SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38126/06 prezentate de Dirk OOMS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 25 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Volodymyr Butkevych, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de section, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 septembrie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere observațiile prezentate de guvernul belgian în temeiul articolului 36 alineatul (1) din convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Dirk Ooms, este un cetățean belgian, născut în 1961 și rezident la Geel. El este reprezentat în fața Curții de către dl Claude-Andre Chas, avocat la Nisa. Guvernul francez (atmosferă) este reprezentat de agentul său, dl Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele speței Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a fost "până în noiembrie 2001" managerul societății de drept francez Diet. La activitatea acesteia se referă la vânzarea prin corespondență a suplimentelor alimentare destinate pierderii în greutate, inclusiv a unui produs lichid numit Forskoline 500 și a comprimatelor efervescente denumite Sveltys-Lyghtys. Reclamantul indică faptul că acestea au fost achiziționate de la un laborator care beneficiază de toate aprobările de utilizare în materie de sănătate, instalat la Monaco. Reclamantul adaugă că produsele în cauză au fost comercializate în prealabil în Belgia și că, În acest sens, Ministerul Federal al Afacerilor Sociale al Sănătății Publice și al Mediului din statul belgian a autorizat, în conformitate cu procedura în vigoare în acest stat, comercializarea acestora după verificarea conformității lor ca nutrienți în sensul legislației comunitare și în special al Directivei 95/2/CE la 20 februarie 1995. În acest sens, acesta furnizează, în special, un document datat 28 septembrie 2001 emis de la adresa: Inspecția generală a produselor alimentare, prin care se primește un dosar de notificare și se atribuie un număr plantal Sveltys-Lyghtyss. Publicitatea pusă în aplicare în cadrul comercializării acestor produse în Franța a atras atenția Direcției Generale Concurență, Consumatori și Represalii ale fraudelor, care a dus în consecință la investigații (2001 și 2002). conținea benzoat de sodiu, a contactat în acest sens persoana care îi succedase reclamantului în funcția de administrator al unei societăți comerciale Diet, care i-a predat documentul datat 28 septembrie 2001 [...] În urma scrisorii dvs. din 11 iunie 2002 privind neconformitatea suplimentului alimentar L[y]ghtyss cu Directiva 95/2 privind aditivii autorizați în produsele alimentare, cu excepția coloranților și îndulcitorilor (prezența neautorizată a benzoatului de sodiu într-un supliment alimentar solid) (...), am luat măsurile necesare pentru a asigura că societatea DMS care comercializează acest produs în Belgia nu mai are timp de o lună. Dacă această societate nu reglează situația în termenul pe care i l-am acordat, îi vom retrage numărul de notificare. (...). Vă mulțumim pentru această informație (...) Reclamantul și persoana care i-a succedat în funcția de administrator al societății Diet, precum și societatea însăși care a fost judecată în fața instanțelor de aplicare a legii. Printre altele, le-a fost reproșat faptul că au efectuat o publicitate care conținea afirmații, indicații sau prezentări false sau de natură să inducă în eroare, pe de o parte, compoziția, calitățile substanțiale, conținutul de principii utile, modul de fabricație, proprietățile și rezultatele așteptate ale suplimentelor alimentare la virtuțile pretins slăbite, și, pe de altă parte, prin punerea în evidență a lucrărilor imaginare ale cercetătorilor, asupra identității, calităților sau aptitudinilor revânzătorilor acestor produse. Acestea au fost, de asemenea, acuzate pentru (currentul 2001 și până la 2 noiembrie 2002) expunerea, punerea în vânzare sau vânzarea de produse alimentare care servesc la alimentația oamenilor care știau să falsifice, corupte sau toxice, prin comercializarea de suplimente alimentare care conțin benzoat de sodiu (comprimatele Sveltyss-Lyghtyss), sau un produs neautorizat în suplimentele alimentare nelichide. Prin hotărârea din 5 martie 2004, tribunalul corecțional din Lille a declarat inculpații vinovați pentru aceste fapte și l-a condamnat pe reclamant la șase luni de închisoare, precum și la o amendă de 30 000 de euro, iar ceilalți inculpați au fost condamnați la amenzi de 10 000 de euro și, respectiv, 50 000 de