Tritsis împotriva Greciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr 3127/08) îndreptată împotriva Republicii Elenene și depusă de un cetățean al acestui Stat, dl Fotios Tritsis («reclamantul»), care s-a adresat Curții la 2 ianuarie 2008 în conformitate cu articolul 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de d-na S. Lalas, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec («Guvernul») a fost reprezentat de delegații agentului său, dl-i K. Georgiadis, assesor la Consiliul Juridic al Statului, și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

La 2 februarie 2009, președinta primei secții a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite articolul 29 § 3 din Convenție, s-a mai hotărât ca Camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.

La 8 decembrie 2000, ministrul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice a emis o decizie nr 32692/4563 privind modificarea planului de ocupare a terenurilor și a condițiilor de construire într-o zonă de control urbanistic (ζώνη οικιστικού ελέγχου) care include proprietatea funciară a reclamantului.

La 12 martie 2001, reclamantul, împreună cu alte două persoane, a inițiat un recurs în anulare împotriva deciziei ministeriale nr 32692/4563. Reclamantul apărea ultimul pe lista reclamanților în formularul recursului în anulare. Și-a întemeiat legitimitatea activă pe existența unei locuințe secundare și a unui teren care îi aparțineau în zona de control urbanistic în cauză.

La 29 decembrie 2006, Consiliul de Stat a respins recursul în anulare. Înalta instanță administrativă a constatat că reclamantul și-a întemeiat legitimitatea activă pe menținerea unei locuințe secundare în zona vizată de actul ministerial atacat, în timp ce ceilalți reclamanți și-au bazat legitimitatea pe existența unei locuințe permanente. Consiliul de Stat a conchis deci că reclamantul nu avea comunitate de interese cu primii doi reclamanți și a respins acțiunea. Ulterior, înalta instanță administrativă a considerat că ceilalți doi reclamanți nu au dovedit modul în care actul atacat le-a înrăutățit condițiile de viață ca locuitori permanenți în zona urbanistică în cauză, dar au susținut, chiar dacă nu locuiau acolo ca turiști, că reglementarea litigioas prejudiciază caracterul regiunii ca destinație de vacanță. Recursul lor în anulare a fost respins pentru lipsa legitimității active (hotărâre nr 4046/2006).

Această hotărâre a fost punere la curat și certificată ca conformă pe 3 iulie 2007. II.

Articolul 22 din legea nr 3226/2004 prevede: «(...) 9. Un nou paragraf nr 6 este adăugat articolului 45 din decretul prezidențial nr 18/1989: «Când reclamanții nu sunt legați de o comunitate de interese, recursul în anulare nu este respins, ci este examinat cu privire la primul reclamant și la cei care au comunitate de interese cu el. Cauza este disjoinsă cu privire la ceilalți reclamanți. Dacă există lipsa de conexitate [cu privire la actele administrative atacate], recursul în anulare este menținut cu privire la actul inițial atacat și celui conexe și este disjuns cu privire la ceilalți. » 10. Dispozițiile menționate mai sus sunt aplicabile în cauzele aflate în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi. (...) » ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA DURATA PROCEDURILOR

Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul «termenului rezonabil» prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)» A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul afirmă că durata procedurii nu a fost excesivă și subliniază, în special, că mizele cauzei nu impuneau vreo celeritate specială din partea autorităților.

Perioada de luat în considerare a început la 12 martie 2001, data la care reclamantul, împreună cu alte două persoane, a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs în anulare, și s-a încheiat pe 3 iulie 2007, data la care hotărârea 4046/2006 a Consiliului de Stat a fost punere la curat și certificată ca conformă. De aceea, ea s-a desfășurat pe o perioadă de șase ani și peste trei luni pentru un singur grad de jurisdicție.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în raport cu criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea s-a ocupat în mod repetat de cauze care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Davaris c. Grecia, nr 43394/06, §§ 14‑17, 16 aprilie 2009). După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față.

Ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cererii de «termen rezonabil». De aceea, a apărut o încălcare a articolului 6 § 1. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA DREPTUL DE ACCES LA INSTANȚĂ

Reclamantul susține că respingerea recursului în anulare de către Consiliul de Stat pentru lipsa comunității de interese cu ceilalți doi reclamanți a prejudiciat dreptul său de a avea acces la o instanță. Ridică, în special, că, în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul faptelor, și anume articolul 22 § 9 din legea nr 3226/2004, Consiliul de Stat ar fi trebuit să disjoinsă demanda de anulare de ale celorlalți doi reclamanți și să examineze separat motivele sale. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Guvernul afirmă că dreptul de acces la instanță al reclamantului nu a fost prejudiciat în cazul de față. În particular, observă că reclamantul a ridicat aceleași motive de casație ca și celelalte două persoane care au inițiat recursul în comun cu el; cei trei reclamanți au susținut, în special, că actul administrativ atacat nu era suficient justificat, că alcătuirea organului administrativ competent nu era legală și că acesta a depășit limitele puterii sale discreționare. Guvernul afirmă că înalta instanță administrativă a respins recursul în anulare al celorlalți doi reclamanți, pe motiv că aceștia nu au reușit să dovedească legitimitatea activă ca locuitori permanenți în zona urbanistică în cauză. Din opinia Guvernului, Consiliul de Stat a constatat, de asemenea, în tăcere, aceeași lipșă de legitimitate activă în cazul reclamantului și, prin urmare, inutilitatea aplicării articolului 22 § 9 din legea nr 3226/2004 și ordinării disjungerii recursului în anulare pentru reclamant. În esență, Guvernul susține că, chiar și în pofida obligației înaltei instanțe administrative să procedeze la disjungerea recursului în anulare, acesta ar fi fost, în orice caz, declarat inadmisibil cu privire la reclamant, din lipsă de legitimitate activă.

Reclamantul observă mai întâi că Guvernul admite în observațiile sale că articolul 45 § 6 din decretul prezidențial nr 18/1989, așa cum a fost modificat de articolul 22 § 9 din legea nr 3226/2004, se aplica în cazul de față și că înalta instanță administrativă ar fi trebuit să disjoinsă recursul său în anulare pentru a examina motivele sale separat. În plus, afirmă că Consiliul de Stat nu a concluzionat în niciun fel în cazul său cu privire la lipsa de legitimitate activă. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea amintește jurisprudența sa constantă conform căreia nu îi revine sarcina de a substitui instanțele interne. Este, în primul rând, responsabilitatea autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, García Manibardo c. Spania, nr 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). Pe de altă parte, «dreptul la o instanță», din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale unui recurs, deoarece din natura sa apelează la o reglementare de către Stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restricționa accesul deschis unui justiciabil în așa fel sau într-o măsură atât de mare încât dreptul acestuia la o instanță se vede din substanța sa însuși prejudiciat; în cele din urmă, ele nu se împacă cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Culegere de sentințe și hotărâri 1998–I). Într-adevăr, dreptul de acces la instanță se vede prejudiciat atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurilor de sigură juridică și bună administrare a justiției și constituie o fel de barieră care împiedică justiciabilul să-și vadă litigiul tranșat pe fond de instanța competentă (Lionarakis c. Grecia, nr 1131/05, § 26, 5 iulie 2007).

Curtea mai amintește că reglementarea privind formalitățile pentru a formula un recurs tinde să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului sigură juridice. Persoanele interesate trebuie să se aștepte ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, nos 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I). Cu această condiție, Curtea a concluzionat în mai multe rânduri că aplicarea de către instanțele interne a formalităților de respectat pentru a formula un recurs este susceptibilă să încalce dreptul de acces la instanță. Aceasta se întâmplă atunci când interpretarea prea formalistă a regulilor aplicabile de către o instanță împiedică, de facto, examinarea pe fond a recursului exercitat de persoana interesată (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr 46129/99, § 55, CEDO 2002‑IX).

