În cazul Triantaris c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Ssticlă Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 octombrie 2009, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 44536/07) îndreptat împotriva Republicii Elene și al cărui resortisant al acestui stat, dl Evdokimos Triantaris ( A. Zacharidis, avocat în baroul din Salonic. Guvernul grec ( La 10 septembrie 2008, președinta primei secțiuni a decis să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii guvernului.
După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 14 aprilie 2001, procurorul districtual din Salonic l-a judecat în justiție pentru falsarea și folosirea unor falsuri și a ordonat anchetarea cazului. La 10 ianuarie 2002, prin actul procurorului din apropierea tribunalului corecțional din Salonic, reclamantul a fost trimis înapoi în fața instanței respective. la 17 mai 2004, tribunalul corecțional din Salonic l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare cu suspendare pentru falsificare și utilizare falsă (judecata nr. 8977/2004). La 17 mai 2004, reclamantul a interjetat apelul.
La 2 martie 2006, după o procedură în cursul căreia reclamantul și-a putut prezenta toate argumentele, Curtea de Apel din Salonic a redus pedeapsa impusă la șase luni de închisoare cu suspendare (hotărârea nr. 801/2006). La 19 martie 2007, Curtea de Casație l-a decăzut. Înalța instanță a considerat în special că identificarea tuturor elementelor de probă luate în considerare de Curtea de Apel reiese din Hotărârea nr. 801/2006, că procedura în fața instanței respective nu era afectată de viciul de procedură și, în sfârșit, că Hotărârea nr. 801/2006 era suficient de motivată (hotărârea nr. 600/2007). PRIVIND VIOLAȚIILE ALEGATE LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 12. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil.
În plus, susține că instanța de apel a luat în considerare elementele de probă a căror identificare nu a rezultat din textul hotărârii nr. 801/2006 și că hotărârea menționată anterior nu a fost suficient motivată; el invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii Cu privire la admisibilitate13, Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident incorect întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil.
Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 aprilie 2001, dată la care procurorul aproape de Tribunalul Corecțional din Salonic a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului și s-a încheiat la 19 martie 2007, când Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea nr. 600/2007, adică o perioadă de cinci ani și mai mult de 11 luni, pentru trei grade de jurisdicție. 15. Pentru guvern, durata procedurii, în special în primă instanță, se explică prin diversele acte de cercetare care au trebuit să fie efectuate în cursul procedurii preliminare 16. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).
17. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi citată anterior). 18. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea consideră, pe de o parte, că durata totală a procedurii nu poate fi considerată, în principiu, ca fiind nerațională, examinarea cauzei a durat mai puțin de șase ani pentru trei grade de jurisdicție. Cu toate acestea, Curtea constată că cauza a rămas pendinte în primă instanță mai mult de trei ani, termen care nu poate fi considerat rezonabil.
În ceea ce privește, în special, argumentul guvernului întemeiat pe necesitatea de a efectua diverse acte de cercetare în cadrul procedurii preliminare, Curtea constată că reclamantul a fost trimis în judecată la 10 ianuarie 2002, adică la aproximativ opt luni de la începerea procedurii, termen care, considerat izolat, nu este excesiv. Cu toate acestea, Curtea arată că acesta din urmă se adaugă la intervalul de doi ani și patru luni între trimiterea reclamantului în instanță și data la care Tribunalul corecțional din Salonic și-a adoptat hotărârea nr. 8977/2004, care constituie principalul termen în speță.
Curtea amintește în această privință că art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special cea a termenului rezonabil (Portington c. Grecia, 23 septembrie 1998, § 33, Rec., p. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește durata procedurii în cauză. Cu privire la motivul întemeiat pe echitatea procedurii Cu privire la admisibilitate 19. Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile.
Cu toate acestea, acest lucru nu poate fi înțeles ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, p. 20, § 61). În plus, trebuie să se țină seama de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în justiție și de diferențele existente în statele contractante în ceea ce privește dispozițiile legale, tradițiile, concepțiile doctrinale, prezentarea și redactarea hotărârilor și hotărârilor.
Prin urmare, întrebarea dacă o instanță și-a încălcat obligația de a-și justifica decizia, care decurge din art. 6 din convenție, nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor speței (Ruiz Torija c. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A n 303 A 20). În plus, Curtea are numai funcția, în temeiul articolului 6 din convenție, de a examina cererile care susțin că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea în ansamblu a procedurii nu a garantat un proces echitabil reclamantului (a se vedea, printre altele, Donadze c. Georgia, nr. 74644/01, §§ 30-31, 7 martie 2006). În cazul de față, așa cum a constatat și Curtea, hotărârea Curții de Apel era suficient de motivată.
Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 23. Guvernul consideră că aceaceasta este o sumă excesivă și consideră că constatarea încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. Alternativ, guvernul consideră că suma care trebuie alocată nu poate depăși 3 000 EUR.
24. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert că nu există nicio îndoială că nu compensează suficient constatarea de încălcare a Convenției; prin urmare, Comisia acordă 3 500 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 25. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 000 EUR, fără a prezenta documente justificative, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 26. Guvernul contestă aceste pretenții. 27. Curtea amintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
În speță, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio factură în ceea ce privește cheltuielile efectuate în fața instanțelor sesizate și a Curții. Prin urmare, consideră că ar trebui să se respingă pretențiile sale cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe baza ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURTEA Declară, în unanimitate, cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat , cu șase voturi împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu șase voturi împotrivă, pe care statul pârât trebuie să le plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant ca impozit că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 noiembrie 2009 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Modulul Președinte
AFFAIRE TRIANTARIS c. GRÈCE ( Requête n o 44536/07) ARRÊT STRASBOURG 5 novembre 2009 DÉFINITIF 05/02/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Triantaris c. Grèce, La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 octobre 2009, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 44536/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Evdokimos Triantaris (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 septembre 2007 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e A. Zachariadis, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. G. Kanellopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M me Z. Chatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.
