ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4983/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4983/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

La 17 august 2006

reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru

obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro în echivalentul în lei la

data executării, cu titlu de daune morale.

În drept acțiunea a

fost motivată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar în fapt pe

împrejurarea că reclamanta a executat o pedeapsă de 10 ani din condamnarea de

16 ani primită pentru infracțiunile de omor și violare de domiciliu (prin

sentința penală nr. 77 din 14 iunie 1995 a Tribunalului Prahova definitivă prin decizia penală nr. 1 din 14 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție).

Cauza, înregistrată

pe rolul Tribunalului București a fost declinată prin sentința civilă nr. 1474

din 15 noiembrie 2006 a acestei instanțe, în favoarea Tribunalului Prahova.

1.2. Analiza cauzei

în fond

Tribunalul Prahova,

prin sentința civilă nr. 1281 din 21 aprilie 2008, a admis în parte acțiunea și

a constituit în favoarea reclamantei și în sarcina S.R. prin M.F.P. o rentă

viageră de 900 lei lunar.

S-a reținut că

reclamanta condamnată la 16 ani închisoare a fost pusă în libertate după

executarea a 10 ani din pedeapsă, ca efect al sentinței penale nr. 215 din 15

septembrie 2005 a Tribunalului Alba prin care s-a admis cererea de revizuire a

sentinței penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, inculpata fiind achitată

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

fapta nefiind săvârșită de aceasta.

Tribunalul a

constatat că în cauză sunt întrunite condițiile art. 504 C. proc. pen. și ale art.

3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. Prin arestarea preventivă și prin

deținerea ulterioară în penitenciar a reclamantei, în mod nelegal, acesteia

i-au fost încălcate drepturile la libertate, intimitate, viață personală,

încălcare care a produs consecințe deosebit de grave atât în privința vieții

personale, de familie și sociale, a reclamantei.

S-a constatat că după

o detenție de 10 ani, reclamanta nu se mai poate încadra în muncă în raport de

vârsta acesteia și de starea sănătății (simptomatologie psihiatrică încă

înaintea detenției), înrăutățită pe parcursul executării pedepsei cu

închisoarea în prezent petenta suferind de tulburare depresivă persistentă.

La stabilirea sumei

cuvenită drept despăgubire pentru prejudiciul moral suferit instanța a avut în

vedere elementele de mai sus dar și faptul că în procesul penal inculpata a

recunoscut fapta pentru a-l proteja pe adevăratul autor, fiul său, V.F.C.

1.3. Analiza

instanței de apel

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia civilă nr. 227 din 9 octombrie 2008, a admis apelurile formulate

de reclamantă și pârâtul M.E.F. și a desființat sentința civilă nr. 1281/2008,

trimițând cauza spre rejudecare, Tribunalului Prahova cu îndrumarea ca instanța

de fond să țină cont și de dispozițiile Protocolului 7 la C.A.D.O.L.F., în

raport de excepția prevăzută de art. 3 al acestui act normativ, în

reglementarea acordării despăgubirilor de această natură.

S-a mai constatat că prin

fixarea unei rente viagere instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea de

chemare în judecată.

procesual

2.1. Analiza

instanței de fond

Reluând judecata

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 272 din 30 ianuarie 2004, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată, constatând că eroarea judiciară s-a putut

produce datorită atitudinii culpabile a petentei manifestată pe parcursul

urmăririi penale, deoarece reclamanta, cu bună – știință, pentru a-și proteja

fiul, a indus în eroare organele de cercetare penală, asumându-și, astfel,

riscul condamnării sale.

S-a apreciat că

reclamanta nu a făcut o simplă recunoaștere ci a furnizat o serie de detalii

care au condus la stabilirea vinovăției ei penale și respectiv la ștergerea

urmelor care ar fi putut conduce la descoperirea unui alt făptuitor.

de apel

Curtea de Apel

Ploiești, prin decizia civilă nr. 166 din 28 octombrie 2009, a admis apelul

formulat de reclamantă, a schimbat în tot sentința civilă în sensul că a admis

în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro în

echivalent în lei la data executării.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în reglementarea în vigoare a art. 504 C. proc. pen. (după

modificarea intervenită prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003), nu mai există condiția

impusă anterior în fostul alin. (3) al articolului și care prevedea că nu are

dreptul la recuperarea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau al

judecății, cu intenție, sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să

stânjenească aflarea adevărului.

