ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5692/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

140 din 3 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost

admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I.V.D., în contradictoriu

cu pârâții P.M. Pitești, P. Pitești și P.J. Argeș și, în consecință, a fost

anulată dispoziția nr. 1680/2004 emisă de P. Pitești și s-a constatat că

petentul are dreptul la despăgubiri pentru imobilul situat în Pitești, str.

Frații Golești, în suprafață de 537,6 m.p.

În motivarea

sentinței s-a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului solicitat prin notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, teren

ce i-a fost confiscat prin Decretul nr. 92/1950, iar terenul în litigiu se află

în continuarea terenului ce i-a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991și

pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 18845 din 11 august 2993.

S-a constatat,

totodată, că terenul în litigiu în suprafață de 537,6 m.p. nu poate fi restituit în natură, întrucât este ocupat, în prezent, de detalii de

sistematizare.

Apelul declarat de

către pârâții P.M. Pitești și P. Pitești a fost respins, ca nefondat, prin

decizia nr. 368/ A din 19 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei

instanțe.

Instanța de apel a

respins, totodată, și cererea de aderare la apel formulată de către reclamant,

întrucât nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 293 alin. (2) C. proc.

civ., în condițiile în care partea intenționează reformarea hotărârii după

introducerea apelului principal, ceea ce nu este posibil din moment ce

reclamantul nu a exercitat el însuși calea de atac înlăuntrul termenului de

apel.

Recursurile declarate

de reclamant, pe de o parte, și de către pârâții P.M. Pitești și P. Pitești, pe

de altă parte, au fost admise prin decizia nr. 5311 din 8 mai 2009 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei și

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a apreciat că în mod greșit nu a fost cercetată cererea

reclamantului de aderare la apelul declarat împotriva sentinței de către

pârâți, considerându-se că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 293 alin.

(1) teza I-a C. proc. civ., deși această normă nu era incidentă în cauză, în

condițiile în care apelul principal nu a primit o soluție de natura celor

expres prevăzute în norma arătată, pentru a nu se proceda la soluționarea în

fond a apelului incident.

În ceea ce privește

apelul principal, s-a apreciat că sunt nefondate susținerile pârâților

referitoare la o pronunțare plus petita din parte primei instanțe, în

condițiile în care cererea reclamantului formulată la prima zi de înfățișare nu

reprezintă o modificare a obiectului notificării, astfel cum pretind pârâții,

ci doar o precizare a întinderii reale a terenului pentru care se solicită

despăgubiri.

Pe de altă parte,

pârâții au mai susținut că din probele administrate în cauză, respectiv

înscrisuri și expertiză tehnică, rezultă că imobilul este cel arătat în

acțiune, reprezentat de teren în suprafață de 204 m.p. și construcții în suprafață de 135 m.p.

Instanța de recurs a

constatat că aspectul referitor la dovedirea de către reclamant a întinderii

dreptului de proprietate de care a fost privat nu a fost analizat de către

instanța de apel, care s-a limitat a arăta că nu au fost depășite limitele

învestirii.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Pitești, sub nr. 1420/46/2009, iar prin

decizia nr. 23/ A din 3 februarie 2010 această instanță a admis cererea de

aderare la apel formulată de reclamant și a constatat că acesta este

îndreptățit la despăgubiri și pentru construcția aflată pe un teren de 135 m.p.

Totodată, a respins,

ca nefondat, apelul pârâților împotriva sentinței civile nr. 140 din 3 mai 2007.

Pentru a pronunța

această decizie, s-a constatat că apelul pârâților este nefondat, deoarece deși

reclamantul a solicitat măsuri reparatorii pentru 204 m.p. teren și pentru construcția demolată, prima instanță, pe baza raportului de expertiză

tehnică întocmit în cauză și a precizării acțiunii formulate de către

reclamant, a reținut în mod corect că terenul solicitat are o întindere reală

de 537,6 m.p. și nu poate fi restituit, fiind afectat de detalii de

sistematizare.

Contrar susținerilor

pârâților, reclamantul nu a modificat obiectul pretențiilor formulate prin

notificare, ci doar a precizat întinderea reală a terenului.

În ceea ce privește

dovedirea de către reclamant a întinderii dreptului de proprietate de care a

fost privat, s-a constatat că din suprafața totală de 2174,6 m.p., menționată în certificatul fiscal nr. 11398/1990, reclamantului i s-a restituit

suprafața de 1637 m.p. prin titlul de proprietate nr. 18845 din 11 august 1993,

diferența fiind solicitată în prezenta cauză, iar pârâții nu au făcut dovada

contrară celor constatate.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel, s-a constatat că, deși prin notificarea formulată

în anul 2001 reclamantul a solicitat despăgubiri și pentru construcția în

suprafață de 135 m.p. aflată pe ternul din Pitești, str. Frații Golești, în mod

greșit aceste pretenții nu au fost soluționate, acordându-se măsuri reparatorii

doar pentru teren, cu toate că reclamantul este îndreptățit la asemenea măsuri

și pentru construcția preluată abuziv odată cu terenul, în aplicare art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs pârâții P.M. Pitești și P. Pitești, criticând-o

pentru nelegalitate, fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază

motivele de recurs.

În esență, recurenții

au susținut că din probele administrate în cauză rezultă că imobilul solicitat

de către intimat este cel arătat în cererea de chemare în judecată, fiind

identificat și evaluat ca atare prin expertiza efectuată în cursul judecății în

primă instanță.

Chiar dacă prin

această expertiză a fost identificată o suprafață mult mare decât cea

solicitată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru

întreaga suprafață.

