ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 946/A din 02 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2016, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1733 din 08.09.2017, Tribunalul București, secția I penală, a respins ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul A., din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. a) și b) din C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) din C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, a dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și a dreptului de a fi administrator, fondator sau reprezentant legal al unei societăți comerciale pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsa accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen. pe perioada executării pedepsei principale.

S-a constatat că inculpatul a achitat părții civile suma de 27.100 RON, reprezentând contravaloarea parțială a prejudiciului.

În baza art. 25 rap. la art. 397 din C. proc. pen. și art. 1357 și urm. C. civ. s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost obligat în solidar inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata sumei de 428.738 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat și nerecuperat, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenței și până la data plății efective, în condițiile Codului de Procedură Fiscală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 din C. proc. pen. și la art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus menținerea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța nr. 1725/P/2016 din data de 22.06.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul București asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului București, reprezentând apartament cu 2 camere, cu o suprafață utilă de 36,90 mp, situat în București, str. x - 25 A, aflat în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei la care inculpatul a fost obligat către partea civilă.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus anularea celor 300 facturi fiscale și a chitanțelor aferente atașate, care atestă operațiuni comerciale nereale.

În baza art. 274 alin. (1) și (3) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În fapt, în esență, s-a reținut că inculpatul A. în perioada mai 2011 - septembrie 2014, în calitate de administrator SC B. SRL (administrator în fapt în perioada mai 2011 - octombrie 2013, respectiv administrator în fapt și în drept în perioada octombrie 2013 - septembrie 2014), a înregistrat în contabilitatea societății un număr de 300 facturi fiscale fictive emise de SC C. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL, în valoare totală de 1.413.421 RON, reprezentând vopsele auto și piese auto (din care 1.139.980 RON baza impozabilă). Toate aceste facturi fiscale nu au avut la baza operațiuni reale, prin înregistrarea acestora în contabilitatea SC B. SRL fiind diminuată valoarea taxelor și impozitelor datorate bugetului consolidat al statului, cauzându-se astfel un prejudiciu în valoare de 455.838 RON, compus din impozit pe profit în sumă de 182.397 RON și taxă pe valoare adăugată în sumă de 273.441 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin Decizia penală nr. 946/A din 12.07.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul formulat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței penale nr. 1733 din 08.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond, l-a obligat, în solidar, pe inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata obligațiilor fiscale accesorii aferente sumei deja achitate, de 27.100 RON, calculate de la data săvârșirii infracțiunii și până la data plății.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1733 din 08.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 273 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de doamna expert contabil F. și a fost obligat inculpatul A. la plata unui cuantum al onorariului majorat de la suma de 1000 RON (onorariu provizoriu achitat de inculpat) la suma de 3.500 RON. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la 1000 RON cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu, doamna G., în sumă de 200 RON, se avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Referitor la apelul declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a constatat că prin hotărârea apelată nu a fost dată o dezlegare corectă acțiunii civile exercitată în procesul penal.

S-a reținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 455.838 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenței până la data plății efective, din care a fost achitată părții civile suma de 27.100 RON, instanța de fond obligând, în solidar, inculpatul A. și partea responsabilă civilmente SC B. SRL, la plata sumei de 428.738 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat și nerecuperat, la care s-au adăugat obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenței și până la data plății efective, în condițiile Codului de Procedură Fiscală.

Potrivit Deciziei nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. a stabilit că în cauzele având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate în condițiile C. proc. fisc. .

În speță, s-a constatat că instanța de fond a adăugat obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenței și până la data plății efective, în condițiile C. proc. fisc. , astfel cum obligă decizia mai sus amintită, însă doar cu privire la prejudiciul adus bugetului de stat și nerecuperat, nu și în ceea ce privește suma deja achitate, de 27.100 RON, omisiune ce a fost înlăturată de instanța de control judiciar. De asemenea, instanța de fond, în mod just, a dispus menținerea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului identificat ca aparținând inculpatului, până la concurența sumei la care inculpatul a fost obligat către partea civilă, suma cuprinzând în mod evident și obligațiile fiscale accesorii.