În sfârșit, Curtea observă că dreptul de acces la instanță prezintă afinități cu obligația instanțelor de a motiva deciziile lor. Într-adevăr, a judeca presupune trancherea pe fond a litigiului adus în fața unei instanțe și articolul 6 § 1 nu permite utilizarea subterfugiilor pentru a evita examinarea substanței motivelor ridicate de persoana interesată (N.T. Giannousis și Kliafas Brothers S.A. c. Grecia, nr 2898/03, § 26, 14 decembrie 2006), absența completă de motivare (Annoni di Gussola și alții c. Franța, nos 31819/96 și 33293/96, § 57, CEDO 2000‑XI) sau utilizarea de către instanța competentă a unor motive manifest ilegale pentru a justifica decizia sa (De Moor c. Belgia, 23 iunie 1994, § 55, seria A nr 292‑A). Atunci când asemenea defecte entachează decizia instanței competente cu privire la admisibilitatea recursului exercitat, atitudinea judecătorului poate echivala cu o refuzare a justiției, ceea ce ar prejudicia dreptul de acces la instanță. Se observă că cerința de motivare câștigă o importanță deosebită în cadrul litigiilor administrative, deoarece în acest domeniu, actul administrativ contestat de justiciabil acareta adesea efecte ireversibile asupra activităților sale personale sau profesionale (N.T. Giannousis și Kliafas Brothers S.A. c. Grecia, loc. cit.). b) Aplicarea principiilor în cazul de față

Curtea observă de pe acum că, după cum rezultă clar din hotărârea nr 4046/2006 a Consiliului de Stat, recursul în anulare în cauză a fost respins, cu privire la reclamant, pe un motiv manifest distinct de cel folosit de înalta instanță administrativă cu privire la ceilalți doi reclamanți în casație. În particular, Consiliul de Stat a constatat că reclamantul nu avea comunitate de interese cu ceilalți doi reclamanți din faptul că deținea o locuință secundară în zona în cauză, în timp ce aceștia și-au bazat legitimitatea activă pe existența unei locuințe permanente. Cât privește pe aceștia din urmă, s-a constatat că nu au reușit să-și dovedească legitimitatea activă în cazul de față. Acum, Curtea observă că respingerea recursului în anulare al reclamantului pentru lipsa comunității de interese nu era conformă articolului 45 din decretul legislativ nr 18/1989 așa cum a fost modificat de articolul 22 din legea nr 3226/2004; aceeași dispoziție prevede explicit că atunci când reclamanții în anulare nu sunt legați de o comunitate de interese, recursul lor nu este respins, ci este examinat cu privire la primul reclamant și la cei care au o comunitate de interese cu el. Cât privește ceilalți reclamanți, cauza este disjoinsă.

Curtea observă că înalta instanță administrativă nu a expus în hotărârea sa nr 4046/2006 niciun motiv specific pentru a justifica inaplicabilitatea eventuală a dispozițiilor relevante ale dreptului intern în cauza care i-a fost depusă. Pe acest punct, Curtea ia notă de argumentul avansat de Guvern, și anume că Consiliul de Stat stabilise în tăcere că reclamantul nu avea legitimitate activă, la fel ca și ceilalți doi reclamanți în casație și că, prin urmare, nu era necesar să ordone disjungerea recursului în anulare al reclamantului. Cu toate acestea, acest argument nu este în niciun fel sprijinit de motivele pe care Consiliul de Stat le-a folosit în hotărârea sa nr 4046/2006. Din contră, respingând recursul în anulare al reclamantului pentru lipsa comunității de interese cu ceilalți reclamanți, Consiliul de Stat a admis în mod explicit că legitimitatea activă a acestuia nu era aceeași ca și a celorlalți, cărora înalta instanță nu le-a recunoscut legitimitate activă pe motiv că nu au precizat în ce fel condițiile lor de viață ca locuitori permanenți se vedeau prejudiciate. De aceea, ar fi contradictoriu ca aceeași jurisdicție să admită în tăcere în cadrul aceleiași hotărâri că legitimitatea activă a reclamantului, care și-a întemeiat-o pe faptul de a menține o locuință secundară în zona vizată de actul ministerial atacat, coincidea de fapt cu cea a celorlalți reclamanți în casație.

Curtea conștientă că revine în primul rând instanțelor naționale să verifice dacă regulile de admisibilitate care reglementează exercitarea recursurilor interne au fost respectate de justiciabil, dar reamintește, de asemenea, că Convenția nu garantează drepturi teoretice sau iluzorie, ci drepturi concrete și efective (a se vedea, printre multe altele, Matthews c. Regatul Unit [GC], nr 24833/94, § 34, CEDO 1999-I). Acum, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că formularea adoptată de Consiliul de Stat cu privire la reclamant a încălcat articolul 45 din decretul legislativ nr 18/1989 așa cum a fost modificat de articolul 22 din legea nr 3226/2004 și că înalta instanță administrativă a utilizat în cazul de față motive manifest ilegale pentru a justifica decizia sa.

