AFFAIRE PARAPONIARIS c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

25.09.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire jointe au fond et rejetée (ratione materiae);Violation de l'art. 6-1 et 6-3-c;Violation de l'art. 6-2;Dommage - question réservée

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE PARAPONIARIS c. GRECE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL PARAPONIARIS c. GRECIA (solicitarea nr. 42132/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 septembrie 2008 DEFINITIVF 06/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Paraponiaris c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 septembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 42132/06) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Vassilios-Panormitis Paraponiaris ( La 4 octombrie 2006, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( Georgiadis, director la Consiliul juridic al statului, și domnul Hatzipavlou, auditor la Consiliul juridic al statului. Reclamantul se plângea de o încălcare a drepturilor sale garantate prin art. 6 alineatele (1), (2) și (3) litera (c) din convenție. La 26 iunie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul, pompistul stării sale, a fost acuzat de contrabandă cu produse petroliere, infracțiune comisă la data de 26 Iulie 1999. La 13 septembrie 1999 și 22 iunie 2001, reclamantul a fost audiat de către instanța de judecată, în prezența avocatului său. În plus, a depus două memorii în sprijinul apărării sale. La sfârșitul procedurii, cauza a fost trimisă în fața camerei de acuzare a Tribunalului de apel al Dodecanezei, competentă să decidă retrimiterea reclamantului în instanță. La 7 aprilie 2006, camera de acuzare a pus capăt procedurilor penale din motive de prescripție. Cu toate acestea, aceasta a aplicat reclamantului o În această privință, camera de judecată a invocat legislația relevantă, astfel cum a fost interpretată de Curtea de Casație (ordonanța nr. 44/2006). La 5 mai 2006, reclamantul a solicitat procurorului să se prezinte în casație împotriva ordonanței respective, în special prin reclamarea unei încălcări a principiului prezumției de nevinovăție de către camera de judecată. La 8 mai 2006, procurorul a respins cererea sa, considerând că nu era necesar să se aplice în casare. Potrivit elementelor dosarului, la data adoptării prezentei hotărâri, reclamantul nu ar fi plătit încă pedeapsa pecuniară impusă de camera de acuzare. II. (1) În toate cazurile de contrabandă, mărfurile care fac obiectul acesteia sunt confiscate. 2. (...) Dacă confiscarea obiectelor de contrabandă nu este posibilă dintr-un motiv sau altul, vinovatului i se aplică o sancțiune pecuniară egală cu valoarea CIF a acestor mărfuri în plus față de orice altă sancțiune aplicată în temeiul prezentului cod. Jurisprudența Curții de Casație pare să admită că este posibil să se facă o sancțiune pecuniară chiar și atunci când urmărirea penală este închisă definitiv din motive de prescripție (a se vedea în special Hotărârile n 97/1998, 1189/2001 și 2116/2004). În această din urmă hotărâre, Curtea Supremă se pronunță după cum urmează: (...) Această sancțiune pecuniară înlocuiește confiscarea neefectuată a obiectelor de contrabandă și identifică-o. Prin urmare, ea are și ea un caracter mixt, și anume de sancțiune și de despăgubire a statului și este impusă în mod obligatoriu persoanei vinovate. (...) care este nu numai cel condamnat pentru actul de contrabandă (...) și care este văzut suferind o pedeapsă principală, ci și cel împotriva căruia urmăririle penale pentru același act sunt definitiv închise din motive de prescripție (...). 11. În conformitate cu articolele 317 și 318 din Codul de procedură penală, competența camerei de judecată a instanței judecătorești este reglementată de articolele 309 - 315 din același cod. În special, art. 303 este astfel formulat 1. Camera de acuzații poate: (a) să decidă să nu mențină acuzația; (b) încetarea definitivă a urmăririi penale; (c) suspendarea urmăririi penale, dar numai pentru infracțiunile de omucidere voluntară, de furt cu violență, deportare, de furt (...) și dejârnâit intentat; (d) prin care se solicită o completare și (e) retrimitere la acuzare în fața instanței competente. Camera sesizată cu cererea din partea uneia dintre părți trebuie să dispună prezentarea acestora, astfel încât acestea să furnizeze, în prezența procurorului, orice precizie și, în plus, să permită consilierea să prezinte oral observații cu privire la cauza în cauză. Camera poate, de asemenea, din oficiu, actele menționate anterior. Aceasta nu poate respinge o cerere de înfățișare decât din motive specifice care trebuie menționate în mod expres în hotărârea sa (...). 12. Deliberările camerei de recurs nu sunt publice (art. 306) ; hotărârile se iau cu majoritate, după ce procurorul a fost audiat și s-a retras (art. 138). PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul se plânge că sancțiunea impusă de camera de judecată a instanței judecătorești a Dodecanezei a condus la o încălcare a articolului 6 alineatul (1), (2) și (3) litera (c) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine însuși sau să aibă dreptul la asistență din partea unui susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Cu dispozițiile Convenției. El susține că camera de acuzare a instanței de recurs nu poate fi considerată drept o instanță judecătorească În sensul convenției, deoarece procedura în fața acesteia este parte și este reglementată de principiile procedurii preliminare, și anume lipsa de publicitate, precum și lipsa caracterului oral, direct și contradictoriu. Prin urmare, guvernul afirmă că art. 6 nu se aplică în speță. 