euro. Curtea de apel a lui Douai a confirmat hotărârea cu privire la aceste puncte. Hotărârea sa din 10 martie 2005 subliniază în special următoarele: (...) Prevăzuse că la data de 2 octombrie 1997 [care transcrie în dreptul francez mai multe directive comunitare privind aditivii alimentari, inclusiv Directiva 95/2/CE din 20 februarie 1995], prevede că: cu excepția cazului în care se specifică altfel, dozele maxime de utilizare prevăzute în anexele III, IV și V se aplică produsului alimentar astfel cum este introdus pe piață, pe care benzoatul de sodiu (conservatorul E 211) este inclus în anexa III la acest ordin, pe care îl autorizează în suplimentele alimentare în doză de 2 000 mg pe litru, dar numai în suplimentele alimentare lichide; Având în vedere că comprimatele Sveltyss-Lightys au fost puse în vânzare în formă solidă, este indiferent de faptul că sunt efervescente sau destinate ingerării în formă lichidă, Prevăzuți că acest lucru este pe deplin necesar pentru ca inculpații să conțină o autorizație obținută de la administrația belgiană, din moment ce aceasta a recunoscut că prezența benzoatului de sodiu în aceste comprimate solide este de natură să-i permită să-și revizuiască poziția anterior adoptată, că, în orice caz, o decizie administrativă contrară reglementării comunitare nu este creatoare de drepturi și nu poate duce la relaxarea inculpaților acestui șef de prevenire, (...) Prin hotărârea din 21 martie 2006, Curtea de Casație a respins recursul formulat de cei interesați, eliminând motivul pe care îl trageau în special din art. 7 din Convenție prin următorul motiv: mai mult decât se poate aștepta rezultă din hotărârea atacată și din înscrisurile procedurii că societatea Diet și cei doi lideri succesivi ai acesteia (...) au fost urmăriți în fața tribunalului corecțional sub prevenirea vânzării și punerea în vânzare a produselor alimentare falsificate, pentru comercializarea, în 2001 și 2002, a suplimentelor alimentare sub formă de tablete efervescente, denumite Sveltyss și Lightyss, care conțin un aditiv ilicit, benzoatul de sodiu Întrucât, pentru a declara inculpații vinovați de această crimă, hotărârea de confirmare reține că comprimatele au fost puse în vânzare sub formă solidă și că, prin urmare, utilizarea benzoatului de sodiu nu era autorizată, Directiva din 25 februarie 1995 nu 95/2/CE, transcrisă în dreptul național de către ministerialul din 2 octombrie 1997, rezervând utilizarea acestui conservant la suplimentele alimentare lichide; Având în vedere că numai benzoatul de sodiu nu putea fi încorporat, atât în Franța, cât și în Belgia, în suplimentele alimentare solide, instanța de apel și-a justificat decizia în raport cu dispozițiile legale și convenționale invocate (...) dreptul intern și dreptul comunitar relevant Articolul L. 213-3 din Codul de consum este astfel formulat: mai întâi, cei care vor falsifica produse alimentare destinate consumului uman sau animal, substanțe medicinale, băuturi și produse agricole sau naturale destinate vânzării, vor fi pedepsiți pentru pedepsele cu închisoarea prevăzute la articolul L. 213-1: 1o Cei care vor falsifica produse alimentare destinate consumului uman sau animal, substanțe medicinale, băuturi și produse agricole sau naturale destinate vânzării; 2o Cei care vor expune, vor pune în vânzare sau vor vinde produse alimentare destinate consumului uman sau animal, băuturi și produse agricole sau naturale pe care le vor putea fi falsificate sau corupte sau toxice; (...) 99-8537) sau, în general, de la utilizarea unui tratament ilegal și neconform cu reglementările în vigoare care ar putea afecta substanța respectivă (Cass. Crim., 23 ianuarie 2001, nr 00-82000). Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 1995 privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii (Jurnalul Oficial nr. L 61 din 18 martie 1995, p. 1) prevede că aditivii enumerați în anexele III și IV la directivă pot fi utilizați numai în produsele alimentare menționate în anexele menționate și în condițiile stabilite în acestea [art. 2 alineatul (4) din directivă]. benzoatul de sodiu figurează în anexa III (partea A) : spre deosebire de suplimentele alimentare lichide. (Jurnalul Oficial nr. 260 din 8 noiembrie 1997, p. 16265). Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul susține că a fost condamnat pentru un act care, în momentul faptelor, nu putea constitui infracțiunea care i-a fost atribuită. Reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru vânzare și vânzare de produse alimentare falsificate în timp ce, atunci când produsul în cauză a fost pus în vânzare în Franța, deține o autorizație de comercializare eliberată de autoritățile belgiene pe care, în temeiul dreptului comunitar, se putea baza pentru comercializarea produsului în cauză în toate statele membre ale Uniunii Europene. Acesta deduce din aceasta că a fost condamnat pentru un act care, în momentul faptelor, nu putea constitui dreptul penal care i-a fost imputat și care denunță o încălcare a articolului 7 din convenție, în temeiul căruia Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul comiterii acesteia, era infracțională în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. În primul rând, guvernul susține că, de fapt, cauza lipsește, întrucât reclamantul nu poate, în realitate, să se prevaleze de o autorizație de vânzare emisă de autoritățile belgiene. Acesta subliniază că scrisoarea din 28 septembrie 2001 adresată de către inspectoratul general al produselor alimentare din Belgia, la care face trimitere reclamantul, se limitează la a confirma primirea unui dosar de notificare și la a atribui produsului în cauză un număr care, conform legislației belgiene, trebuie să figureze în documentele comerciale referitoare la anumite produse alimentare. Nu ar fi vorba decât de înregistrarea unei declarații unilaterale a unui produs în cauză de către autoritățile belgiene. Scrisoarea din 28 septembrie 2001 nu ar indica, de altfel, că atribuirea acestui număr este o autorizație de vânzare sau un certificat de conformitate. Cu titlu subsidiar, guvernul susține că: presupunerea că reclamantul are o autorizație de comercializare eliberată în mod corespunzător de autoritățile belgiene, nici o dispoziție de drept comunitar nu permitea însă vânzarea produsului în cauză în Franța : în cazul în care art. 28 din Tratatul de instituire a Comunității Europene stabilește principiul liberei circulații a mărfurilor, art. 30 precizează că acest lucru nu împiedică interdicțiile și restricțiile de import, de export sau de tranzit justificate în special de motive de siguranță publică și de protecție a sănătății. Din aceste motive, Directiva 95/2/CE interzice adăugarea de benzoat de sodiu în alimentele solide. În cele din urmă, Guvernul pune accentul pe claritatea și accesibilitatea dreptului intern: înălbirea este prevăzută de articolul L. 213-3 din Codul de consum și la mai mult din 2 octombrie 1997, care transpune directiva menționată anterior, interzice utilizarea benzoatului de sodiu în produsele alimentare în formă solidă. Prin urmare, reclamantul ar fi nefondat să susțină că condamnarea care i-a fost aplicată pentru comercializarea unui produs solid care conține această substanță nu a fost previzibilă, așa că, mai mult decât atât, acționează în calitate de comerciant. În cererea sa, referindu-se la scrisoarea de inspecție generală a produselor alimentare belgiene din 28 septembrie 2001, reclamantul susținea că, în momentul faptelor, dispunea de o autorizație administrativă belgiană care îi permitea să își comercializeze produsul nu numai în Belgia, ci și, în temeiul dreptului comunitar, în toate statele membre ale Uniunii Europene. Întrucât autoritățile franceze nu au demonstrat în momentul faptelor că produsul în cauză prezenta un risc de sănătate în sensul art. 30 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, nu i se putea reproșa că l-a pus în vânzare în Franța. În răspunsul său la observațiile guvernului, acesta susține că: în orice caz, scrisoarea din 28 septembrie 2001 demonstrează că a declarat produsul în litigiu serviciului administrativ belgian care avea competența de a interzice comercializarea. Ar trebui să se deducă din absența de la acesta din urmă că [a] a declarat, de fapt, conformitatea produsului cu legislația în vigoare și că produsul în cauză nu prezintă niciun pericol pentru sănătatea publică în ceea ce privește administrarea [belge]. Or, o astfel de recunoaștere a conformității produsului în raport cu dreptul belgian: aplicarea principiului liberei circulații a mărfurilor consacrat prin art. 28 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și posibilitatea de a-l pune în vânzare în celelalte state membre. În cele din urmă, ar fi evident că în momentul comercializării produsului, reclamantul, nu și-ar fi putut imagina să comită o infracțiune. Pe de o parte, deoarece produsul în cauză era deja comercializat în Belgia, statul membru al Comunității Europene. Pe de altă parte, deoarece, dacă nu putea ignora faptul că autorizarea benzoatului