ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3132/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 524 din 14 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția

I penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

În temeiul art. 131 alin. (1) raportat

la art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, a recunoscut sentința penală nr.

844 din data de 17 septembrie 2009 a Tribunalului Vicenza, definitivă prin

sentința penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel din Venezia,

Republica Italiană.

În temeiul art. 143 din Legea nr. 302/2004,

s-a dispus transferarea condamnatului T.I.F., depus la Penitenciarul din Vicenza,

Republica Italiană, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării

pedepsei principale de 6 ani și 6 luni închisoare, în felul și durata stabilite

de autoritățile judiciare italiene, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004.

Pe durata executării pedepsei condamnatul

este privat de dreptul de a ocupa funcții publice.

S-a dedus durata reținerii și arestării

preventive, precum și perioada executată începând cu data de 9 decembrie 2008 la

zi și s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

S-a reținut că prin rezoluția din data

de 5 octombrie 2012, din Dosarul nr. 2708/II-5/2012, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București a sesizat instanța de judecată, în vederea recunoașterii și punerii

în executare a sentinței penale nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunțată de Judecătorul

de ședință preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parțial prin sentința

penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneția, definitivă

prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație, ca urmare a cererii

formulate de Ministerul Justiției din Italia, de transferare a condamnatului T.I.F.

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 6

ani și 6 luni închisoare.

În motivare, s-a arătat că, prin adresa

din 6 septembrie 2012, Ministerul Justitiei, Direcția Drept Internațional și Cooperare

Judiciară, a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea prin

care se solicită transferarea condamnatului T.I.F., căruia i-a fost aplicată pedeapsa

de 6 ani și 6 luni închisoare prin sentința penală nr. 844 din 17 septembrie 2009,

pronunțată de Judecătorul de ședință preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată

parțial prin sentința penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de

Apel Veneția, definitivă prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți

de Casație, pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor calificat și complicitate

la vătămare corporală în formă agravată prevăzută de art. 61 nr. l-582,110, 575,577

alin. (1) nr. l C. pen. italian.

S-a reținut în sarcina condamnatului că

în data de 7 decembrie 2008, în jurul orei 01:00, la Arsiero, împreună cu G.M. și

O.V. au lovit cu picioarele și cu pumnii pe numiții L.F. și F.A., cauzându-le leziuni

ce au necesitat pentru vindecare 5 zile de îngrijiri medicale. Ulterior, cei trei

au agresat grav pe S.D. care încerca să-i ajute pe L.F. și F.A. provocându-i leziuni

foarte grave la nivelul capului ce au condus la traumatism cranian, fractură craniană,

hematom cerebral acut stâng cu contuzii frontale bilaterale, pneumatoză encefalică,

comă, încercând astfel să-i provoace moartea, care nu a survenit datorită unor cauze

independente de voința autorilor faptei.

Curtea de Apel București a reținut că pe

data de 28 noiembrie 2012 condamnatul, depus la Penitenciarul Vicenza, Republica

Italiană, nu a consimțit la transferarea sa într-un penitenciar din România, în

vederea continuării executării pedepsei închisorii, însă prin hotărârea de condamnare

s-a dispus luarea măsurii de siguranță a expulzării de pe teritoriul statului italian

după executarea pedepsei, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3

din Protocolul Adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate, conform cărora nu este necesar consimțământul persoanei condamnate la

transfer în situația în care s-a dispus o măsură în virtutea căreia persoanei, odată

pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

S-a reținut că sunt îndeplinite atât condițiile

pentru recunoașterea hotărârilor judecătorești penale străine, enumerate la

art. 131, alin. (1) lit. a)-lit. g) din Legea nr. 302/2004, cât și cerințele referitoare

la transferare, prevăzute de art. 143 lit. a)-lit. f) din aceeași lege, și anume

condamnatul este cetățean al statului de executare, hotărârea judecătorească de

condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul

mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei stabilită, transferul nu

este consimțit de către condamnat însă operează excepția prevăzută de art. 3 din

Protocolul Adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

Împotriva sentinței penale nr. 524 din

14 decembrie 2012 a Curții de Apel București persoana solicitată T.I.F. a declarat

recurs, în termen legal și a menționat că nu dorește să execute pedeapsa în România.