3.Le 10 septembre 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4. Le requérant est né en 1963 et réside à Thessalonique.
5.Le 14 avril 2001, le procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique engagea des poursuites pénales contre lui pour faux et usage de faux et ordonna l'instruction de l'affaire.
6.Le 10 janvier 2002, par acte du procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique, le requérant fut renvoyé devant ladite juridiction.
7.Après deux ajournements ex officio de l'affaire, le 17 mai 2004, le tribunal correctionnel de Thessalonique condamna le requérant à huit mois d'emprisonnement avec sursis pour faux et usage de faux (jugement n o 8977/2004).
8.Le 17 mai 2004, le requérant interjeta appel.
9.Le 2 mars 2006, après une procédure au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous ses arguments, la cour d'appel de Thessalonique réduisit la peine imposée à six mois d'emprisonnement avec sursis (arrêt n o 801/2006).
10.Le 22 juin 2006, le requérant se pourvut en cassation. Il soulevait, entre autres, l'insuffisance de motivation de l'arrêt n o 801/2006.
11.Le 19 mars 2007, la Cour de cassation le débouta. La haute juridiction considéra notamment que l'identification de tous les éléments de preuve pris en compte par la cour d'appel ressortait de l'arrêt n o 801/2006, que la procédure devant ladite juridiction n'était pas entachée de vice de procédure et, enfin, que l'arrêt n o 801/2006 était suffisamment motivé (arrêt n o 600/2007). EN DROIT I.
12. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable ». De surcroît, il allègue que la cour d'appel a pris en compte des éléments de preuve dont l'identification ne ressortait pas du texte de l'arrêt n o 801/2006 et que ledit arrêt n'était pas suffisamment motivé. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » A. Sur le grief tiré de la durée de la procédure 1. Sur la recevabilité
13.La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond
14.La Cour note que la période à considérer a débuté le 14 avril 2001, date à laquelle le procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique a engagé des poursuites pénales contre le requérant et s'est terminée le 19 mars 2007, lorsque la Cour de cassation a rendu son arrêt n o 600/2007, soit une durée de cinq ans et plus de onze mois, pour trois degrés de juridiction.
15.Pour le Gouvernement, la durée de la procédure, notamment en première instance, s'explique par les divers actes d'instruction qui ont dû être accomplis lors de la procédure préliminaire.
16.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).
17.La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi précité).
18.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour considère d'une part que la durée totale de la procédure ne saurait être considérée en principe comme déraisonnable, l'examen de l'affaire ayant duré moins de six ans pour trois degrés de juridiction. Pourtant, la Cour note que l'affaire est restée pendante en première instance plus de trois ans, délai qui ne peut pas être considéré comme raisonnable. En ce qui concerne, en particulier, l'argument du Gouvernement tiré de la nécessité d'accomplir divers actes d'instruction lors de la procédure préliminaire, la Cour observe que le requérant a été renvoyé en jugement le 10 janvier 2002, soit huit mois environ après le début de la procédure, délai qui, considéré isolément n'est pas excessif. Toutefois, la Cour relève que ce dernier s'ajoute au laps de temps de deux ans et quatre mois entre le renvoi du requérant en jugement et la date à laquelle le tribunal correctionnel de Thessalonique adopta son jugement n o 8977/2004, qui constitue le principal délai en l'espèce. La Cour rappelle à cet égard que l'article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de sorte que les tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences, notamment celle du délai raisonnable ( Portington c. Grèce , 23 septembre 1998, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 en ce qui concerne la durée de la procédure en cause. B. Sur le grief tiré de l'équité de la procédure Sur la recevabilité
19.La Cour rappelle que l'article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions. Pourtant, ceci ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61). L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Il faut, en outre, tenir compte de la diversité des moyens qu'un plaideur peut soulever en justice et des différences existant dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts. C'est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver sa décision, obligation découlant de l'article 6 de la Convention, ne peut s'analyser qu'à la lumière des circonstances de l'espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A).
20.En outre, la Cour a pour seule fonction, au regard de l'article 6 de la Convention, d'examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n'a pas garanti un procès équitable au requérant (voir, parmi beaucoup d'autres, Donadzé c. Géorgie , n o 74644/01, §§ 30-31, 7 mars 2006). En l'occurrence, comme la haute juridiction l'a aussi constaté, l'arrêt de la cour d'appel était suffisamment motivé. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.
21. Aux termes de l'article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
22.Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
23.Le Gouvernement est d'avis qu'il s'agit d'une somme excessive et considère que le constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Alternativement, le Gouvernement estime que la somme à allouer ne saurait dépasser 3 000 EUR.
24.La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 3 500 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens
25.Le requérant demande également 10 000 EUR, sans produire des justificatifs, pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.
26.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
27.La Cour rappelle que l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En l'espèce, la Cour note que le requérant n'a produit aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions saisies et la Cour. Il échet donc de rejeter ses prétentions au titre des frais et dépens. C. Intérêts moratoires
28.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1. Déclare, à l'unanimité, la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , par six voix contre une, a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) au titre du dommage moral, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 novembre 2009 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente