ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5362/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5362/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4.995 din 5

octombrie 2012 pronunțată de către Tribunalul Sălaj în Dosarul nr.

4952/84/2011, s-a admis acțiunea reclamanților P.C. și P.A., acțiunea

reclamantului P.A., decedat pe parcursul judecății, fiind însușită de

reclamanții P.M., P.I. și P.T.R., împotriva pârâților R.D.F. și asigurătorul de

răspundere civilă SC G.R.A.R. SA București, care au fost obligați la 30.000

euro, plătibili în RON la cursul din ziua plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că este lucru judecat că pârâtul

R.D.F. a fost autorul unui accident de circulație în urma căruia fiul

reclamanților a decedat.

Prin Decizia civilă

nr. 340/P din 3 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța s-au admis recursurile

formulate de inculpat și de către SC A.R.A. SA, Sucursala Bistrița, s-a dispus

suspendarea condiționată a executării unei pedepse de 1 (un) an închisoare și

s-a fixat un termen de încercare de 3 ani.

S-a redus cuantumul

despăgubirilor civile de 11.880 RON daune materiale și la 80.000 RON daune

morale, proporțional culpei inculpatului, de 80%. Aceste despăgubiri s-au

acordat soției victimei în nume propriu dar și în calitate de reprezentant

legal al fiului victimei. În cauza de față, prin acțiunea introductivă de

instanță, părinții victimei sunt cei care solicită acordarea de daune morale.

Instanța de fond a

subliniat că acordarea printr-o hotărâre anterioară a despăgubirilor către

soția și fiul victimei, în cuantumul sus-arătat, nu exclude îndreptățirea și a

părinților victimei la pretinderea unor daune morale, în nume propriu.

Tribunalul a apreciat că eronat susține pârâtul, prin întâmpinare, că instanța

penală ar fi acordat despăgubiri pentru daunele morale în cuantum de 80.000

euro, căci acest cuantum este în realitate de 80.000 RON, cum deja s-a arătat.

Nici susținerea că această sumă ar fi acoperitoare pentru toți membrii familiei

nu are fundament, fiind o simplă prezumție. În cauza de față, tribunalul este

chemat a se pronunța exclusiv asupra cererii părinților victimei, respectiv a

moștenitorilor tatălui său, fără ca acordarea unor despăgubiri către soția și

fiul victimei să constituie un impediment legal pentru aceasta.

Tribunalul a

considerat că nu este ținut, din perspectiva dispozițiilor art. 998 C. civ.,

nici a aprecia asupra cuantumului despăgubirilor ce le va acorda prin raportare

la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța penală către soție și fiu,

raportul juridic dedus judecății în cauza de față fiind unul distinct.

Fără a considera ca

fiind avenită o „ierarhizare” a suferințelor umane, tribunalul a apreciat ca

fiind de necontestat că pierderea unui copil este una din marile tragedii

umane, marcând pentru totdeauna viața părinților. Durerea cauzată de moartea

unui copil nu poate să dispară atâta timp cât părintele este în viață, căci el

continuă să aibă acest statut, de părinte, și după dispariția copilului, prin

legăturile nevăzute și profunde care există între cei doi, de la început.

Decesul fiului reclamanților P.A. și P.C. nu s-a produs în mod natural ci a

fost rezultatul unei infracțiuni comise asupra acestuia, din culpă, de către o

altă persoană, pârâtul din cauza de față, dl R.D.F.

Potrivit art. 998 C.

civ., persoana care a săvârșit o faptă ilicită trebuie să repare integral

prejudiciile rezultate din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor.

Daunele morale ce s-au acordat de către prima instanță reprezintă o compensare

a suferinței psihice cauzate părinților victimei, cu sublinierea însă că aceste

daune nu pot fi cuantificate exact, nefiind susceptibile de o evaluare în

raport de criterii obiective, stricte, efective. S-a apreciat astfel rezonabilă

suma pretinsă de reclamanți, la stabilirea acesteia instanța de fond ținând

seama și de culpa concretă a inculpatului de 80%, stabilită definitiv de

instanța penală, sens în care acțiunea a fost admisă în întregime, astfel cum a

fost formulată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâții R.D.F. și SC G.R.A.R. SA București solicitând

instanței admiterea acestora și modificarea sentinței apelate.