Împotriva Deciziei penale nr. 946/A din 2 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 09 martie 2020.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. și a susținut că, deși s-a considerat că legea penală mai favorabilă ar fi C. pen. din 2014, condamnarea sa a fost dispusă în baza normei de incriminare cuprinsă în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 după modificarea adusă prin Legea 50/2013, respectiv cu majorarea limitelor de pedeapsă cu 5 ani (față de doar 2 ani în forma inițială a legii). Astfel, instanțele de judecată au constatat că infracțiunea pentru care a fost condamnat a fost consumată sub imperiul formei inițiale a Legii nr. 241/2005, conform căreia limitele de pedeapsă pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (2) erau cuprinse între 4 și 10 ani închisoare. Cu toate aceasta, la aplicarea pedepsei au fost avute în vedere limitele de pedeapsă în vigoare după modificarea Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 50/2013, respectiv între 7 și 13 ani închisoare.

A solicitat să se constate că nu există nicio explicație valabilă pentru aplicarea acestor din urmă limite de pedeapsă, aplicabile la momentul consumării infracțiunii, atâta timp cât art. 5 din C. pen. obligă la valorificarea legii penale mai favorabile, în cazul său, legea penală mai favorabilă era art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta inițială, aceasta fiind forma aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii.

În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 174 C. pen., din interpretarea cărora rezultă în mod evident faptul că infracțiunea se consideră săvârșită/comisă la data la care se realizează pentru prima dată elementele constitutive din norma de incriminare, aceasta fiind o chestiune distinctă de stabilirea epuizării/consumării activității infracționale, care prezintă relevanță sub aspectul stabilirii pericolului social și a regimului sancționator. Această distincție între momentul săvârșirii infracțiunii și momentul consumării/epuizării activității infracționale este reliefată în mod evident de prevederile art. 154 alin. (2) din C. pen.

În opinia sa, există o distincție clară între data comiterii/săvârșirii infracțiunii și data epuizării infracțiunii, distincție care trebuie valorificată în favoarea sa, or, în cazul de față, ignorarea acestei distincții a condus la aplicarea de către instanțele de judecată a unor limite de pedeapsă eronate.

Față de acestea, a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și aplicarea unei noi sancțiuni cu luarea în considerare a limitelor legale de pedeapsă (respectiv între 4 și 10 ani), precum și a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) din C. pen., care au fost reținute și de către instanța de fond și nu a fost cenzurată din instanța de apel.

La dosar, nu au fost transmise concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 august 2020.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 06 octombrie 2020.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 946/A din 02 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2016 și s-a fixat termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 17 noiembrie 2020, pentru când s-a dispus citarea recurentului inculpat A., intimatei parte civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală și intimatei parte responsabilă civilmente SC B. SRL prin lichidator judiciar CII H. și încunoștințarea apărătorului ales al recurentului inculpat cu privire la termenul stabilit.

Din examinarea cererii de recurs în casație, s-a reținut că rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții - inculpatul A. care a exercitat recursul în casație, decizia atacată - nr. 946/A din 02 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, precum și semnătura apărătorului care a exercitat recursul în casație, avocat I., cu delegație la dosar.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul cererii, a fost indicat ca temei de drept pe care se întemeiază calea de atac, art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

S-a reținut că cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., iar motivele expuse de către inculpatul A. se circumscriu în conținut cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și prin urmare, se impune ca pronunțarea pe recursul în casație declarat de inculpatul A. să fie făcută, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 591 din data de 01 octombrie 2015, într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv cea a soluționării în fond a acestei căi de atac.

Examinând recursul în casație în temeiul art. 447 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, prevăzându-le în art. 438 C. proc. pen.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege " legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și față de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel. De regulă, se consideră că o pedeapsă depășește limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, ca și consecință a reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

În esență, inculpatul A. a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât i s-a aplicat pedeapsa în alte limite decât cele prevăzute de lege, arătând că faptele au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013 care a majorat limitele de pedeapsă, solicitând totodată reducerea pedepsei prin aplicarea circumstanțelor atenuante prev. de art. 75 alin. (2) lit. a) și b) din C. pen.