De aceea, Curtea consideră că limitarea dreptului de acces la instanță impusă de Consiliul de Stat nu era proporțională cu scopul de a garanta sigura juridică și buna administrare a justiției. A apărut, deci, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță. III.

Reclamantul solicită 40 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții. Afirmă că constatarea încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. În caz alternativ, afirmă că suma de alocat nu ar putea depăși 5 000 EUR.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur din cauza întârzierii excesive a procedurii, precum și a încălcării dreptului său de acces la o instanță. Pronunțând în echitate, îi acordă 12 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu prezintă niciun cerere pentru cheltuieli și costuri. De aceea, Curtea consideră că nu este cazul să îi aloce vreo sumă la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să urmeze rata dobânzii pentru facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 3127/08) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Fotios Tritsis (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 janvier 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Lalas, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, MM. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le 2 février 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 8 décembre 2000, le ministre de l'Environnement, de l'Aménagement du territoire et des Travaux publics émit une décision n o 32692/4563 portant modification du plan d'occupation des sols et des conditions de construction sur une zone de contrôle urbanistique ( ζώνη οικιστικού ελέγχου) incluant la propriété foncière du requérant.

Le 12 mars 2001, le requérant, conjointement avec deux autres personnes, forma un recours en annulation contre la décision ministérielle n o 32692/4563. Le requérant apparaissait en dernier sur la liste des demandeurs dans le formulaire du recours en annulation. Il fondait son intérêt pour agir sur l'existence d'une résidence secondaire et d'un terrain dont il était propriétaire dans la zone de contrôle urbanistique en cause.

Le 29 décembre 2006, le Conseil d'Etat rejeta le recours en annulation. La haute juridiction administrative constata que le requérant fondait son intérêt pour agir sur le maintien d'une résidence secondaire dans la zone concernée par l'acte ministériel attaqué, tandis que les autres demandeurs basaient leur intérêt pour agir sur l'existence d'une résidence permanente. Le Conseil d'Etat conclut donc que le requérant manquait de communauté d'intérêts avec les deux premiers demandeurs et rejeta son action. Par la suite, la haute juridiction administrative considéra que les deux autres demandeurs n'avaient pas étayé la manière dont l'acte attaqué détériorait leurs conditions de vie comme résidents permanents dans la zone urbanistique concernée mais qu'ils alléguaient, même s'il n'y résidaient pas comme vacanciers, que la réglementation litigieuse portait atteinte au caractère de la région comme lieu de vacances. Leur recours en annulation fut rejeté pour absence d'intérêt pour agir (arrêt n o 4046/2006).

Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 3 juillet 2007. II.

L'article 22 de la loi n o 3226/2004 dispose : « (...) 9. Un nouveau paragraphe n o 6 est ajouté dans l'article 45 du décret présidentiel n o 18/1989 : « Lorsque les requérants ne sont pas liés par une communauté d'intérêts, le recours en annulation n'est pas rejeté mais il est examiné à l'égard du premier requérant et de ceux qui ont une communauté d'intérêts avec lui. L'affaire est disjointe en ce qui concerne les autres demandeurs. S'il y a manque de connexité [à l'égard des actes administratifs attaqués], le recours en annulation est maintenu en ce qui concerne le premier acte attaqué et ceux connexes et il est disjoint en ce qui concerne les autres. » 10. Les dispositions susmentionnées sont applicables dans les affaires pendantes à la mise en vigueur de la présente loi. (...) » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure n'a pas été excessive et souligne, en particulier, que l'enjeu de l'affaire n'exigeait aucune célérité particulière de la part des autorités.