Înalta Curte, analizând recursul declarat

în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 386

6

C. proc.

pen. a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite

dispozițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 modificată, precum și prevederile Convenției

asupra transferării persoanelor condamnate ratificată de România prin Legea nr.

76/1996 și Protocolului adițional la această convenție ratificat de România prin

O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001, respectiv:

a) condamnatul este resortisant al statului

de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare,

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei.

d) transferul este consimțit de către persoana

condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia,

unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.

e) faptele care au atras condamnarea constituie

infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare și statul de executare

trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.

Persoana condamnata T.I.F. este cetățean

român, hotărârea de condamnare este definitivă și condamnatul mai are de executat

mai mult de 6 luni din durata pedepsei.

Prin sentința penală nr. 844 din 17 septembrie

2009, pronunțată de Judecătorul de ședință preliminară de la Tribunalul Vicenza,

reformată parțial prin sentința penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de

Curtea de Apel Veneția, definitivă prin decizia nr. 2525 din 7 iunie 2011 a

Înaltei Curți de Casație, pentru săvârșirea infracțiunilor de tentativă de omor

calificat și complicitate la vătămare corporală în formă agravată prevăzută de

art. 61 nr. 1-582,110, 575, 577 alin. (1) nr. l C. pen. italian, persoanei solicitate

i-a fost aplicată pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare.

Totodată, față de persoana solicitată s-a

dispus și luarea măsurii de siguranță a expulzării de pe teritoriul statului după

executarea pedepsei.

Condamnatul persoană solicitată a început

executarea pedepsei de la 9 decembrie 2008, s-a aflat în arest la domiciliu din

7 iunie 2011, iar sfârșitul pedepsei este la 8 iunie 2015, finalul pedepsei anticipate

fiind la 26 octombrie 2014, conform ordonanței Biroului de Supraveghere din Verona

din 4 iulie 2011 prin care s-au acordat 225 zile de eliberare anticipată, fiind

îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, cât și dispozițiile

art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Conform dispozițiilor art. 3 din Protocolul

adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate nu este

necesar consimțământul persoanei condamnate la transfer în situația în care s-a

dispus o măsură în virtutea căreia persoanei, odată pusă în libertate, nu îi va

mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

De asemenea, este îndeplinită și cerința

dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 faptele

comise de persoana condamnată au corespondent în legislația penală română, realizând

conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe, prevăzute

de art. 180 alin. (2) C. pen. și tentativă la omor calificat, prevăzută de art.

20 raportat la art. 174-art. 175 lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a)

C. pen., pentru care legea penala română prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni

la 2 ani și respectiv de la 15 ani la 25 ani, statul de condamnare și statul de

executare sunt de acord asupra transferării.

Totodată, în cauză nu există nici una dintre

cauzele pentru refuzul opțional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de

art. 152 lit. a)-lit. d) din Legea nr. 302/2004.

Astfel, în mod corect a reținut instanța

de fond, în ceea ce privește efectul transferării, potrivit art. 145, raportat la

art. 144, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, că persoana solicitată va executa

pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită, cu autoritate

de lucru judecat, prin sentința penală nr. 844 din 17 septembrie 2009, pronunțată

de Judecătorul de ședință preliminară de la Tribunalul Vicenza, reformată parțial

prin sentința penală nr. 1193 din 24 septembrie 2010 emisă de Curtea de Apel Veneția,

în natura și limitele stabilite de organele judiciare italiene.

Se constată că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, hotărârea străină de condamnare este

definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al statului român, la data

primirii cererii de transferare mai are de executat, peste 6 luni din durata, pedepsei

închisorii, iar faptele care au atras; condamnarea sa de către autoritatea judiciară

din statul solicitant constituie infracțiuni și potrivit legii penale a statului

român, persoanei transferabile fiindu-i aplicată și măsura de siguranță a expulzării

și fiind incidente dispozițiile art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană

asupra transferării.persanelor condamnate.

Înalta Curte, față de aceste considerente,

în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge

recursul declarat de condamnatul persoană solicitată T.I.F. împotriva sentinței

penale nr. 524 din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul persoană solicitată va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de condamnatul persoană solicitată T.I.F. împotriva sentinței penale nr. 524 din

14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat persoană solicitată

la plata sumei de 620 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 15

octombrie 2013.