15. În timp ce se remarcă faptul că magistrații care compun camera de acuzare beneficiază de garanțiile de independență personală și funcțională prevăzute de Constituție, reclamantul afirmă că aceștia nu aveau dreptul de a-i aplica o pedeapsă pecuniară. 16. Curtea consideră că, în acest caz, guvernul pare să tragă argumente și să solicite o declaraie din partea statului, din unul dintre motivele care, în opinia sa, a justificat comunicarea cererii, și anume condamnarea reclamantului la o pedeapsă pecuniară de către un organ al procedurii preliminare. Prin urmare, Curtea consideră că această excepție este strâns legată de substanța plângerii formulată de reclamant pe teren la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din convenție și decide să o atașeze la fond. 17. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond Cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenția 18. Reclamantul se plânge că a fost condamnat de un organism ale cărui competențe se limitează la a aduce la răspundere și la descărcare de gestiune și aceasta, la sfârșitul unei proceduri care nu a respectat nici una dintre garanțiile prevăzute la art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție. În opinia sa, camera de acuzare și-a depășit competențele și l-a privat de dreptul de a-și apăra cauza într-o instanță publică. El adaugă că, chiar dacă ar fi prezentat în persoană în fața camerei de acuzare, i-ar fi acordat consilierului său posibilitatea de a prezenta observații cu privire la cauza respectivă ar fi rămas la discreția acesteia. În plus, procedura nu ar fi fost nici publică, nici contradictorie, deoarece aceasta nu prevede nici să audieze martori, nici să prezinte și să dezbată probe. 19. Guvernul susține că dreptul intern îi oferea reclamantului posibilitatea de a beneficia de toate garanțiile unui proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Cu toate acestea, acesta nu a solicitat să se prezinte personal în fața camerei de acuzare, ceea ce ar fi conferit procedurii un caracter oral și contradictoriu. Guvernul adaugă că ordonanța camerei de acuzare era motivată în mod temeinic și corespunzător și că se baza exclusiv pe elementele colectate în stadiul de luare a deciziilor. În această privință, guvernul subliniază că, în această etapă, reclamantul a fost audiat de două ori de către instanța de judecată, în prezența avocatului său și a avut posibilitatea de a lua cunoștință și de a contesta toate documentele din dosar. Niciun indice derbitrar sau de necunoaștere a dreptului la apărare n Õ apare, prin urmare, în speță. 20. Curtea amintește, în primul rând, că numai un organ care răspunde unei serii de obligații, în special originea legală a instanței, funcția judiciară, independența în ceea ce privește executarea și părțile în cauză, durata mandatului membrilor, în mod legal, aplicarea unei proceduri legale și luarea unor hotărâri cu forță executorie (a se vedea Conținutul, Van Leuven și De Meyere, Hotărârea din 23 iunie 1981, seria A n 43, pp. 24 și următoarele: §§ 55-58 Belilos c. Elveția , Hotărârea din 29 aprilie 1988, seria A n 132, p. 29, § 64). 21. Întradevăr, din avizul Curții, competența de a pronunța o decizie obligatorie care nu poate fi modificată de o autoritate nejudiciară în detrimentul unei părți este legată chiar de noțiunea de În acest sens, Curtea ia notă de faptul că camera de acuzare a luat în considerare faptul că a fost constatat că persoana acuzată a comis o infracțiune de contrabandă și i-a aplicat o pedeapsă pecuniară. Reamintind că, în conformitate cu dreptul elen, camera de acuzare este organismul însărcinat cu controlul actelor de inculpat și cu decizia de a retrimite sau nu o cauză în instanță, Curtea consideră totuși că nu este de competența sa să judece dacă, în speță, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Dodecanez și-a depășit competențele, astfel cum sunt definite în Codul de procedură penală. Întradevăr, independent de întrebarea dacă a existat sau nu exces de putere, Curtea consideră că camera de judecată a acționat aici ca un o instană de drept, în sensul articolului 6 din Convenie și că aceasta se afla, prin urmare, în obligaia de a oferi reclamantului toate garaniile unui proces echitabil. 23. În măsura în care cerințele alin. (3) din art. 6 din Convenția sa analizează aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alin. (1), Curtea va examina obiecțiile reclamantului din perspectiva celor două texte combinate (a se vedea în special Van Geysegem c. Belgia [GC], nr. 26105/95, § 27, CEDH 1999-I Krombach c. Franța, n 29731/96, § 82, CEDH 2001-II). Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât o altă decizie, în caz contrar aceasta ar acționa ca judecător de a patra instanță și nu ar cunoaște limitele misiunii sale (a se vedea, mutatis mutandis Kemmache c. Franța (n, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A n 88 alin. 44). Curtea are ca funcție unică, în conformitate cu art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Donadze c. Georgia, 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). 