Instanța a apreciat

că împrejurarea că o atare condiție subzistă totuși în dispozițiile art. 3 din

Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. nu impune aplicarea normei de drept internaționale

la cazul dedus judecății.

Ca urmare, instanța

de apel a constatat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii cu

ignorarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Potrivit regulii

instituită în Constituție în caz de neconcordanță dintre legea internă și legea

internațională, are prioritate aceasta din urmă, cu excepția cazului în care

legea internă sau Constituția conțin dispoziții mai favorabile, situație întrunită

în cazul dedus judecății.

S-a făcut astfel

aplicarea dispozițiilor generale care reglementează răspunderea Statului Român

pentru prejudicii create prin erori judiciare [(art. 52 alin. (3) Constituție)]

pe de o parte și, respectiv, dreptul la reparație pentru orice persoană care

este victima unei arestări sau a unei detenții în condițiile contrare

Convenției europene [(art. 5 alin. 5 din C.A.D.O.L.F.)], reparație și

răspundere reglementate de art. 504 C. proc. pen.).

S-a reținut cât

privește determinarea cuantumului despăgubirilor, cuvenite în conformitate cu

jurisprudența Curții de Casație și Justiție că această operație presupune o

doză de aproximare în raport de unele criterii ce țin de consecințele negative

suferite de cel în cauză în plan fizic sau psihic, de importanța valorilor

sociale lezate, de măsura în care acestuia i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

În raport de definiția

stabilită în literatura juridică daunelor morale, ca fiind despăgubiri cuvenite

pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană (existența

fizică și socială), s-a apreciat că privarea de libertate a reclamantei prin

arestarea acesteia, în perioada 21 octombrie 1994 – 8 octombrie 2004, în baza

sentinței penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, sentință ulterior

desființată, s-a cauzat petentei o vătămare prin atingerea adusă unui drept

fundamental, durerile psihice și suferințele fizice provocate de o atare măsură

fiind de natură a fi reparate și impunând o atare reparație.

Instanța a apreciat

ca fiind suficientă pentru această reparație acordarea sumei de 1000 euro având

în vedere explicațiile date de petentă în cererea de apel în sensul că la data

arestării era o femeie simplă, fără pretenții materiale sau profesionale

deosebite. S-a mai avut în vedere că reclamanta prin atitudinea sa a indus în

eroare organele judiciare prezentând în detaliu o altă situație de fapt decât

cea petrecută în realitate, pentru evitarea condamnării adevăratului vinovat

care era fiul său. Declarațiile inculpatei nu pot fi interpretate că au fost

date prin constrângerea acesteia deoarece ele conțin descrieri ce abundă în

amănunte.

S-a mai avut în

vedere atitudinea reclamantei în cursul judecății, oscilantă și ambiguă, ea

solicitând în procesul penal a se avea în vedere, la dozarea pedepsei,

provocarea care i-a făcut-o constant victima, între cele două fiind relații

tensionate de notorietate, pe durata a 20 de ani de conviețuire.

2.3. Recursurile:

Împotriva deciziei nr.

166/2009 au declarat recurs reclamanta D.(V.)V. și pârâții M.P. – Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești și S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Prahova.

În recursul său

reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9, C. proc. civ.

S-a criticat soluția

instanței de apel pentru următoarele aspecte de fapt.

Instanța civilă cu

aplicarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a procedat la o reexaminare a

cauzei penale cu încălcarea competenței instanței penale prevăzută de art. 401 C.

proc. pen. și a autorității de lucru judecat.

S-a nesocotit astfel

dreptul la un proces echitabil conform dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F.

S-a reproșat că s-au

avut în vedere considerente străine de natura cauzei și s-a refuzat aplicarea

corectă a dispozițiilor legale incidente.

S-a invocat drept

criteriu obiectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. 61 C. pen., în

raport de care cuantumul maxim de amendă în favoarea statului este de 500

lei/zi. Această sumă a susținut recurenta, ar trebui să fie avută în vedere ca

minim de la care se pornește și care poate fi corectată prin mărirea sumei

având în vedere elementele subiective care țin de persoana condamnatului pe

nedrept.

Recurenta a arătat că

din punctul de vedere al acestui element obiectiv ar urma ca suma de la care se

pleacă în stabilirea despăgubirilor să fie de minim 1.825.000 lei (365 x 500/zi

x 10 ani).

Alt element care

concură la stabilirea sumei este și cel de natură jurisprudențială. Or, sub

acest aspect nu s-au mai întâlnit hotărâri care să stabilească o valoare de

0,27 €/zi, cât înseamnă 1000 € (sumă stabilită pentru 3637 zile de deținere

ilegală).