de sodiu în produsele alimentare sub formă solidă era interzisă în dreptul francez, produsul în cauză, care se prezenta sub formă de sigiliu efervescent, era destinat diluării în apă înainte de absorbție. Guvernul belgian indică faptul că, în dreptul belgian, în conformitate cu regalitățile de la 3 martie 1992 și 29 august 1997, referitoare la mai multe produse nutritive și produse alimentare la care au fost adăugate substanțe nutritive și la mai multe produse alimentare compuse sau care conțin plante sau preparate din plante În termen de o lună de la primirea dosarului, autoritatea competentă trimite o confirmare de primire, care conține un număr de notificare care conține un număr de notificare. Acest număr nu este decât un număr administrativ, a cărui atribuire nu implică recunoașterea conformității produsului cu legislația în vigoare. Curtea reamintește că art. 7 din Convenție consacră, în general, principiul legalității mijloacelor de transport și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) ) și interzisă, în special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se află în detrimentul pârâtului. Prin urmare, legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele care le reproșează: justițiabilul trebuie să poată ști, pe baza formulării dispoziției relevante și a nevoii, prin intermediul interpretării date de tribunale, ce acte și omisiuni își asumă răspunderea penală (a se vedea, printre altele, Hotărârile Kokkinakis c. Grecia , din 25 mai 1993, seria A n 260-A, § 52, Cantoni c. Franța, din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, § 29, și Pessino c. Franța, din 10 octombrie 2006, n 40403/02, § 28). Curtea constată că aceste condiții sunt îndeplinite în speță. Aceasta rezultă într-adevăr din art. 2.4 din Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 1995. privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii sunt incluse în lista de la mai jos referitoare la benzoat de sodiu III: nu sunt menționate produsele alimentare În astfel de condiții, reclamantul, care nu contestă faptul că, în dreptul pozitiv francez, ânchiderea unui produs poate rezulta din adăugarea unei substanțe ilegale, putea prevedea că, prin comercializarea unui produs care nu figurează pe această listă, dar care conținea acest aditiv, acesta comercializa un produs care conținea un aditiv interzis și ar fi riscat să fie acuzat și condamnat pentru vânzarea și punerea în vânzare a produselor alimentare falsificate mai întâi pe baza articolului L. 213-3 din Codul de consum. Pe de altă parte, teza reclamantului lipsește în orice caz, în măsura în care aceasta constă în a spune că aplicarea acestei dispoziții represive nu era previzibilă în cauza sa, în măsura în care dispune de o autorizație de comercializare a autorităților belgiene pe care, în temeiul dreptului comunitar, se putea baza pentru a-și comercializa produsul în toate statele membre ale Uniunii Europene. Într-adevăr, având în vedere, în special, indicațiile furnizate de guvernul belgian, s-a dovedit că reclamantul nu putea invoca nici o astfel de autorizație acordată de administrația belgiană, nici o recunoaștere de aceasta a conformității produsului cu legislația în vigoare. Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, este necesar să se declare inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președinte
de la requête n
o
38126/06
présentée par Dirk OOMS contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 25 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Volodymyr Butkevych,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 septembre 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations présentées par le gouvernement belge en vertu des articles 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dirk Ooms, est un ressortissant belge, né en 1961 et résidant à Geel. Il est représenté devant la Cour par M
e
Claude-André Chas, avocat à Nice. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agente, M
me
Edwige Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était – jusqu’au mois de novembre 2001 – le gérant de la société de droit français Diet. L’activité de celle-ci consistait en la vente par correspondance de compléments alimentaires destinés à la perte de poids, dont un produit liquide baptisé Forskoline 500 et des comprimés effervescents dénommés Sveltys-Lyghtyss. Le requérant indique que ces derniers avaient été achetés à «
un laboratoire bénéficiant de l’ensemble des agréments d’usage en la matière
», installé à Monaco.