25. În cazul de față, Curtea arată că reclamantul a emis o sancțiune pecuniară în cadrul unei instanțe care nu era publică și în cursul căreia acesta nu era nici prezent, nici reprezentat. Chiar dacă reclamantul ar fi solicitat și ar fi obținut dreptul de a se prezenta în persoană sau ar fi asistat la un consiliu în fața camerei de acuzare, Curtea consideră că acest lucru nu ar fi conferit procedurii nici publicitatea, nici caracterul contradictoriu dorit de art. 6, cu atât mai mult cu cât reclamantul ar fi putut în mod rezonabil să nu se aștepte să dezbată, pe lângă problema trimiterii sale în instanță, pe cea a unei sancțiuni pecuniare. În plus, faptul că reclamantul ar fi putut fi audiat de instanța de judecată și ar fi putut depune două memorii în sprijinul apărării sale nu ar trebui să acorde în sine un caracter echitabil procedurii în fața camerei de acuzare care a urmat. 26. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că camera de acuzare nu a asigurat reclamantului garanții complete în ceea ce privește cerințele procesului echitabil și respectarea dreptului la apărare. 27. Prin urmare, Curtea respinge excepția de incompatibilitate materială ridicată de guvern și încheie încălcarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (c) din convenție. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (2) din Convenția 28. Reclamantul se plânge că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul a susținut că camera de acuzare nu a pronunțat nicio hotărâre cu privire la vinovăția reclamantului, deoarece pentru a-i impune pedeapsa pecuniară în litigiu, a fost suficient să constate că persoana respectivă a comis în mod obiectiv infracțiunea de contrabandă. 30. Curtea amintește că prezumția de nevinovăție nu este recunoscută dacă o hotărâre judecătorească privind un pârât reflectă sentimentul de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în mod legal în prealabil. Este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, o motivare care să sugereze că judecătorul îl consideră vinovat pe persoana respectivă (a se vedea, printre multe altele, Puig Panella c. Spania , n 1483/02, § 51, 25 aprilie 2006). În această privință, Curtea subliniază importanța alegerii termenilor de către agenții de la ui în declarațiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fi fost judecată și recunoscută vinovată de o încălcare a dreptului comunitar (Daktaras c. Lituania, nr 42095/95, § 44, CEDH 2000-X). 31. În plus, Curtea constată că art. 6 alin. (2) din Convenție se extinde la procedurile judiciare legate de executarea definitivă a pârâtului. Într-adevăr, hotărârile judecătorești ulterioare sau declarațiile făcute de autoritățile publice pot ridica o problemă sub aspectul articolului 6 alin. (2), în cazul în care acestea sunt echivalente cu o constatare a vinovăției care, în mod deliberat, nu este conștientă de faptul că persoana acuzată a fost acuzată (Stavropoulos c. Grecia, nr 35522/04, § 29, 27 septembrie 2007). 32. În acest sens, Curtea a avut deja ocazia de a sublinia că exprimarea suspiciunilor privind nevinovăția unui inculpat nu mai este acceptabilă după o achitarea definitivă (a se vedea în acest sens, Sekanina c. Austria , Hotărârea din 25 august 1993, seria A n 266-A, p. 15-16, § 30). În conformitate cu jurisprudența, după ce a devenit definitiv rejudecat Austria, nr. 28389/95, § 31, 21 martie 2000). 33. În cazul de față, Curtea ia notă de faptul că, în pofida încheierii procedurilor penale împotriva reclamantului, acesta a fost totuși calificat ca având Curtea poate înțelege cu greu domeniul de aplicare al termenilor menționați mai sus, care fac o distincție, în ochii săi artificiali, între o constatare a vinovăției și o constatare a penetrării. Într-adevăr, Curtea nu înțelege cum ar putea să nu considere raționamentul camerei de judecată ca fiind asimilabil unei declarații de vinovăție și, prin urmare, incompatibil cu respectarea prezumției de nevinovăție. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Reclamantul solicită 54. 086 EUR (EUR) în ceea ce privește prejudiciul material, reprezentând valoarea condamnării pe care trebuie să o plătească, plus dobânda de la data la care a depus cererea în fața Curții și, în plus, solicită 200 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 36. Guvernul observă că nu există nicio legătură de cauzalitate între obiecțiunile invocate de solicitant și prejudiciile materiale și morale și invită Curtea să își retragă cererile. În ceea ce privește, în special, prejudiciul moral, guvernul afirmă cu titlu accesoriu că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă sau că suma alocată în acest sens nu poate depăși 3 000 EUR. 37. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 nu se află în stare. Prin urmare, aceasta o rezervă și va stabili procedura ulterioară, având în vedere posibilitatea ca guvernul și reclamantul să ajungă la un acord [art. 75 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. susținută de guvern și respinsă Declară cererea admisibilă A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenție A spus că problema aplicării art. guvernul și reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă Președintele Camerei are grijă să o stabilească, dacă este necesar. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 25 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Modulul Președinte