În apelul pârâtului

R.D.F. se solicită, în principal, respingerea acțiunii reclamanților ca fiind

prescrisă, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea

apelului, pârâtul a arătat că reclamanții P.A. și P.C. (părinții victimei

accidentului mortal de circulație care s-a produs la data de 1 august 2006),

iar apoi (după decesul lui P.A.) și moștenitorii P.M. și P.I., au intentat

acțiunea civilă la Tribunalul Sălaj, la peste 3 ani de la decesul victimei,

după ce procesul penal a fost finalizat, iar hotărârea adoptată (în care s-a

soluționat și latura civilă a cauzei), a rămas definitivă.

Accidentul de

circulație al cărui victimă a fost fiul reclamanților s-a produs la data de 1

august 2006, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut ca obiect

cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului (inculpat în cauza

penală) a fost numitul R.D.F. (care are calitatea de pârât în acest dosar) și

că acest făptuitor a fost găsit de organele de poliție la locul producerii

accidentului, fiind identificat la aceeași dată, adică în momentele imediat

următoare producerii accidentului. Așadar, reclamanții, părinții persoanei

decedate ca urmare a accidentului, au cunoscut persoana vinovată de producerea

acestuia, implicit persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data

de 1 august 2006, când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a și

început să curgă termenul de prescripție, ce avea să se împlinească cu 3 ani

mai târziu.

În opinia pârâtului,

susținerile reclamanților în sensul că termenul de prescripție ar fi început să

curgă la data la care s-au finalizat cercetările de către organele de urmărire

penală și respectiv data la care s-a dispus trimiterea inculpatului în

judecată, nu pot fi acreditate, întrucât cauza penală nu a fost niciun moment

cu autor neidentificat și nici nu a vizat vreun dubiu, privind identitatea

autorului infracțiunii de ucidere din culpă.

În aceste condiții,

pârâtul a apreciat că promovarea acțiunii civile (abia la data de 14 octombrie

2009) după aproape două luni și jumătate de la împlinirea termenului de

prescripție), face necesară aplicarea prev. art. 1, 3 și 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

În subsidiar, pârâtul

arată că reclamanții din prezenta cauză nu au avut calitatea de părți vătămate

în cazul infracțiunii reținute în sarcina pârâtului, nu au suferit o vătămare

directă, iar latura civilă a cauzei a fost soluționată în Dosarul penal nr.

5313/337/2007 al Curții de Apel Constanța, în care s-a pronunțat Decizia penală

nr. 340/P din 3 iunie 2009.

Este incontestabil

faptul că membrii familiei victimei au suferit un anumit prejudiciu moral, însă

în perioada judecării cauzei penale au înțeles că este rezonabil să se

constituie ca parte civilă în cauză doar P.D. (soția victimei) și care se

prezumă că a adunat pretențiile tuturor membrilor familiei victimei și a stat

în proces ca parte civilă, susținând cererea de despăgubiri civile pentru

totalitatea daunelor morale și pentru daunele materiale.

A mai precizat

pârâtul că prin decizia sus-menționată a Curții de Apel Constanța, definitivă,

s-au stabilit procentele de culpă la producerea accidentului reținându-se și în

sarcina victimei o culpă de 20% (inculpatului revenindu-i culpa de 80%).

Această concluzie a influențat în mod evident și proporția în care s-au acordat

daunele morale.

A considerat pârâtul

că prin decizia arătată s-a cuantificat prejudiciul moral suferit de partea

civilă și s-au acordat despăgubiri pentru daunele morale în sumă de 80.000 RON,

în raport de gravitatea prejudiciului moral și de principiul echității,

situație în care noile pretenții materiale formulate în prezent sunt nefondate.

În apelul pârâtei SC

G.R.A.R. SA (fosta SC A.R. ARDAF SA), se solicită, în principal, admiterea

acestuia, modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul respingerii

acțiunii reclamanților intimați ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, reducerea

cuantumului despăgubirilor acordate.

