiterii notelor corespunzătoare de către organele fiscale competente, care a fost redată în precedent, fără influență însă sub aspectul conduitei prescrise, prin sintagma "înregistrarea operațiunii" din forma textului legal reținută de instanța de fond înțelegându-se înregistrarea cererii de compensare.
În această notă, dispozițiile pct. 2 din cap. II din Procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal aprobată prin Ordinul MFP nr. 1899/2004 în raport de care dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 1 sau a celui prevăzut la cap. I pct. 4 alin. (3), după caz, până în ziua înregistrării, inclusiv, a operațiunii de compensare și/sau a operațiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferențe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepția impozitului pe venit, trebuie interpretate în sensul că dobânda se datorează până la momentul înregistrării cererii de compensare la organul fiscal competent.
Din această perspectivă sunt nefondate criticile reclamantei conform cu care dobânda este datorată până la stingerea efectivă a creanței fiscale prin compensare. Formularea și înregistrarea cererii de compensare din partea contribuabilului, care are o creanță fiscală de încasat de la stat, echivalează cu o renunțare la dreptul de stingere a creanței prin încasarea sa efectivă, situație în care statul nu mai are o obligație de restituire, și exprimă opțiunea de a fi stinsă prin deducerea lor din contul unor creanțe fiscale ale statului împotriva sa.
Întrucât obligația de restituire a statului a încetat, nu mai poate fi angajată răspunderea sa pentru executarea cu întârziere a acestei obligații prin plata de majorări de întârziere sau dobânzi până la stingerea efectivă a creanței fiscale principale prin această operațiune.
Prin urmare, reclamanta era îndreptățită a beneficia de dobânzi aferente restituirii cu întârziere a TVA de la expirarea termenului de 45 zile pentru fiecare decont de TVA și până la momentul formulării cererii de compensare pentru sumele aprobate la restituire cu acest titlu.
Or, acest moment se situează anterior notelor de compensare nr. x/5 noiembrie 2009, y/4 noiembrie 2009 și x/23 noiembrie 2009, astfel că termenul de prescripție al dreptului la restituire al dobânzilor aferente TVA aprobat prin deconturile nr. x/25 martie 2009, nr. x/22 aprilie 2009, nr. x/25 mai 2009 a început să curgă începând cu 1 ianuarie 2010 conform art. 135 din O.G. nr. 92/2003.
Întrucât potrivit aceleiași norme dreptul contribuabililor de a cere restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani, având ca moment de plecare, așa cum s-a arătat, data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul de restituire, rezultă că termenul de prescripție al dreptului reclamantei de a pretinde dobânzi s-a împlinit la 31 decembrie 2014, astfel că formularea cererii de restituire la data 30 decembrie 2015 era în afara termenului legal, fiind respinsă în mod corect cererea reclamantei de organul fiscal.
Contrar celor afirmate de recurentă compensare efectivă a sumelor pentru care inițial obținuse dreptul de rambursare nu are efect întreruptiv de prescripție conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit acestei norme prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, or, prin compensarea efectivă a sumelor asupra cărora s-a convenit această operațiune s-a recunoscut dreptul la compensare, iar nu dreptul la restituire pentru a produce efectul întreruptiv scontat în privința prescripției dreptului la restituirea dobânzilor aferente.
Dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât norma în discuție nu are în vedere accesoriile unei creanțe, ci executarea unei creanțe principale prin mai multe prestații succesive, situație în care pentru fiecare prestație curge o prescripție deosebită.
Însă este neîndoielnic că dobânzile (majorările de întârziere) se nasc zi de zi pe măsură ce se întârzie culpabil în executarea creanței principale, iar modalitatea de calcul a prescripției este similară celor menționate în precedent, însă recurenta omite a observa că organul fiscal îi datora majorări de întârziere numai pentru o perioadă din anul 2009, ultima zi de calcul a dobânzilor fiind cea de cu o zi înaintea termenului de înregistrare a cererilor de compensare, iar în raport de momentul formulării cererii de restituire, așa cum s-a arătat mai sus, termenul de prescripție a dreptului de restituire era împlinit.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul formulat de reclamanta C. (fostă A.) împotriva Sentinței nr. 4153 din 6 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul, formulat de reclamanta C. (fostă A.) împotriva Sentinței nr. 4153 din 6 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2020.