La période à considérer a débuté le 12 mars 2001, date à laquelle le requérant, conjointement avec deux autres personnes, saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation, et prit fin le 3 juillet 2007, date à laquelle l'arrêt 4046/2006 du Conseil d'Etat fut mis au net et certifié conforme. Partant, elle s'est étalée sur six ans et plus de trois mois pour un degré de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes, ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], no 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir Davaris c. Grèce , n o 43394/06, §§ 14 ‑ 17, 16 avril 2009). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DU DROIT D'ACCÈS À UN TRIBUNAL

Le requérant allègue que le rejet du recours en annulation par le Conseil d'Etat pour manque de communauté d'intérêts avec les deux autres demandeurs a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal. Il soulève, en particulier, que, selon la législation applicable à l'époque des faits, à savoir l'article 22 § 9 de la loi n o 3226/2004, le Conseil d'Etat aurait dû disjoindre sa demande d'annulation de celles émanant des deux autres demandeurs et examiner séparément ses griefs. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement affirme que le droit d'accès à un tribunal du requérant n'a pas été atteint en l'espèce. En particulier, il observe que le requérant a soulevé les mêmes moyens de cassation que les deux autres personnes qui avaient introduit ledit recours conjointement avec lui ; les trois demandeurs ont notamment avancé que l'acte administratif attaqué n'était pas suffisamment motivé, que la composition de l'organe administratif compétent n'était pas légale et que celui-ci avait outrepassé les limites de son pouvoir discrétionnaire. Le Gouvernement affirme que la haute juridiction administrative a rejeté le recours en annulation des deux autres demandeurs, au motif que ceux-ci ne sont pas parvenus à étayer leur intérêt pour agir en qualité de résidents permanents sur la zone urbanistique en cause. De l'avis du Gouvernement, le Conseil d'Etat a aussi constaté tacitement la même absence d'intérêt pour agir dans le cas du requérant et, par conséquent, l'inutilité d'appliquer l'article 22 § 9 de la loi n o 3226/2004 et d'ordonner la disjonction du recours en annulation pour le requérant. En somme, le Gouvernement allègue que nonobstant l'obligation de la haute juridiction administrative de procéder à la disjonction du recours en annulation, celui-ci aurait été en tout état de cause déclaré irrecevable à l'égard du requérant, faute d'intérêt pour agir.

Le requérant note tout d'abord que le Gouvernement admet dans ses observations que l'article 45 § 6 du décret présidentiel n o 18/1989, tel que modifié par l'article 22 § 9 de la loi n o 3226/2004, trouvait application en l'espèce et que la haute juridiction administrative aurait dû disjoindre son recours en annulation pour examiner ses griefs séparément. En outre, il affirme que le Conseil d'Etat n'a aucunement conclu dans son cas à l'absence d'intérêt pour agir. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I). En effet, le droit d'accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de sécurité juridique et de bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente ( Lionarakis c. Grèce , n o 1131/05, § 26, 5 juillet 2007.

La Cour rappelle en outre que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s'attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I). Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l'application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d'accès à un tribunal. Il en est ainsi quand l'interprétation par trop formaliste des règles applicables faite par une juridiction empêche, de fait, l'examen au fond du recours exercé par l'intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX).

En dernier lieu, la Cour note que le droit d'accès à un tribunal présente des affinités avec l'obligation des tribunaux de motiver leurs décisions. En effet, juger consiste à trancher au fond le litige porté devant une juridiction et l'article 6 § 1 ne permet pas l'emploi de subterfuges visant à éviter l'examen de la substance des griefs soulevés par l'intéressé ( N.T. Giannousis et Kliafas Brothers S.A. c. Grèce , n o 2898/03, § 26, 14 décembre 2006), l'absence totale de motivation ( Annoni di Gussola et autres c. France , n os 31819/96 et 33293/96, § 57, CEDH 2000 ‑ XI) ou l'usage par le tribunal compétent de motifs manifestement illégaux pour justifier sa décision ( De Moor c. Belgique , 23 juin 1994, § 55, série A n o 292 ‑ A). Lorsque de tels défauts entachent la décision du tribunal compétent quant à la recevabilité du recours exercé, l'attitude du juge peut équivaloir à un déni de justice, ce qui porterait atteinte au droit d'accès à un tribunal. Il est à noter que l'exigence de motivation requiert une importance particulière dans le cadre du contentieux administratif, puisque dans ce domaine, l'acte administratif contesté par le justiciable entraîne souvent des effets irréversibles sur ses activités personnelles ou professionnelles ( N.T. Giannousis et Kliafas Brothers S.A. c. Grèce , loc. cit. ). b) Application des principes en l'espèce

