ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3755/2013

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, în dosarul nr. 2230/2/2013 (958/2013) s-a admis sesizarea

formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a recunoscut

Sentința nr. 378 din 20 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul din Verbania -

Italia, confirmată prin decizia Curții de Apel din Torino, irevocabilă la data

de 20 septembrie 2011, prin care numitul S.V. (fiul lui C. și A.), a fost

condamnat la 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro amendă, precum și pedeapsa

accesorie constând în interzicerea ocupării și exercitării funcțiilor publice

pe o durată de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 61 n. 2, 5

și 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 și 5 C. pen. italian.

S-a computat perioada

executată de la 23 ianuarie 2012 la zi.

S-a dispus transferul

condamnatului într-un penitenciar din România pentru executarea restului de

pedeapsă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin adresa nr.

208/II/5/2013 din 21 martie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a sesizat, la data de 22 martie 2013, Curtea de Apel București, în

conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr.

302/2004, republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a

Sentinței din 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, confirmată prin

Sentința din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel din Torino, în cadrul procedurii

de soluționare a cererii de transferare într-un penitenciar din România a

numitului S.V., formulată de autoritățile judiciare din Italia.

Prin adresa nr.

49095/2012 din 25 ianuarie 2013, Ministerul Justiției - Direcția Drept

Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul Cooperare judiciară

internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004,

republicată, cererea formulată de autoritățile judiciare din Republica Italiană

prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate S.V., într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicată

față de susnumit de către instanțele de judecată din statul solicitant.

Cererea formulată de

autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2

din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg în anul 1983, respectiv: copia certificată pentru conformitate de pe

hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive a hotărârii, de pe

dispozițiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate,

declarația cuprinzând consimțământul la transfer al persoanei condamnate.

Din datele comunicate

de Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor a rezultat că persoana condamnată, S.V. este cetățean român, fiind

îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit.

a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Din examinarea

informațiilor și a documentelor comunicate de statul de condamnare, în

aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate,

adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că:

Prin Sentința nr.

378, pronunțată la data de 20 iunie 2011 de Tribunalul din Verbania, numitul

S.V. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro

amendă pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat, prev. de art. 61 n.

2, 5 și 7, art. 110, art. 624, art. 625 n. 2 și 5 C. pen. italian.

Sentința a rămas

irevocabilă la data de 20 septembrie 2011, reținându-se, în fapt, că în noaptea

de 17 septembrie 2009, în timp ce se afla în Verbania, împreună cu alte

persoane, a sustras un autoturism marca Ford Escort, proprietatea numitei C.R..

De asemenea, în aceeași noapte, împreună cu 4 persoane, a pătruns, prin

forțarea ușii de acces, în incinta barului "L." din Verbania de unde

a sustras suma de 2.000 euro.

Având în vedere cele

mai sus menționate, prima instanță a constatat că este îndeplinită condiția

prev. de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, adoptată la Strasbourg, și art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004,

republicată.

Din verificările

efectuate, s-a constatat că executarea pedepsei a început la data de 23

ianuarie 2012, iar aceasta va înceta la data de 22 iunie 2015, fiind

îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143

lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Procedând la

examinarea materialului existent, s-a constatat că în cauză este îndeplinită

condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004,

republicată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983,

faptele care au atras condamnarea susnumitului având corespondent în legislația

penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prev. de art.

208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen. și art. 208 alin. (1) -

209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen.

Totodată, a rezultat

că în cauză sunt îndeplinite și condițiile prevăzute în dispozițiile art. 143

lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, și art. 3 lit. d) din Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la

21 martie 1983, în sensul că persoana condamnată și-a manifestat consimțământul

în vederea transferării sale într-un penitenciar din România în vederea

continuării executării pedepsei aplicate de autoritățile judiciare italiene.

Persoana condamnată

se află încarcerată în Penitenciarul Viterbo.

Prima instanță a

constatat că au fost depuse toate actele prevăzute de art. 154 din Legea nr.

302/2004, republicată, și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143

din aceeași lege, în sensul că la data primirii cererii de transfer,

condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, există

consimțământul acestuia la transfer și este îndeplinită condiția dublei

incriminări, în sensul că fapta care a atras condamnarea constituie infracțiune

și potrivit legii penale române, fiind încadrată la infracțiunile prev. de art.