Le requérant ajoute que les produits litigieux avaient préalablement été commercialisés en Belgique et que, «
à ce titre, le ministère fédéral des affaires sociales de la santé publique et de l’environnement de l’Etat belge avait, conformément à la procédure en place dans cet Etat, autorisé [leur] commercialisation après vérification de [leur] conformité en tant que nutriment[s] au sens de la législation communautaire et plus particulièrement de la directive 95/2/CE en date du 20 février 1995
». A cet égard, il fournit notamment un document daté du 28 septembre 2001 émanant de l’Inspection générale des denrées alimentaires, accusant réception d’un «
dossier de notification
» et attribuant un «
numéro plante
» à Sveltys-Lyghtyss.
La publicité mise en œuvre dans le cadre de la commercialisation de ces produits en France attira l’attention de la direction générale de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes, laquelle se livra en conséquence à des investigations (en 2001 et 2002). Ayant constaté que les comprimés Sveltys-Lyghtyss
contenaient du benzoate de sodium, elle contacta à ce propos la personne qui avait succédé au requérant dans les fonctions de gérant de société Diet – qui lui remit le document daté du 28
septembre 2001 susmentionné – puis l’inspection générale des denrées alimentaires à Bruxelles. Cette dernière répondit en ces termes par une lettre du 8
juillet
2002 :
«
(...) Suite à votre courrier daté du 11 juin 2002 relatif à la non-conformité du complément alimentaire L[y]ghtyss avec la directive 95/2 relative aux additifs autorisés dans les denrées alimentaires à l’exception des colorants et des édulcorants (présence non autorisée de benzoate de sodium dans un complément alimentaire solide) (...), nous avons pris les mesures nécessaires afin que la société DMS qui commercialise ce produit en Belgique se mette en règle endéans un délai de un mois. Si cette société ne régularise pas la situation dans le délai que nous lui avons imparti, nous lui retirerons son numéro de notification. (...). En vous remerciant pour cette information (...)
»
Le requérant et la personne qui lui avait succédé dans les fonctions de gérant de la société Diet ainsi que la société elle-même firent l’objet de poursuites devant les juridictions répressives. Il leur était notamment reproché d’avoir effectué une publicité comportant des allégations, indications ou présentations fausses ou de nature à induire en erreur d’une part, sur la composition, les qualités substantielles, la teneur en principes utiles, le mode de fabrication, les propriétés et les résultats attendus de compléments alimentaires aux vertus prétendument amaigrissantes, et, d’autre part, en mettant en avant les travaux imaginaires de chercheurs, sur l’identité, les qualités ou les aptitudes des revendeurs de ces produits. Ils étaient également poursuivis pour avoir (courant 2001 et jusqu’au 2
novembre 2002) exposé, mis en vente ou vendu des denrées servant à l’alimentation de l’homme qu’ils savaient falsifiées, corrompues ou toxiques, en commercialisant des compléments alimentaires contenant du benzoate de sodium (les comprimés Sveltyss-Lyghtyss), soit un produit non autorisé dans les compléments alimentaires non liquides.
Par un jugement du 5 mars 2004, le tribunal correctionnel de Lille déclara les prévenus coupables de ces faits. Il condamna le requérant à six
mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 30
000 euros («
EUR
»)
; les autres prévenus furent condamnés à des amendes de, respectivement, 10
000 EUR et 50
La cour d’appel de Douai confirma le jugement sur ces points. Prononcé le 10 mars 2005, son arrêt souligne en particulier ce qui suit
:
«
(...) Attendu que l’arrêté du 2 octobre 1997 [qui transcrit en droit français plusieurs directives communautaires relatives aux additifs alimentaires, dont la directive
n
o
95/2/CE du 20 février 1995], dispose que «
sauf indication contraire, les doses maximales d’emploi indiquées aux annexes III, IV et V s’appliquent à la denrée telle que mise sur le marché
», que le benzoate de sodium (conservateur E 211) figure à l’annexe III de cet arrêté, qu’il est autorisé dans les compléments alimentaires à la dose de 2
000 mg par litre, mais uniquement dans les compléments alimentaires liquides,
Attendu que les comprimés Sveltyss-Lightyss étaient mis en vente sous forme solide, qu’il est dès lors indifférent de savoir qu’ils étaient effervescents ou destinés à être ingérés sous forme liquide,
Attendu que c’est vainement que les prévenus invoquent une autorisation obtenue de l’administration belge dès lors que celle-ci a reconnu que la présence de benzoate de sodium dans ces comprimés solides était de nature à lui faire réviser sa position antérieurement adoptée, qu’en tout état de cause, une décision administrative contraire à la réglementation communautaire n’est pas créatrice de droits et ne saurait conduire à la relaxe des prévenus de ce chef de prévention, (...)
»
Par un arrêt du 21 mars 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par les intéressés, écartant le moyen qu’ils tiraient notamment de l’article 7 de la Convention par le motif suivant :
« Attendu qu’il résulte de l’arrêt attaqué et des pièces de la procédure que la société Diet ainsi que ses deux dirigeants successifs (...) ont été poursuivis devant le tribunal correctionnel sous la prévention de vente et mise en vente de produits alimentaires falsifiés, pour avoir commercialisé, en 2001 et 2002, des compléments alimentaires sous la forme de comprimés effervescents, dénommés Sveltyss et Lightyss, contenant un additif illicite, le benzoate de sodium
;
Attendu que, pour déclarer les prévenus coupables de ce délit, l’arrêt confirmatif retient que les comprimés ont été mis en vente sous forme solide et que, dès lors, l’emploi de benzoate de sodium n’était pas autorisé, la directive du 25 février 1995 n
o
95/2/CE, transcrite en droit national par l’arrêté ministériel du 2 octobre 1997, réservant l’utilisation de ce conservateur aux compléments alimentaires liquides ;
Attendu qu’en l’état de ces seuls motifs, et dès lors qu’à l’époque des faits, le benzoate de sodium ne pouvait être incorporé, tant en France qu’en Belgique, dans les compléments alimentaires solides, la cour d’appel a justifié sa décision au regard des dispositions légales et conventionnelles invoquées
;
(...)
»
B.
Le droit interne et le droit communautaire pertinents
L’article L. 213-3 du code de la consommation est ainsi libellé :
« Seront punis des peines portées par l’article L. 213-1 :
1º Ceux qui falsifieront des denrées servant à l’alimentation de l’homme ou des animaux, des substances médicamenteuses, des boissons et des produits agricoles ou naturels destinés à être vendus ;
2º Ceux qui exposeront, mettront en vente ou vendront des denrées servant à l’alimentation de l’homme ou des animaux, des boissons et des produits agricoles ou naturels qu’ils sauront être falsifiés ou corrompus ou toxiques ;
(...) »
La falsification d’un produit peut résulter de l’ajout d’une substance illicite en vertu de la réglementation applicable (Cass. Crim, 5 septembre 2000, n
o
99-85437) ou, plus généralement, du «
recours à un traitement illicite et non conforme à la réglementation en vigueur de nature à en altérer la substance
» (Cass. Crim., 23 janvier 2001, n
o
00-82000).
La directive 95/2/CE du Parlement européen et du Conseil du 20
février
1995 «
concernant les additifs alimentaires autres que les colorants et les édulcorants
» (Journal Officiel n
o
L 61 du 18 mars 1995, p.1) stipule que les additifs énumérés en ses annexes III et IV «
ne peuvent être utilisés que dans les denrées alimentaires visées dans [lesdites] annexes et dans les conditions qui y sont fixées
» (article 2 § 4 de la directive).
Le benzoate de sodium figure dans l’annexe III (partie A)
: à la différence des compléments alimentaires «
liquides
», les compliments alimentaires «
solides
» ne sont pas mentionnés dans la liste des denrées pour lesquelles il peut être utilisé. Cette directive est retranscrite en droit français par l’arrêté du 2
octobre
1997 «
relatif aux additifs pouvant être employés dans la fabrication des denrées destinées à l’alimentation humaine
» (Journal Officiel n
o
260 du 8 novembre 1997, p. 16265).
GRIEF
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant soutient qu’il a été condamné pour un acte qui, au moment des faits, ne pouvait constituer l’infraction pénale qui lui a été imputée.