În motivarea

apelului, pârâta a arătat că cererea intimațiilor-reclamanți este o cerere cu

caracter patrimonial și potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani.

Intimații-reclamanții au avut cunoștință de procesul penal precizat și nu s-au

constituit părți civile. Invocând dispozițiile art. 19 alin. (1) - (3) C. proc.

pen. care reglementează situația juridică a părții vătămate, pârâta susține că

reclamanții aveau posibilitatea să se adreseze cu o acțiune civilă instanței

civile în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, situație în care se

suspenda acțiunea civilă până la soluționarea cauzei penale. De asemenea,

conform art. 20 alin. (1) C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte

civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile,

dacă instanța penală, prin hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată

acțiunea civilă.

Termenul de

prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cei care răspunde de ea.

În aceste condiții,

pârâta susține că instanța de fond a apreciat în mod greșit că data de la care

curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamanților-intimați

este data de 3 iunie 2009 când Curtea de Apel Constanța a soluționat definitiv

Dosarul penal nr. 5313/337/2007, ci nu data accidentului din 1 august 2006.

În subsidiar, față de

cererile de despăgubire formulate de intimații-reclamanți, pârâta solicită

reducerea cuantumului acestora având în vedere prev. art. 49 și urm. din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, precum și de

Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile

produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, reclamanții, prin întâmpinare, au menționat

că susținerea la dreptul lor la acțiune s-a născut din momentul producerii

accidentului este în contradicție cu principiul prezumției de nevinovăție a

presupusului făptuitor, până la condamnarea definitivă a acestuia. De la

producerea accidentului - 1 august 2006 - până la soluționarea definitivă a

dosarului penal - 3 iunie 2009 - aproape se împliniseră 3 ani. În opinia

reclamanților, termenul general de 3 ani prev de art. 1 din Decretul nr.

167/1958 începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale de

condamnare a inculpatului, aceea fiind data când păgubitul a cunoscut, cine

este responsabil pentru paguba sa (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), astfel că

se impune respingerea excepției invocată în ambele apeluri.

Prin Decizia nr. 42A

din 12 martie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal au fost admise ambele apeluri, schimbată în tot

sentința apelată, admisă excepția de prescripție și respinsă cererea de chemare

în judecată pentru prescrierea dreptului material la acțiune.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut, cu privire la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, excepție care constituie

principalul motiv de apel în cazul ambilor apelanți, următoarele:

Cererea de chemare în

judecată introdusă de către reclamanții intimați este o cerere cu caracter

patrimonial și potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se

calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la acțiune. Potrivit

art. 8 din același act normativ, "prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea”.

S-a apreciat că

reclamanții au cunoscut persoana vinovată de producerea acestuia, implicit

persoana care le-a provocat prejudiciul moral, chiar la data de 1 august 2006,

când s-a produs accidentul de circulație, dată la care a și început să curgă

termenul de prescripție, ce avea să se împlinească cu 3 ani mai târziu. Dreptul

la acțiune al acestor persoane nu era condiționat de stabilirea prealabilă de

către o instanță penală a gradului de vinovăție al persoanei responsabile.

Acțiunea penală și

procesul penal ulterior derulate împotriva pârâtului apelant nu au avut un

efect de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției extinctive,

deoarece aceste cazuri de întrerupere sau suspendare sunt limitativ

reglementate de art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, iar situația anterior

expusă nu se regăsește în enumerarea limitativă a acestor texte.

În aceste condiții,

deși împrejurările în care s-a produs accidentul rutier din 1 august 2006,

precum și gradul de vinovatei al pârâtului R.D.F. au fost stabilite în Dosarul

penal nr. 5313/337/2007 al Judecătoriei Zalău, intimații-reclamanții deși au

avut cunoștință de procesul penal precizat, nu s-au constituit părți civile.

Invocând dispozițiile art. 19 alin. (1) - (3) C. proc. pen., care reglementează

situația juridică a părții vătămate, reclamanții aveau posibilitatea să se

adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanței civile în interiorul

termenului de prescripție de 3 ani, situație în care se suspendă acțiunea

civilă până la soluționarea cauzei penale. De asemenea, conform art. 20 alin.