208 alin. (1), (4) - 209 alin. (1) lit. a), g) C. pen. și art. 208 alin. (1) -

209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., conform certificatului de legislație

aplicabilă în cauză.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

susținându-se, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (filele 5

- 10), dar și concluziilor orale că:

dispus greșit transferarea persoanei condamnate în vederea continuării

executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din România, în loc de

pedeapsa totală la care a fost condamnat de 3 ani și 5 luni închisoare și 550

euro.

omis de a dispune transferul persoanei condamnate în vederea executării

pedepsei complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a și b C. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de parchet este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a

reținut în mod corect că prin Sentința penală nr. 378 din 20 iunie 2011 a

Tribunalului Verbania - Italia, confirmată prin Decizia Curții de Apel Torino,

irevocabilă la 20 septembrie 2011, persoana transferabilă S.V. a fost

condamnată la 3 ani și 5 luni închisoare și 550 euro amendă precum și la

pedeapsa accesorie constând în interzicerea ocupării și exercitării funcțiilor

publice pe o durată de 5 ani, sentință pe care a recunoscut-o. A computat din

pedeapsa aplicată prin această sentință perioada executată de la 23 ianuarie

2012 la zi.

Critica Parchetului

conform căreia prima instanță a dispus greșit transferarea persoanei condamnate

în vederea continuării executării restului de pedeapsă într-un penitenciar din

România, în loc de pedeapsa totală la care a fost condamnată, de 3 ani și 5

luni închisoare și 550 euro este nefondată.

Transferarea

persoanelor condamnate ca și formă de cooperare internațională în materie

penală are drept scop facilitarea reintegrării sociale a condamnaților ce se

poate realiza mai ușor în țara de origine a condamnatului.

Legea nr. 302/2004,

în capitolul privind transferul persoanelor condamnate, a transpus Convenția

Consiliului Europei asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la

Strasbourg la 21 martie 1983 și Protocolul său adițional din 18 decembrie 1997.

Art. 1 al Convenției

definește noțiunea de condamnare ca fiind "o pedeapsă sau măsură care

implică privarea de libertate, indiferent dacă executarea a început sau

nu".

Ca atare, în mod

corect prima instanță a recunoscut hotărârea pronunțată de autoritățile

judiciare italiene, dar a dispus continuarea executării în România doar a

pedepsei privative de libertate, nu și a pedepsei amenzii.

Pentru executarea

pedepselor pecuniare pronunțate pe teritoriul altui stat există un alt

instrument internațional (Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24

februarie 2005) care presupune desfășurarea unei alte proceduri.

Nici pedepsele

accesorii sau complementare aplicate prin hotărârea statului de condamnare nu

pot face obiectul conversiei la care se referă art. 159 din Legea nr. 302/2004

pentru că procedura transferului vizează doar pedeapsa privativă de libertate.

Procedura

transferului persoanei condamnate este totdeauna însoțită de recunoașterea

hotărârii statului de condamnare.

Recunoașterea

hotărârii de condamnare nu înseamnă însă și o punere a ei în executare pe

teritoriul României.

Conform Convenției de

la Strasbourg din 21 martie 1983, instrumentul transferului persoanei

condamnate pentru executarea sau continuarea executării pedepsei în țara de

origine vizează doar pedeapsa privativă de libertate deoarece prin schimbarea

locului de detenție se facilitează reintegrarea socială și resocializarea

infractorilor și se încearcă fortalizarea principiului umanismului care trebuie

să guverneze pedeapsa închisorii în sensul soluționării dificultăților de

comunicare determinate de barierele lingvistice, împiedicării îndepărtării

condamnatului de cultura și tradițiile locale și soluționarea problemei

absenței contactului cu membrii familiei.

Față de

considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs

invocate și nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod

urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Cheltuielile

judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană

transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Sentinței penale nr. 307/F din 11 iulie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a II-a penală, privind pe condamnatul persoană

transferabilă S.V.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană

transferabilă S.V., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 28 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AM