Le requérant se plaint d’avoir été condamné pour vente et mise en vente de denrée alimentaire falsifiée alors que, lorsque le produit litigieux a été mis en vente en France, il disposait d’une autorisation de commercialisation délivrée par les autorités belges sur laquelle, en vertu du droit communautaire, il pouvait se fonder pour commercialiser ledit produit dans l’ensemble des Etats membres de l’Union européenne. Il en déduit qu’il a été condamné pour un acte qui, au moment des faits, ne pouvait constituer l’infraction pénale qui lui a été imputée et dénonce une violation de l’article 7 de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
A titre principal, le Gouvernement soutient que le grief manque en fait, le requérant ne pouvant en vérité se prévaloir d’une autorisation de vente délivrée par des autorités belges. Il souligne que la lettre de l’inspection générale des denrées alimentaires belge du 28 septembre 2001 à laquelle renvoie à cet égard le requérant se borne à accuser réception d’un dossier de notification et à attribuer au produit concerné un numéro devant, d’après la législation belge, figurer sur les documents commerciaux relatifs à certains produits alimentaires. Il ne s’agirait que de l’enregistrement d’une déclaration unilatérale n’impliquant aucun contrôle du produit concerné par les autorités belges. La lettre du 28 septembre 2001 n’indiquerait d’ailleurs pas que l’attribution de ce numéro vaut autorisation de vente ou certificat de conformité. A titre subsidiaire, le Gouvernement soutient qu’à supposer que le requérant disposait d’une autorisation de commercialisation dûment délivrée par les autorités belges, aucune disposition de droit communautaire ne permettait pour autant de vendre le produit litigieux en France
: si l’article 28 du Traité instituant la Communauté européenne pose le principe de la libre circulation des marchandises, l’article 30 précise que cela ne fait pas obstacle aux interdictions et restrictions d’importation, d’exportation ou de transit justifiées par des raisons notamment de sécurité publique et de protection de la santé. Or ce serait précisément pour de telles raisons que la directive 95/2/CE prohibe l’ajout de benzoate de sodium dans les aliments solides. Enfin, le Gouvernement met l’accent sur la clarté et l’accessibilité du droit interne
: l’infraction est prévue par l’article L. 213-3 du code de la consommation et l’arrêté du 2 octobre 1997, qui transpose la directive précitée, prohibe l’utilisation du benzoate de sodium dans les denrées alimentaires sous forme solide. Le requérant serait donc mal fondé à soutenir que la condamnation qui lui a été infligée pour avoir commercialisé un produit solide contenant cette substance n’était pas prévisible, alors de surcroît qu’il agissait «
en qualité de professionnel
».
Dans sa requête, se référant à la lettre de l’inspection générale des denrées alimentaires belge du 28 septembre 2001, le requérant soutenait qu’il disposait au moment des faits d’une autorisation administrative belge lui permettant de commercialiser son produit non seulement en Belgique mais aussi, en vertu du droit communautaire, dans l’ensemble des Etats membres de l’Union européenne. Dès lors que les autorités françaises n’avaient pas démontré au moment des faits que le produit litigieux présentait un risque sanitaire au sens de l’article 30 du Traité instituant la Communauté européenne, il ne pouvait lui être reproché de l’avoir mis en vente en France. Dans sa réplique aux observations du Gouvernement, il soutient qu’en tout cas, la lettre du 28 septembre 2001 démontre qu’il a déclaré le produit litigieux au service administratif belge qui avait la compétence d’en interdire la commercialisation. Il y aurait lieu de déduire de l’absence d’objection de ce dernier que «
l’autorité belge, de fait, [a] déclaré[é] la conformité du produit avec la législation en vigueur
» et que ledit produit «
ne présentait, pour l’administration [belge], aucun danger pour la santé publique
». Or une telle reconnaissance de la conformité du produit au regard du droit belge impliquait l’application du principe de libre circulation des marchandises consacré par l’article 28 du Traité instituant la Communauté européenne et la possibilité de le mettre en vente dans les autres Etats membres. Enfin, il serait évident qu’au moment de la commercialisation du produit, le requérant «
ne pouvait imaginer commettre une infraction
» du fait de celle-ci. D’une part, parce que le produit en cause était déjà commercialisé en Belgique, Etat membre de la Communauté européenne. D’autre part, parce que, s’il ne pouvait ignorer que l’autorisation de benzoate de sodium dans les denrées alimentaires sous forme solide était proscrite en droit français, le produit en question, qui se présentait sous forme de cachet effervescente, était destiné à être dilué dans l’eau préalablement à son absorption.