La Cour observe d'emblée que, comme il ressort clairement de l'arrêt n o 4046/2006 du Conseil d'Etat, le recours en annulation en cause a été rejeté, en ce qui concerne le requérant, pour un motif manifestement distinct de celui retenu par la haute juridiction administrative à l'égard des deux autres demandeurs en cassation. En particulier, le Conseil d'Etat a constaté que le requérant manquait de communauté d'intérêts avec les deux autres demandeurs du fait qu'il possédait une résidence secondaire dans la zone en cause, tandis que ceux-ci basaient leur intérêt pour agir sur l'existence d'une résidence permanente. Quant à ces derniers, il a été constaté qu'ils n'étaient pas parvenus à établir leur intérêt pour agir en l'espèce. Or, la Cour note que le rejet du recours en annulation du requérant pour manque de communauté d'intérêts n'était pas conforme à l'article 45 du décret législatif n o 18/1989 tel que modifié par l'article 22 de la loi n o 3226/2004 ; ladite disposition prévoit explicitement que lorsque les demandeurs en annulation ne sont pas liés par une communauté d'intérêts, leur recours n'est pas rejeté, mais il est examiné à l'égard du premier requérant et de ceux qui ont une communauté d'intérêts avec lui. En ce qui concerne les autres demandeurs, l'affaire est disjointe.

La Cour note que la haute juridiction administrative n'a exposé dans son arrêt n o 4046/2006 aucune raison spécifique pour justifier l'inapplicabilité éventuelle de la disposition pertinente du droit interne dans la cause qui lui était soumise. Sur ce point, la Cour prend note de l'argument avancé par le Gouvernement, à savoir que le Conseil d'Etat avait tacitement constaté que le requérant manquait d'intérêt pour agir à l'instar des deux autres demandeurs en cassation et que, par conséquent, il n'était pas nécessaire d'ordonner la disjonction de son recours en annulation. Néanmoins, cet argument n'est aucunement corroboré par les motifs retenus par le Conseil d'Etat dans son arrêt n o 4046/2006. Au contraire, en rejetant le recours en annulation du requérant pour manque de communauté d'intérêts avec les autres demandeurs, le Conseil d'Etat a explicitement admis que son intérêt pour agir n'était pas le même que celui de ces derniers, auxquels la haute juridiction n'a pas reconnu d'intérêt pour agir au motif qu'ils n'avaient pas précisé de quelle manière leurs conditions de vie en tant que résidents permanents se trouvaient atteintes. Partant, il serait contradictoire que ladite juridiction admette tacitement au sein de la même décision que l'intérêt pour agir du requérant, qui fondait celui-ci sur le fait de maintenir une résidence secondaire dans la zone concernée par l'acte ministériel attaqué, coïncidait de fait avec celui des autres demandeurs en cassation.

La Cour est consciente qu'il appartient en premier lieu aux juridictions nationales de vérifier si les règles de recevabilité régissant l'exercice des recours internes ont été respectées par le justiciable, mais rappelle aussi que la Convention ne garantit pas des droits théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (voir, parmi beaucoup d'autres, Matthews c. Royaume-Uni [GC], n o 24833/94, § 34, CEDH 1999-I). Or, à la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la formulation retenue par le Conseil d'Etat à l'égard du requérant a méconnu l'article 45 du décret législatif n o 18/1989 tel que modifié par l'article 22 de la loi n o 3226/2004 et que la haute juridiction administrative a employé en l'espèce des motifs manifestement illégaux pour justifier sa décision.

Partant, la Cour estime que la limitation au droit d'accès à un tribunal imposée par le Conseil d'Etat n'était pas proportionnée au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice. Il y a eu donc violation de l'article 6 § 1 de la Convention au regard du droit du requérant d'avoir accès à un tribunal. III.

Le requérant réclame 40 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il affirme que le constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Alternativement, il affirme que la somme à allouer ne saurait dépasser 5 000 EUR.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain en raison du délai excessif de la procédure ainsi que de la violation de son droit d'accès à un tribunal. Statuant en équité, elle lui accorde 12 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Le requérant ne présente aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.