ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3302/2013

Deliberând asupra recursurilor declarate de inculpații M.C., M.I., M.R., M.S. și M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013), constată următoarele: Prin încheierea menționată, în conformitate cu art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen. Curtea de Apel București a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților M.I., M.R., M.A., M.S. și M.C. și a menținut starea de arest a acestor inculpați. S-a reținut că prin Sentința penală nr. 1088/F din 20 decembrie 2012, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul M.R. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) și alin. (3) C. pen., faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.

A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) C. pen. (faptă din data de 25 august 2010, parte vătămată B.M.). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) C. pen. (faptă din data de 12 octombrie 2010, parte vătămată P.F.A.). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 24 august 2010, parte vătămată SC A.G. SRL). A condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) C. pen.

(faptă din data de 7 decembrie 2009, parte vătămată S.O.). A condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 17 martie 2009, parte vătămată SC F.C.E. SRL). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 11 aprilie 2009, parte vătămată SC U.C. SRL). În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.R. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare. A aplicat inculpatului M.R.

pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 de ore din 27/28 ianuarie 2011 și arestul preventiv de la data de 3 februarie 2011 la zi. A condamnat pe inculpatul M.A. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. a) și alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din data de 23 februarie 2010, parte vătămată SC S.S.C. SRL). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 15 aprilie 2009, parte vătămată A.A.). În baza art. 33 lit. a) C. pen., în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.A. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare. A aplicat inculpatului M.A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv, de la data de 18 februarie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.I. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 2 octombrie 2009, parte vătămată S.D.). În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.I. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare. A aplicat inculpatului M.I. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv, de la data de 18 februarie 2011 la zi. A condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă de 15 (cincisprezece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.). A aplicat inculpatului M.C. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii de 24 de ore din 27/28 ianuarie 2011 și arestul preventiv, de la data de 21 martie 2011 la zi.

A condamnat pe inculpatul M.S. la o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (3) C. pen. (faptă din data de 17 septembrie 2010, parte vătămată A.L.C.). A condamnat același inculpat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) C. pen. (faptă din data de 10 decembrie 2010, parte vătămată M.I.F.). În baza art. 33 lit. a) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului M.S. pedeapsa cea mai grea, de 15 (cincisprezece) ani închisoare. A aplicat inculpatului M.S. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

S-a mai precizat că instanța a fost învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații C.C., C.C.I., C.M., C.M.C., C.M.A., G.B., L.A.C.T., L.B., L.R., M.N., M.A., M.C., M.I., M.R., M.S., M.Ș., M.V., M.A.B., T.A., T.V., Ț.E.R., V.D., V.Z. și părțile civile A.L.C. și SC A. SRL împotriva acestei hotărâri. Curtea a constatat că inculpații M.C. și M.R. au fost arestați preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen. prin Încheierea din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, în Dosarul nr. 6648/3/2011, măsura arestării preventive fiind pusă în executare cu începere de la data de 3 februarie 2011 pentru inculpatul M.R. și cu începere de la data de 21 martie 2011 pentru inculpatul M.C.; inculpații M.A.

și M.I. au fost arestați preventiv în temeiul art. 148 lit. a) și f) C. proc. pen. prin Încheierea din 15 februarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, dată în Dosarul nr. 7406/3/2011, mandatul de arestare fiind pus în executare la 18 februarie 2011; inculpatul M.S. a fost arestat preventiv în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen. prin Încheierea din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, dată în Dosarul nr. 6648/3/2011, mandatul de arestare fiind pus în executare abia la data de 9 octombrie 2012. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpaților se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev. de art. 160 alin. (3) C. proc.

pen. Astfel, s-a considerat că probele administrate până la acest moment procesual nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată (și condamnați în primă instanță), fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc. pen. De asemenea, s-a apreciat ca fiind incident cazul prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., căci pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura infracțiunilor, modalitatea în care se presupune că au fost comise, precum și datele care caracterizează persoana inculpaților, dintre care inculpatul M.A.