La termenul de

judecată din 29 octombrie 2010, intimatul-reclamant a invocat excepția

nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție ce a fost reținută spre

soluționare de către instanță, odată cu recursul însuși.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului, sancțiune prevăzută de alin. (1) pentru nemotivarea căii de atac în

termenul legal, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se constată, din

conținutul motivelor de recurs, că pârâții critică nedovedirea de către

reclamant a dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe de 537,6 m.p. teren pentru care ambele instanțe de fond i-au recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu formularea de critici pe

aspectul forței doveditoare a înscrisurilor pe baza cărora reclamantul a înțeles

să își probeze dreptul de proprietate.

Astfel concepute,

Înalta Curte constată că este posibilă încadrarea motivelor de recurs în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva

dispozițiilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, precum și ale normelor

corespondente din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

În consecință, va

respinge excepția nulității recursului invocată de către intimatul-reclamant.

Cercetarea motivelor

de recurs din perspectiva arătată are drept premisă împrejurarea că recurenții

– pârâți nu contestă în cauză dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului situat în Pitești, str. Frații Golești, recunoscut de către instanța

de apel ca existând în patrimoniul autorului reclamantului la momentul

preluării abuzive de către stat a imobilului.

Criticile din recurs

vizează doar întinderea dreptului cu privire la terenul de la adresa

menționată, astfel încât dispoziția instanței de apel, în analiza cererii de

aderare la apel formulate de reclamant, referitoare la dreptul la măsuri

reparatorii pentru construcția aflată pe teren, în prezent demolată, a intrat

în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanțe de

control judiciar.

În considerarea premisei

menționate, Înalta Curte apreciază că înscrisurile reținute de către instanța

de apel drept concludente și pertinente pe aspectul existenței dreptului de

proprietate asupra imobilului reprezintă, în același timp, mijloace de probă

relevante și în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, în caz

contrar, lipsindu-se de conținut dispoziția instanței de apel relativă la constatarea

calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

teren.

Reclamantul nu a

înfățișat un titlu de proprietate cu privire la imobilul preluat abuziv în baza

Decretului nr. 92/1950, preluarea efectivă operând în anul 1959, situat în

Pitești, str. Frații Golești, însă a depus la dosar un certificat emis de către

P.M. Pitești – Serviciul Impozite și Taxe, din care rezultă că imobilul

respectiv a fost evidențiat cu suprafața de 2174,60 mp, totodată, anexa la Decretul nr. 92/1950 și procesul-verbal de preluare a imobilului din anul 1959.

Întrucât nici în actul

normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive și nici în actul prin

care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, anterior menționate, nu

este precizată întinderea dreptului, pentru a fi aplicabil art. 24 din Legea nr.

10/2001 privind prezumția legală operantă pe acest aspect, în mod corect, instanța

de apel a valorificat, pe aspectul întinderii dreptului, aceleași înscrisuri pe

baza cărora a recunoscut existența dreptului de proprietate.

Toate aceste

înscrisuri reprezintă „acte doveditoare” în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001

și al art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, în care se

menționează, alături de actele juridice translative, constitutive ori

declarative ale dreptului de proprietate, și „orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau

ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive”, inclusiv acte

precum „istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării

sau orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă

direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective” [(art.

23.1 lit. d)].

Este de precizat,

totodată, că s-a avut în vedere, în ansamblul probator administrat, că

reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii și în baza Legii nr. 18/1991,

obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafață de 1637 m.p., situată tot la adresa din str. Frații Golești.

S-a considerat,

astfel, că suprafața terenului deținut la data preluării abuzive era mai mare

decât cea indicată inițial în cererea de chemare în judecată, respectiv 204 m.p., despre care recurenții susțin că ar reprezenta întinderea reală a terenului.

Se constată, în

același timp, că motivul de recurs privind nedovedirea dreptului de proprietate

pentru întreaga suprafață solicitată în cauză (ce constituie diferența între

suprafața totală deținută în anul 1959, 2174,60 mp, și cea reconstituită în

baza Legii nr. 18/1991) tinde să infirme situația juridică atestată prin titlul

de proprietate nr. 18845 din 11 august 1993, emis în baza Legii nr. 18/1991,

din care rezultă că terenul din str. Frații Golești a avut o suprafață mai mare

de 204 mp, pretinsă de către recurenți, ceea ce nu poate fi acceptat, fiind

vorba despre un act juridic ce produce efecte depline, cât timp nu a fost revocat

sau anulat pe cale judecătorească.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a menținut în mod corect hotărârea

primei instanțe cu privire la întreaga suprafață de 537,6 m.p. solicitată (astfel cum pretențiile au fost precizate în cursul judecății, calificarea

cererii formulate la prima zi de înfățișare, 26 ianuarie 2006, în sensul că

reprezintă o precizare, și nu o modificare a obiectului cererii, fiind tranșată

cu putere de lucru judecat prin decizia de casare nr. nr. 5311 din 8 mai 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Modul concret de

apreciere a probatoriilor administrate nu poate fi, însă, reevaluat de către

această instanță de control judiciar, deoarece reprezintă un aspect de

temeinicie a deciziei recurate, aspect ce excede atribuțiilor instanței de

recurs, circumscrise cercetării legalității hotărârii, prin prisma cazurilor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Instanța de apel făcând

o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001,

precum și a normelor corespondente din Normele metodologice de aplicare a legii,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul-reclamant I.V.D.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții P.M. Pitești și P. Pitești împotriva

deciziei nr. 13/ A din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2010.