Cu privire la situația de fapt s-a reținut că inculpatul A. în perioada mai 2011 - septembrie 2014, în calitate de administrator SC B. SRL, administrator în fapt în perioada mai 2011 - octombrie 2013, respectiv administrator în fapt și în drept în perioada octombrie 2013 - septembrie 2014, a înregistrat în contabilitatea societății un număr de 300 facturi fiscale emise de SC C. SRL, SC D. SRL și SC E. SRL, în valoare totală de 1.413.421 RON, reprezentând vopsele auto și piese auto, din care 1.139.980 RON baza impozabilă, care atestă operațiuni comerciale nereale, în scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, cauzând astfel un prejudiciu în valoare de valoare de 455.838 RON, compus din impozit pe profit în sumă de 182.397 RON și taxă pe valoare adăugată în sumă de 273.441 RON, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; Alin. (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Alin. (2) a fost modificat prin pct. 5 din Lege nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 19 martie 2013.

Așadar, pedeapsa aplicată inculpatului A. în cauză de 4 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, se încadrează în limitele prevăzute de lege, având în vedere limitele stabilite de legiuitor pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, închisoarea de la 2 ani la 8 ani, iar prin reținerea alin. (2) limita maximă se majorează cu 5 ani, ajungându-se la o limită maximă de 13 ani.

Astfel, cum s-a menționat și anterior, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. prevăd că recursul în casație urmărește să supună judecarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în care nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde legii.

Relativ la motivele inculpatului privind faptul că trebuia aplicată pedeapsa anterior intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013, Înalta Curte, contrar susținerii acestuia, constată că activitatea infracțională a inculpatului s-a desfășurat în perioada mai 2011 - septembrie 2014, în formă continuată, iar Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 146/19.03.2013 și a intrat în vigoare la data de 23 martie 2013.

Confuzia recurentului intervine din interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind infracțiunea continuată și "legea aplicabilă" în sensul în care apărarea apreciază, în mod greșit, că sunt opozabile limitele de pedeapsă de la momentul consumării infracțiunii continuate și nu cele de la momentul epuizării

În egală măsură, solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei prin prisma circumstanțelor atenuante prev. de art. 75 alin. (2) lit. a) și lit. b) din C. pen. nu poate fi circumscrisă cazului de recurs în casație, în jurisprudența instanței supreme stabilindu-se că, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză (Decizia nr. 23/RC/19.01.2017, publicată, www.x.ro).

Așadar, relativ la critica recurentului inculpat adusă procesului de individualizare a pedepsei de către curtea de apel și reducerea pedepsei prin prisma circumstanțelor atenuante reținute, Înalta Curte constată, pe de o parte că inculpatului i-au fost reținute dispozițiile art. 75 alin. (2) lit. a și b din C. pen. de către instanța de fond, dispoziție menținută și de instanța de apel, iar pe de altă parte, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în calea extraordinară a recursului în casație, deoarece sunt aspecte care țin de temeinicia hotărârii recurate.

După cum s-a menționat, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen., hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Prin urmare, în raport de cele anterior menționate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile inculpatului cu privire la nelegalitatea pedepsei. Pedeapsa aplicată inculpatului de 4 ani și 8 luni închisoare a fost stabilită în limitele prevăzute de lege, fiind orientată spre mediu, iar critica ce vizează individualizarea pedepsei prin prisma circumstanțelor personale nu se subsumează cazului de recurs în casație prev de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte reamintește că aceste solicitări nu pot fi invocate în calea de atac a recursului în casație, întrucât în această cale extraordinară de atac, nu se poate reindividualiza cuantumul pedepsei, această operațiune judiciară fiind de esența căii ordinare de atac, ce are caracter devolutiv, în timp ce pe calea recursului în casație se verifică numai erori de drept.

Relativ la celelalte critici formulate referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, la distincția între momentul săvârșirii și momentul consumării și epuizării activității infracționale, Înalta Curte reține că se examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele învederate nu pot fi analizate prin prisma cazului invocat prev de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. ce vizează aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Concluzionând, Înalta Curte constată că pedeapsa stabilită inculpatului A. prin decizia penală atacată, este în limite legale, așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate și recursul în casație formulat în cauză este nefondat.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 946/A din 02 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2016.

Față de soluția dispusă, potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 946/A din 02 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17 noiembrie 2020.

GGC - GV