nu este la prima abatere. S-a considerat că lăsarea în libertate a acestora nu se poate întemeia pe considerente de egalitate de tratament față de ceilalți inculpați trimiși în judecată și condamnați prin sentința atacată, având în vedere că inculpații arestați nu se află în situații identice cu cei pentru care în cursul procesului penal au fost luate măsuri restrictive de libertate. Astfel, în acest moment procesual, Curtea a decis că datele personale favorabile constând în lipsa antecedentelor penale pentru inculpații M.C., M.I., M.R. și M.S. nu justifică luarea față de inculpați a unor măsuri alternative la privarea de libertate. În consecință, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în temeiul art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., având în vedere și dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor preventive, Curtea a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a apelanților-inculpați și a menținut starea de arest preventiv a acestora, respingând, ca neîntemeiate, cererile de revocare și înlocuire a măsurii arestării preventive. Împotriva Încheierii din 8 iulie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 55280/3/2011 de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au declarat recurs inculpații M.C., M.I., M.R., M.S. și M.A., susținând, în esență, nelegalitatea luării măsurii arestării preventive datorate aspectului legat de neaudierea de către procuror a inculpatului M.C., dar și alte aspecte, cum ar fi aceea că, în speță nu există probe certe care să dovedească vinovăția inculpaților.

În acest sens, s-a apreciat că din cuprinsul probelor administrate în cauză nu rezultă săvârșirea vreunui act material ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care a fost luată măsura arestării preventive (M.C.), că termenul rezonabil al acestei măsuri este depășit de mult timp și s-au invocat circumstanțe ce caracterizează favorabil persoana inculpaților, cum ar fi aceea că patru dintre inculpați nu au antecedente penale. S-a mai susținut că prelungirea măsurii arestării preventive încalcă egalitatea de tratament ce se impune între toți inculpați judecați în aceeași cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., constată că aceasta este temeinică și legală. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. În conformitate cu dispozițiile art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În cauză, Curtea a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual-penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Luând act de susținerea apărătorului ales al inculpaților M.I. și M.A. privind nelegalitatea luării măsurii arestării preventive a acestor inculpați, instanța o va respinge, apreciind că în speță, în mod legal a fost luată și, ulterior, prelungită succesiv, măsura preventivă contestată. Astfel, se reține că inculpații M.I. și M.A. au fost arestați în baza Încheierii pronunțate la 15 februarie 2011 de către Tribunalul București, secția I penală, în temeiul dispozițiilor art. 148 lit. a), f) C. proc. pen. Cu această ocazie, apărătorul ales al inculpaților a invocat pentru prima dată în cauză excepția nulității absolute a propunerii de arestare preventivă formulată de către parchet, susținând aceea că, în raport de lipsa probelor privind sustragerea inculpaților de la urmărirea penală, s-au încălcat dispozițiile art. 149 1 și art. 150 C. proc.

pen. referitoare la obligativitatea ascultării inculpatului de către procuror înainte de a propune arestarea preventivă a acestuia. Această excepție a fost respinsă de către tribunal, care a considerat că în cauză s-a probat faptul că inculpații s-au sustras de la urmărire, aceștia fiind citați, inclusiv cu mandat de aducere, în data de 27 ianuarie 2010, pentru a fi audiați cu privire la faptele reținute în sarcina lor și neprezentându-se în fața organului de urmărire penală. În același sens s-a făcut referire la procesele-verbale întocmite în datele de 29 ianuarie 2011, 31 ianuarie 2011 și 3 februarie 2011 de redare integrală, în formă scrisă, a convorbirilor telefonice intervenite între inculpați și alte persoane, din conținutul cărora a rezultat că inculpații au cunoscut faptul că erau urmăriți cu privire la faptele reținute în sarcina lor.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în raport de sustragerea inculpaților de la urmărirea penală, susținerea apărării vizând nelegalitatea și netemeinicia propunerii de arestare preventivă, ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 149 1 și 150 C. proc. pen. - care, în opinia apărătorului, ar atrage nulitatea prev. de art. 197 alin. (2) din același cod - este nefondată. Mai mult decât atât, această excepție nu a fost reiterată în fața Curții de Apel București, în cadrul recursului formulat de către cei doi inculpați împotriva Încheierii pronunțate la 15 februarie 2011 de către Tribunalul București, secția I penală, critica formulată privind doar netemeinicia încheierii prin care s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpaților, în sensul că dispozițiile art. 148 lit. a) C. proc.

pen. nu sunt incidente deoarece recurenții-inculpați nu s-au sustras de la urmărirea penală. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că invocarea, din nou, a aceleiași excepții a nulității absolute în fața instanței de recurs nu mai este posibilă, aspectul fiind dezbătut și clarificat prin hotărârile pronunțate de către instanțe cu ocazia discutării propunerii de arestare preventivă a inculpaților M.I. și M.A. În plus, chiar și în ipoteza că susținerea invocată ar mai putea fi analizată în prezenta fază procesuală, instanța apreciază că sancțiunea încălcării dispozițiilor art. 149 1 și 150 C. proc. pen. nu este cea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., raportat la împrejurările incidente în speță.

