ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3755/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 2230/2/2013 (958/2013) s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. S-a recunoscut Sentința nr. 378 din 20 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul din Verbania - Italia, confirmată prin decizia Curții de Apel din Torino, irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, prin care numitul S.V. (fiul lui C. și A.), a fost condamnat la 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro amendă, precum și pedeapsa accesorie constând în interzicerea ocupării și exercitării funcțiilor publice pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 61 n. 2, 5 și 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 și 5 C. pen.

italian. S-a computat perioada executată de la 23 ianuarie 2012 la zi. S-a dispus transferul condamnatului într-un penitenciar din România pentru executarea restului de pedeapsă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin adresa nr. 208/II/5/2013 din 21 martie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat, la data de 22 martie 2013, Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004, republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a Sentinței din 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, confirmată prin Sentința din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel din Torino, în cadrul procedurii de soluționare a cererii de transferare într-un penitenciar din România a numitului S.V., formulată de autoritățile judiciare din Italia.

Prin adresa nr. 49095/2012 din 25 ianuarie 2013, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italiană prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate S.V., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicată față de susnumit de către instanțele de judecată din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive a hotărârii, de pe dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declarația cuprinzând consimțământul la transfer al persoanei condamnate. Din datele comunicate de Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a rezultat că persoana condamnată, S.V.

este cetățean român, fiind îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată. Din examinarea informațiilor și a documentelor comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că: Prin Sentința nr. 378, pronunțată la data de 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, numitul S.V. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro amendă pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat, prev. de art. 61 n. 2, 5 și 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 și 5 C. pen.

italian. Sentința a rămas irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, reținându-se, în fapt, că în noaptea de 17 septembrie 2009, în timp ce se afla în Verbania, împreună cu alte persoane, a sustras un autoturism marca Ford Escort, proprietatea numitei C.R.. De asemenea, în aceeași noapte, împreună cu 4 persoane, a pătruns, prin forțarea ușii de acces, în incinta barului "L." din Verbania de unde a sustras suma de 2.000 euro. Având în vedere cele mai sus menționate, prima instanță a constatat că este îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din verificările efectuate, s-a constatat că executarea pedepsei a început la data de 23 ianuarie 2012, iar aceasta va înceta la data de 22 iunie 2015, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată. Procedând la examinarea materialului existent, s-a constatat că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prev. de art. 208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen.

și art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen. Totodată, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite și condițiile prevăzute în dispozițiile art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 lit. d) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, în sensul că persoana condamnată și-a manifestat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de autoritățile judiciare italiene. Persoana condamnată se află încarcerată în Penitenciarul Viterbo.

Prima instanță a constatat că au fost depuse toate actele prevăzute de art. 154 din Legea nr. 302/2004, republicată, și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 din aceeași lege, în sensul că la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, există consimțământul acestuia la transfer și este îndeplinită condiția dublei incriminări, în sensul că fapta care a atras condamnarea constituie infracțiune și potrivit legii penale române, fiind încadrată la infracțiunile prev. de art. 208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen. și art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., conform certificatului de legislație aplicabilă în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, susținându-se, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (filele 5 - 10), dar și concluziilor orale că: 1. prima instanță a dispus greșit transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, în loc de pedeapsa totală la care a fost condamnat de 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro. 2. prima instanță a omis de a dispune transferul persoanei condamnate în vederea executării pedepsei complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a și b C. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de parchet este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima instanță a reținut în mod corect că prin Sentința penală nr. 378 din 20 iunie 2011 a Tribunalului Verbania - Italia, confirmată prin Decizia Curții de Apel Torino, irevocabilă la 20 septembrie 2011, persoana transferabilă S.V. a fost condamnată la 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro amendă precum și la pedeapsa accesorie constând în interzicerea ocupării și exercitării funcțiilor publice pe o durată de 5 ani, sentință pe care a recunoscut-o. A computat din pedeapsa aplicată prin această sentință perioada executată de la 23 ianuarie 2012 la zi.

Critica Parchetului conform căreia prima instanță a dispus greșit transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, în loc de pedeapsa totală la care a fost condamnată, de 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro este nefondată. Transferarea persoanelor condamnate ca și formă de cooperare internațională în materie penală are drept scop facilitarea reintegrării sociale a condamnaților ce se poate realiza mai ușor în țara de origine a condamnatului.

Legea nr. 302/2004, în capitolul privind transferul persoanelor condamnate, a transpus Convenția Consiliului Europei asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 și Protocolul său adițional din 18 decembrie 1997. Art. 1 al Convenției definește noțiunea de condamnare ca fiind "o pedeapsă sau măsură care implică privarea de libertate, indiferent dacă executarea a început sau nu". Ca atare, în mod corect prima instanță a recunoscut hotărârea pronunțată de autoritățile judiciare italiene, dar a dispus continuarea executării în România doar a pedepsei privative de libertate, nu și a pedepsei amenzii. Pentru executarea pedepselor pecuniare pronunțate pe teritoriul altui stat există un alt instrument internațional (Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005) care presupune desfășurarea unei alte proceduri.

Nici pedepsele accesorii sau complementare aplicate prin hotărârea statului de condamnare nu pot face obiectul conversiei la care se referă art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru că procedura transferului vizează doar pedeapsa privativă de libertate. Procedura transferului persoanei condamnate este totdeauna însoțită de recunoașterea hotărârii statului de condamnare. Recunoașterea hotărârii de condamnare nu înseamnă însă și o punere a ei în executare pe teritoriul României.

Conform Convenției de la Strasbourg din 21 martie 1983, instrumentul transferului persoanei condamnate pentru executarea sau continuarea executării pedepsei în țara de origine vizează doar pedeapsa privativă de libertate deoarece prin schimbarea locului de detenție se facilitează reintegrarea socială și resocializarea infractorilor și se încearcă fortalizarea principiului umanismului care trebuie să guverneze pedeapsa închisorii în sensul soluționării dificultăților de comunicare determinate de barierele lingvistice, împiedicării îndepărtării condamnatului de cultura și tradițiile locale și soluționarea problemei absenței contactului cu membrii familiei. Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, privind pe condamnatul persoană transferabilă S.V. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 28 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AM