Le gouvernement belge indique qu’en droit belge, en vertu d’arrêtés royaux des 3 mars 1992 et 29 août 1997, relatifs respectivement à «
la mise dans le commerce de nutriments et de denrées alimentaires auxquels des nutriments ont été ajoutés
» et à « la fabrication et au commerce de denrées alimentaires composées ou contenant des plantes ou préparations de plantes
», les compléments alimentaires doivent, préalablement à leur mise sur le marché, faire l’objet d’une «
notification
auprès de l’autorité compétente
», ce qui ne correspond pas à une «
autorisation de commercialiser
». Dans le mois de la réception de ce dossier, l’autorité compétente envoie un accusé de réception, lequel comporte un «
numéro de notification
». Ce n’est qu’un numéro administratif, dont l’attribution n’implique pas la reconnaissance de la conformité du produit à la législation en vigueur.
La Cour rappelle que l’article 7 de la Convention consacre, de manière générale, le principe de la légalité des délits et des peines (
nullum crimen, nulla poena sine lege
) et prohibe, notamment, l’application rétroactive du droit pénal lorsqu’elle s’opère au détriment de l’accusé. S’il interdit en particulier d’étendre le champ d’application des infractions existantes à des faits qui, antérieurement, ne constituaient pas des infractions, il commande en outre de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, par exemple par analogie. Il s’ensuit que la loi doit définir clairement les infractions et les peines qui les répriment
: il faut que le justiciable puisse savoir, à partir du libellé de la disposition pertinente et au besoin à l’aide de l’interprétation qui en est donnée par les tribunaux, quels actes et omissions engagent sa responsabilité pénale (voir, parmi d’autres, les arrêts
Kokkinakis c. Grèce
, du 25 mai 1993, série A n
o
Cantoni c. France
, du 15 novembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
29, et
Pessino c. France
, du 10 octobre 2006, n
o
40403/02, § 28).
La Cour constate que ces conditions sont remplies en l’espèce. Il résulte en effet de l’article 2.4 de la directive 95/2/CE du Parlement européen et du Conseil du 20
février
1995 «
concernant les additifs alimentaires autres que les colorants et les édulcorants
» – retranscrite en droit français par un arrêté du 2
octobre
1997 –, que les additifs énumérés à son annexe III, dont le benzoate de sodium, ne peuvent être utilisés que dans les denrées alimentaires visées dans cette annexe. Or, s’agissant des compléments alimentaires, seuls les compléments alimentaires «
liquides
»
figurent dans la liste de l’Annexe III
relative au benzoate de sodium : les denrées alimentaires «
solides
» n’y sont pas mentionnées. Dans ces conditions, le requérant – qui ne conteste pas qu’en droit positif français, la falsification d’un produit peut résulter de l’ajout d’une substance illicite – pouvait prévoir qu’en commercialisant un produit ne figurant pas sur cette liste mais contenant cet additif, il commercialisait un produit contenant un additif prohibé et risquait d’être poursuivi et condamné pour «
vente et mise en vente de produit alimentaire falsifié
» sur le fondement de l’article L. 213-3 du code de la consommation. Par ailleurs, la thèse du requérant manque en tout état de cause en fait pour autant qu’elle consiste à dire que l’application de cette disposition répressive n’était pas prévisible en sa cause dans la mesure où il disposait d’une autorisation de commercialisation des autorités belges sur laquelle, en vertu du droit communautaire, il pouvait se fonder pour commercialiser son produit dans l’ensemble des Etats membres de l’Union européenne. Il est en effet avéré, au vu en particulier des indications fournies par le gouvernement belge, que le requérant ne pouvait se prévaloir ni d’une autorisation de cette nature délivrée par l’administration belge ni d’une quelconque reconnaissance par celle-ci de la conformité du produit à la législation en vigueur.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Il convient en conséquence de la déclarer irrecevable.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président