(1) C. proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal

poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin

hotărâre rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

În consecință, pentru

toate aceste argumente, instanța de apel a constatat că, având în vedere data

accidentului - 1 august 2006 în urma căruia a decedat numitul P.A.P. și data

introducerii cererii de acordarea despăgubirilor cu titlu de daune morale de

către intimații-reclamanți - 14 octombrie 2009, este prescris dreptul la

acțiune al acestora.

În baza art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ. instanța de apel a obligat intimații aflați în

culpă procesuală să plătească apelantului R.D.F. suma de 1.200 RON cheltuieli

de judecată parțiale, procedând la reducerea cheltuielilor de judecată cu

titlul de onorariu avocat deoarece a apreciat că onorariul solicitat și dovedit

de 2.300 RON aferent doar fazei apelului este excesiv prin raportare la munca

depusă de către avocat și gradul de complexitate al cauzei care a fost

soluționată la primul termen la care intimatul s-a prezentat însoțit de către

avocat prin admiterea unei excepții.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții P.C., P.M. P.I. și P.T.R., în

conformitate cu disp. art. 312 pct. 5 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

aplicat greșit legea, respectivul termenul de prescripție începând să curgă de

la data condamnării definitive a persoanei vinovate de producerea accidentului,

respectiv de la condamnarea definitivă a lui R.D.F.

Potrivit disp. art.

23 pct. 8 din Constituție, până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Potrivit

art. 8 din Decretul nr. 167/1960, momentul în care păgubitul a cunoscut cine

răspunde de fapta ce i-a adus prejudiciu nu este un element subiectiv, ci unul

rațional, justificat, o concluzie pe care păgubitul o trage urmare unor

investigații proprii, sau a unor persoane specializate. În cazul de față în

urma concluziilor instanței de judecată.

Sintagma prevăzută de

art. 8, „cel ce răspunde de pagubă„ nu se referă la perceperea persoanei fizice

ci a celui ce răspunde de paguba produsă. Acesta este un element obiectiv

determinat pe cale judiciară și care nu depinde de percepția unei persoane

obișnuite.

Prin urmare termenul

de la care recurenții reclamanți au cunoscut cine răspunde pentru decesul

fiului lor, a fost acela al condamnării definitive a pârâtului R.D.F., nefiind

în măsură a stabili răspunderea, când este vorba de o răspundere penală, ca

fapt ilicit generator de prejudiciu. Doar instanța prin hotărârea de condamnare

a stabilit persoana răspunzătoare, în procent de 80%, pentru accident. Prin

urmare, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, curge

termenul de 3 ani. Motivarea instanței de fond, că nu s-ar fi constituit părți

civile în dosarul penal, deși au știut de existența lui, nu îi poate priva de

dreptul unei cereri separate, pe cale civilă.

Susțin că nu sunt în

culpă că procesul penal a durat 3 ani; dacă se finaliza mai repede ar fi

înaintat această cerere mai repede. Dreptul lor la acțiunea civilă este

calculat în limita a 3 ani de la data la care au știut cine răspunde pentru

pierderea lor, în condițiile în care identificarea persoanei care răspunde

pentru o faptă penală, legiuitorul a dat-o în sarcina organelor judiciare și a

instanței de judecată.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții reclamanți

au criticat hotărârea pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite,

respectiv pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de

prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane care a

cauzat alteia un prejudiciu.

Astfel, dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dispun că prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea.

În cauză, fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulație

având ca autor pe pârâtul R.D.F., soldat cu decesul fiului reclamanților

inițiali P.C. și P.A., care a avut loc la data de 1 august 2006.

Instanța de apel a

constatat că termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii

accidentului, moment față de care acțiunea, introdusă la 13 octombrie 2009 este

prescrisă, iar reclamanții susțin că termenul de prescripție curge de la

rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a autorului pentru

ucidere din culpă, 3 iunie 2009, dată la care au cunoscut făptuitorul, până la

acea data operând în sarcina acestuia prezumția de nevinovăție.

Înalta Curte

apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o

corectă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției.

Astfel, ca regulă,

termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut

de existența pagubei și a persoanei vinovate.