Aceasta întrucât, în mod logic, audierea recurenților M.I. și M.A. de către procuror nu era posibilă în condițiile dovedite ale sustragerii acestora de la urmărirea penală, pe de o parte, iar pe de altă parte, orice posibilă vătămare ale drepturilor recurenților-inculpați a fost înlăturată, prin audierea lor de către instanța de judecată, la 15 februarie 2011. În concluzie, instanța va respinge critica de nelegalitate formulată de către apărătorul ales al recurenților-inculpați M.A. și M.I., ca nefondată.

În continuare, în raport de stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, se observă că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor și asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Din multitudinea indiciilor temeinice existente în cauză, se presupune că activitatea infracțională a inculpaților s-a desfășurat în mod repetat, aceștia efectuând comenzi de bunuri (polistiren expandat, pavaj și borduri, gresie și faianță, vopseluri, parchet, produse de mobilier, electrocasnice și vase de bucătărie, piese auto) la firme din București, județul Ilfov și restul țării (Arad, Brașov, Constanța, Alba Iulia, Gherla, Suceava, Galați, Timișoara), inducând în eroare părțile vătămate prin realizarea recepției bunurilor livrate, evitând apoi prin diferite manevre achitarea contravalorii acestora. În cazul în care părțile vătămate nu se lăsau induse în eroare, inculpații recurgeau la deposedarea acestora de bunurile livrate sau de contravaloarea lor, prin constrângere cu acte de amenințare și acte de violență, însușindu-și bunurile părților vătămate și obținând astfel un folos material injust.

Astfel, s-a ajuns la situația în care au fost furnizate mărfuri de valori foarte mari, prejudiciul presupus a fi produs părților vătămate fiind de aproximativ 167.000 RON, 10.000 dolari SUA și 140.000 euro. Din actele și lucrările dosarului au mai rezultat indicii temeinice ce conduc spre concluzia că inculpații, în virtutea relațiilor de familie, concubinaj, prietenie și de vecinătate, își acordau în mod reciproc sprijin la comiterea infracțiunilor, fie la săvârșirea elementului material ce intră în conținutul laturii obiective a infracțiunii, fie ulterior comiterii faptei, fără o înțelegere stabilită dinainte, prin ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, reușita unora dintre ei încurajându-i pe ceilalți să săvârșească infracțiuni asemănătoare.

În sarcina inculpatului M.R. s-a reținut, în fapt, că la data de 7 decembrie 2009, împreună cu inculpata L.R., și-a însușit bunurile livrate, proferând amenințări cu arma față de S.O., determinându-1 să renunțe la contravaloarea mărfii; la data de 17 martie 2009, împreună cu inculpații M.V., M.Ș. și un bărbat rămas neidentificat, a indus în eroare persoana vătămată R.I., angajat al SC F.C. SRL, neachitând contravaloarea facturii sub diferite pretexte; la data de 11 aprilie 2009, cu ocazia livrării a 4 colete în valoare de 3.300 euro la adresa din str. S., sector 1, București, a indus-o în eroare pe partea civilă P.P.I., angajat al SC U.C. SRL, căreia a refuzat să-i achite contravaloarea coletelor susținând că le achitase expeditorului C.V., deși cel din urmă le-a comunicat telefonic că marfa nu fusese achitată integral.

De asemenea, împreună cu inculpata M.N. și inculpații T.A., L.A.C.T., M.R. și G.D., la data de 25 august 2010 și-a însușit bunurile livrate, utilizând violențe față de B.M., determinând-o pe aceasta să renunțe la contravaloarea mărfii. Cu privire la inculpatul M.A., s-a reținut, în baza probatoriului, că la data de 15 aprilie 2009, împreună cu inculpații M.Ș. și Ț.E.R., și-a însușit bunurile livrate, utilizând amenințări față de A.A., determinându-1 pe acesta să renunțe la contravaloarea mărfii. Referitor la inculpatul M.I., din probele administrate se presupune că la data de 2 octombrie 2009, împreună cu un bărbat rămas neidentificat, și-a însușit bunurile livrate, utilizând amenințări față de S.D., determinându-l să renunțe la contravaloarea mărfii.