S-a mai arătat că în

raport de prima hotărâre pronunțată în fond, apelantului nu i se poate crea o

situație mai grea în propria cale de atac față de situația ce i s-a stabilit

prin hotărârea atacată.

Recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

Criticile s-au

referit la nelegalitatea și netemeinicia hotărârilor pentru următoarele

aspecte:

Art. 504 C. proc.

pen., trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. care

circumscrie răspunderea statului condiției ca eroarea judiciară produsă să

excludă culpa în tot sau în parte a celui care a suferit din cauza erorii

produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Reclamanta, cu bună știință a indus

în eroare organele de cercetare penală și instanța de judecată, luând asupra ei

fapta despre care știa că este comisă de fiul ei.

S-a mai arătat că

reclamanta nu a făcut o simplă recunoaștere ci a prezentat cu lux de amănunte

toate elementele care au condus la condamnarea ei. Revenirea reclamantei asupra

declarației în fața instanței, în lipsa unor elemente concrete cu eventuala

probare a temerii insuflate de organele de urmărire penală, cum a pretins,

nefiind de natură să circumstanțieze vinovăția sa la implicarea aflării

adevărului.

Ca urmare s-a

solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii acțiunii.

În recursul S.R. s-a

criticat decizia pentru faptul că analiza aplicării art. 504 C. proc. pen., nu

s-a făcut prin prisma dispozițiilor art. 3 din Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F., astfel

că aceste din urmă dispoziții în mod greșit au fost înlăturate în considerarea art.

20 alin. (2) din Constituția României.

Aceasta deoarece art.

20 alin. (2) vizează strict drepturile fundamentale ale omului, ori dreptul

reclamantei de a primi despăgubiri pentru o condamnare la care a fost supusă

datorită propriei culpe, nu este un drept fundamental ocrotit de Constituție.

2.4. Analiza

instanței de recurs

Recursul reclamantei

este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Critica referitoare

la faptul că instanța „cu ignorarea art. 504 C. proc. pen., a procedat la o

reexaminare a cauzei penale” este nefondată.

Instanța de apel a

constatat aplicabil art. 504 C. proc. pen., deci nu a ignorat aceste dispoziții

care legitimează pe cel vătămat printr-o arestare sau condamnate ilegală la

despăgubiri civile.

În stabilirea

cuantumului despăgubirilor, în lipsa unor dispoziții legale exprese, instanța a

făcut aprecieri cântărind împrejurările care au condus la crearea pagubei și în

acest context, s-a apreciat în mod inevitabil și poziția avută de inculpată în

procesul penal.

O atare examinare,

care privește strict conduita inculpatei în raport de administrarea justiției,

într-o cauză penală, nu înseamnă reexaminarea cauzei penale în sine și, prin

aceasta, încălcarea regulilor generale de competență materială.

Instanța civilă nu a

făcut și nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereținând o altă

concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale pronunțate în privința

inculpatei (reclamanta din prezenta cauză) hotărârea de condamnare (nr. 77/1995)

și, respectiv, hotărârea de achitare ca urmare a revizuirii cauzei (nr. 215/2005).

Ca atare nici critica

referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat nu este fondată.

Faptul că instanța de

apel a apreciat ca importantă, pentru determinarea întinderii despăgubirilor

solicitate de reclamantă pentru condamnarea sa ilegală, atitudinea acesteia pe

parcursul procesului penal, element specific și determinant în cauză, precum și

considerentele în stabilirea cuantumului despăgubirilor bazate pe culpa

inculpatei în a-și asuma responsabilitatea crimei deși știa că fapta fusese

comisă de altă persoană, sunt elemente care nu pot fi considerate străine

cauzei, din contră, ele reprezentând aspecte specifice ale acestui caz de

condamnare ilegală.

Ca urmare, stabilirea

unei culpe minime în atitudinea reclamantei, de ascundere a adevărului chiar și

având justificarea protecției pe care o mamă a făcut-o pentru fiul său, nu

înseamnă înfrângerea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea

penală de achitare a inculpatei, întrucât culpa nu privește fapta penală ci

pretențiile civile.

Sub aspectele mai sus

analizate se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a reține motivele

de recurs invocate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ.

Motivul prevăzut de pct.

7 al art. 304 C. proc. civ., nu a fost explicat. Din examinarea, sub acest

aspect a hotărârii atacate, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate

fi reținut. Decizia este motivată în detaliu argumentele fiind logice și

pertinente.