În speță, faptul

ilicit cauzator de prejudicii și existența prejudiciului au fost cunoscute la

data decesului victimei accidentului de circulație.

Problema litigioasă

ce se impune a fi soluționată este reprezentată de data de la care începe să

curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea, din perspectiva celui

vătămat, a persoanei vinovate.

Reclamanții susțin că

prescripția a început să curgă la data la care, prin hotărâre judecătorească

definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și

răspunderea sa penală, acesta fiind condamnat pentru ucidere din culpă.

Înalta Curte

apreciază că această interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia

prescripției extinctive, existența unui proces penal, neconstituind, potrivit

dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 un caz de întrerupere a

cursului prescripției.

Astfel o asemenea

interpretare este aplicabilă, așa cum judicios a reținut instanța de apel,

numai în situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul

procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, întrucât, potrivit art. 20 C.

proc. pen., persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate

să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin

hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Or în cazul dedus

judecății se constată că reclamanții nu au uzitat de calea procedurală pusă la

dispoziția lor de legea procesual penală, întrucât nu s-au constituit părți

civile în procesul penal.

Pe de altă parte,

potrivit art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte

civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru

repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune.

Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a

cauzei penale.

Aceasta este situația

vizată de principiul potrivit căruia penalul ține în loc civilul, aplicabil

însă, doar în situația în care, în fața instanței civile, partea vătămată care

nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces, în termenul general de

prescripție, judecata în fața instanței civile urmând a fi suspendată până la

soluționarea laturii penale.

În cauza de față

reclamanții nu au intentat un proces civil în termenul de prescripție ce a curs

de la data la care au cunoscut de existența prejudiciului, 1 august 2006, ci cu

mult după acest termen, respectiv la 13 octombrie 2009, când procesul penal se

încheiase prin Decizia nr. 340 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța.

Inițierea acestui

mecanism al răspunderii civile delictuale, atunci când nu s-a folosit calea

constituirii de parte civilă în procesul penal, este independentă de derularea

procesului penal, având în vedere că existența prejudiciului și persoana

făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului și

în condițiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de

drept public, în care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei

vinovate de săvârșirea unei infracțiuni. Faptul că anumite elemente din

raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea

raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 C. proc.

pen., respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acțiune civilă este suspendat,

până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să

prevadă expres această excepție. Dimpotrivă, legea face referire la

posibilitatea suspendării judecății unei astfel de acțiuni civile, ceea ce

presupune că a fost promovată cu respectarea dispozițiilor legale, în termenele

definite de lege.

În ceea ce privește

afirmația referitoare la efectul întreruptiv pe care prezumția de nevinovăție a

autorului faptei ilicite l-ar fi avut asupra prescripției dreptului la acțiune

al reclamanților, până la momentul stabilirii definitive a vinovăției penale,

cu consecința identificării, la acel moment, a persoanei care ar fi cauzat

prejudiciul, aceasta nu poate fi reținută ca o motivație a atitudinii

procesuale de pasivitate a reclamanților, întrucât această prezumție acționează

sub forma menționată numai în raportul juridic de stabilire a răspunderii

penale; în cel de drept civil dedus prezentei judecăți, partea care face o

afirmație trebuie să o probeze, dovedind că sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale în privința pârâtului indicat ca autor al unei

fapte ilicite. Dacă pentru a proba existența acestor elemente, respectiv

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, era

necesară valorificarea situației juridice stabilită în procesul penal, atunci,

după cum s-a menționat anterior, reclamanții aveau posibilitatea să solicite

suspendarea procesului, pornit în condițiile legii civile, până la stabilirea

definitivă în penal a existenței acestor elemente.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că reclamanții puteau cere antrenarea răspunderii civile

delictuale, față de ei, a autorului accidentului soldat cu decesul fiului lor

în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care au cunoscut

despre existența prejudiciului și persoana vinovată, neexistând o dispoziție

legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripție.

Față de aceste

împrejurări, reținând corecta interpretare a dispozițiilor legale aplicabile de

către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M., P.C., P.I. și P.T.R. împotriva

Deciziei nr. 42 din 12 martie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - LM