Cât privește pe inculpatul M.S., s-a presupus, în baza probelor administrate, că la data de 10 decembrie 2010, împreună cu inculpata C.C., și-a însușit bunurile livrate, utilizând amenințări față de M.I.F., determinându-l să renunțe la contravaloarea mărfii. De asemenea, împreună cu inculpați L.B., V.Z. și L.R., la data de 12 octombrie 2010, și-a însușit bunurile livrate, proferând amenințări față de P.F.A., determinându-l să renunțe la contravaloarea mărfii. Același inculpat, împreună cu inculpata M.N. și alte patru persoane rămase neidentificate, la data de 24 august 2010, a indus în eroare persoana vătămată N.T., neachitând contravaloarea facturii sub diferite pretexte, iar la data de 17 septembrie 2010, împreună cu inculpații M.N., L.B., L.A.C.T., M.I., M.Ș., M.C., M.A.B., M.R.

și M.A., și-a însușit bunurile livrate, utilizând violențe și amenințări față de A.L.C. și față de C.H.S., determinându-i pe aceștia să renunțe la contravaloarea mărfii, prejudiciul fiind de 123.480,45 euro. Se reține că între cei cinci recurenți-inculpați din prezenta cauză există relații de rudenie, inculpații M.S., M.C. și M.R. fiind copiii inculpatului M.Ș., care este și bunicul inculpaților M.I. Și M.A. În raport de cele anterior menționate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurenților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, așa cum, în mod corect a reținut și Curtea de Apel București. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public rezultă, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care sunt învinuiți inculpații, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa reacției ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaților nu pot fi ignorate, în acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților, în raport de gravitatea extremă și natura violentă infracțiunilor presupus săvârșite, gradul ridicat de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii faptelor. Înalta Curte consideră că menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag.

3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care, în cauză s-a pronunțat în primă instanță o hotărâre de condamnare împotriva inculpaților, la pedepse privative de libertate de 15 ani închisoare.

Se apreciază că depășirea termenului rezonabil de la arestarea inculpaților nu a avut loc, inclusiv în considerarea faptului că pericolul social prezentat de lăsarea în libertate a inculpaților există și se apreciază și în raport de comportamentul acestora, reacția opiniei publice, rezonanța faptelor reclamate, săvârșirea lor în concurs, modalitatea de acțiune, cu violență și prin constrângere, precum și valoarea considerabilă a prejudiciului produs, astfel că față de obiectul cauzei, nu prezintă relevanță circumstanțele personale favorabile ale inculpaților, acestea urmând a fi reanalizate cu ocazia procesului de individualizare al pedepselor de către instanța de apel.

În cauză nu se poate susține că prelungirea măsurii arestării preventive încalcă egalitatea de tratament ce se impune între toți inculpații judecați în aceeași cauză întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurenții nu se află în situații identice cu ceilalți inculpați față de care s-au luat alte măsuri restrictive de libertate, relevante fiind, în principal, numărul faptelor fiecărui inculpat, datele personale și contribuția la producerea prejudiciului. În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul recurenților-inculpați de a fi judecați într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect s-a dispus, prin încheierea recurată, menținerea măsurii arestării preventive, constatându-se că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum și cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, așa cum s-a argumentat anterior. Pentru aceleași considerente, nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, prevăzute de art. 145 și, respectiv art. 145 1 C. proc.

pen., motivat, în primul rând, de menținerea temeiurilor ce au determinat luarea măsurii arestării preventive. Toate considerentele de mai sus justifică dispoziția instanței de fond de menținere a arestării preventive, astfel că, potrivit art. 385 15 pct 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.C., M.I., M.R., M.S. și M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013). În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții-inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.C., M.I., M.R., M.S. și M.A. împotriva Încheierii din 16 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 30402/3/2011 (556/2013). Obligă recurenții-inculpați M.C., M.I., M.R. și M.S. la plata sumei de câte 100 RON, cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul-inculpat M.A. la plata sumei de 150 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 octombrie 2013. Procesat de GGC - AZ