Nu se poate reține

nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 instanța făcând o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., reținând că în cauză fiind vorba de o

acordare ilegală a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru paguba morală

suportată este continuat și legitimat.

Nu se poate reține

nici critica referitoare la greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Asimilările făcute de recurentă între cuantumul despăgubirilor civile

reprezentând daune morale și cuantumul amenzii penale stabilită de art. 61 C.

proc. pen., în sensul că la calcularea daunelor morale trebuie să se plece de

la o sumă minimă de 500 lei/zi, nu au suport legal, o atare asociere fiind

oprită de natura juridică diferită a celor două instituții: prima, ținând de

materia dreptului civil, iar secunda, de materia dreptului penal.

Spre deosebire de

acțiunea în daune pentru prejudicii materiale la care prejudiciul trebuie să

fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune

morale certitudinea poartă numai cu privire la existența prejudiciului nu și la

întinderea acestuia.

Cuantumul

prejudiciului moral se apreciază în raport de criterii generale lăsate la

aprecierea judecătorului, lucru justificat de faptul că prejudiciul moral nu

poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind diferit pentru că se

raportează la persoane (prin natură diferite) și la circumstanțele concrete ale

fiecărui caz în parte.

Ca urmare, aprecierea

se bazează pe o judecată în echitate.

Se constată așadar că

judecând în echitate, Curtea de apel, pentru motivele arătate, logice și bazate

pe circumstanțele personale ale recurentei, și cele de caz, a făcut o corectă

apreciere cu privire la suma considerată a oferi o reparație completă pentru

impactul psihic suferit de reclamantă prin atingerea adusă onoarei, reputației

și persoanei acesteia.

Nu se poate reține

nici critica potrivit căreia în propria sa cale de atac reclamantei i s-ar fi

înrăutățit situația.

Se constată că prin

hotărârea atacată cu apel de către reclamantă (sentința civilă nr. 272 din 30

ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova) s-a respins acțiunea, și ca urmare în

propria ei cale de atac, apelul, s-a creat pentru reclamantă o îmbunătățire a

situației ei procesuale prin aceea că admițându-i-se apelul, s-a schimbat în

tot sentința atacată și i s-au admis în parte pretențiile.

Nici criticile

formulate prin recursurile pârâților, S.R. prin M.F.P. și respectiv Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Neîntemeiate sunt și

recursurile formulate de pârâți, ele urmând a fi respinse pentru considerentele

ce succed.

Instanțele au făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., considerând în mod

întemeiat că în cauză se aplică cu precădere dispozițiile din legea internă

(Codul de procedură penală) și nu cele din reglementările internaționale

incidente (art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. individuale) câtă vreme

legea internă este mai favorabilă decât legea internațională.

Prin această aplicare

s-a dat curs regulilor prevăzute de Codul penal cu privire la aplicarea legii

penale mai favorabile, reguli de care în mod corect a ținut cont și instanța

civilă care în soluționarea pretențiilor civile ale reclamantei, a aplicat

dispozițiile legii penale invocată în susținerea pretențiilor formulate de aceasta.

Nu poate fi primită

nici critica exprimată prin recursul Parchetului referitor la natura dreptului

protejat, dreptul reclamantei de a fi despăgubită, care nu ar impune

preeminența legii interne mai favorabile, conform regulii exprimate de

Constituție în art. 20 alin. (2) și art. 15 alin. (2).

În cauză, ca urmare a

pretențiilor formulate de reclamantă, analiza poartă în mod complex și în

principal asupra drepturilor fundamentale încălcate prin condamnarea ilegală.

Dreptul la despăgubiri este examinat, din această perspectivă, ca drept fundamental

(dreptul de a fi despăgubit în caz de condamnare ilegală), garantat în mod egal

de Constituție, Codul de procedură penală și C.A.D.O.L.F. și nu din perspectiva

singulară a unui simplu drept de creanță (în pretenții) care este garantat prin

liberul acces la justiție, potrivit normelor procesuale în materie.

Pe cale de

consecință, pentru considerentele mai sus arătate, constatând că în cauză nu

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru a reține motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., s-au respins, ca nefondate, recursurile împotriva deciziei nr. 166/2009 a

Curții de Apel Ploiești, cu consecința păstrării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.(V.)V. și de pârâții M.P. -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

Prahova împotriva deciziei civile nr. 166 din 28 octombrie 2009 a Curții de

Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2010.