ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4983/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: 1. Acțiunea La 17 august 2006 reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. pentru obligarea acestuia la plata sumei de 5.000.000 euro în echivalentul în lei la data executării, cu titlu de daune morale. În drept acțiunea a fost motivată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar în fapt pe împrejurarea că reclamanta a executat o pedeapsă de 10 ani din condamnarea de 16 ani primită pentru infracțiunile de omor și violare de domiciliu (prin sentința penală nr. 77 din 14 iunie 1995 a Tribunalului Prahova definitivă prin decizia penală nr. 1 din 14 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție).

Cauza, înregistrată pe rolul Tribunalului București a fost declinată prin sentința civilă nr. 1474 din 15 noiembrie 2006 a acestei instanțe, în favoarea Tribunalului Prahova. 1.2. Analiza cauzei în fond Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1281 din 21 aprilie 2008, a admis în parte acțiunea și a constituit în favoarea reclamantei și în sarcina S.R. prin M.F.P. o rentă viageră de 900 lei lunar. S-a reținut că reclamanta condamnată la 16 ani închisoare a fost pusă în libertate după executarea a 10 ani din pedeapsă, ca efect al sentinței penale nr. 215 din 15 septembrie 2005 a Tribunalului Alba prin care s-a admis cererea de revizuire a sentinței penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, inculpata fiind achitată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., fapta nefiind săvârșită de aceasta. Tribunalul a constatat că în cauză sunt întrunite condițiile art. 504 C. proc. pen. și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. Prin arestarea preventivă și prin deținerea ulterioară în penitenciar a reclamantei, în mod nelegal, acesteia i-au fost încălcate drepturile la libertate, intimitate, viață personală, încălcare care a produs consecințe deosebit de grave atât în privința vieții personale, de familie și sociale, a reclamantei. S-a constatat că după o detenție de 10 ani, reclamanta nu se mai poate încadra în muncă în raport de vârsta acesteia și de starea sănătății (simptomatologie psihiatrică încă înaintea detenției), înrăutățită pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea în prezent petenta suferind de tulburare depresivă persistentă.

La stabilirea sumei cuvenită drept despăgubire pentru prejudiciul moral suferit instanța a avut în vedere elementele de mai sus dar și faptul că în procesul penal inculpata a recunoscut fapta pentru a-l proteja pe adevăratul autor, fiul său, V.F.C. 1.3. Analiza instanței de apel Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 227 din 9 octombrie 2008, a admis apelurile formulate de reclamantă și pârâtul M.E.F. și a desființat sentința civilă nr. 1281/2008, trimițând cauza spre rejudecare, Tribunalului Prahova cu îndrumarea ca instanța de fond să țină cont și de dispozițiile Protocolului 7 la C.A.D.O.L.F., în raport de excepția prevăzută de art. 3 al acestui act normativ, în reglementarea acordării despăgubirilor de această natură.

S-a mai constatat că prin fixarea unei rente viagere instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea de chemare în judecată. 2. Al doilea ciclu procesual 2.1. Analiza instanței de fond Reluând judecata Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 272 din 30 ianuarie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, constatând că eroarea judiciară s-a putut produce datorită atitudinii culpabile a petentei manifestată pe parcursul urmăririi penale, deoarece reclamanta, cu bună – știință, pentru a-și proteja fiul, a indus în eroare organele de cercetare penală, asumându-și, astfel, riscul condamnării sale. S-a apreciat că reclamanta nu a făcut o simplă recunoaștere ci a furnizat o serie de detalii care au condus la stabilirea vinovăției ei penale și respectiv la ștergerea urmelor care ar fi putut conduce la descoperirea unui alt făptuitor.

2. Analiza instanței de apel Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 166 din 28 octombrie 2009, a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în tot sentința civilă în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 1.000 euro în echivalent în lei la data executării. În motivarea deciziei s-a reținut că în reglementarea în vigoare a art. 504 C. proc. pen. (după modificarea intervenită prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003), nu mai există condiția impusă anterior în fostul alin. (3) al articolului și care prevedea că nu are dreptul la recuperarea pagubei persoana care în cursul urmăririi penale sau al judecății, cu intenție, sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.

Instanța a apreciat că împrejurarea că o atare condiție subzistă totuși în dispozițiile art. 3 din Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. nu impune aplicarea normei de drept internaționale la cazul dedus judecății. Ca urmare, instanța de apel a constatat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii cu ignorarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României. Potrivit regulii instituită în Constituție în caz de neconcordanță dintre legea internă și legea internațională, are prioritate aceasta din urmă, cu excepția cazului în care legea internă sau Constituția conțin dispoziții mai favorabile, situație întrunită în cazul dedus judecății.

S-a făcut astfel aplicarea dispozițiilor generale care reglementează răspunderea Statului Român pentru prejudicii create prin erori judiciare [(art. 52 alin. (3) Constituție)] pe de o parte și, respectiv, dreptul la reparație pentru orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condițiile contrare Convenției europene [(art. 5 alin. 5 din C.A.D.O.L.F.)], reparație și răspundere reglementate de art. 504 C. proc. pen.). S-a reținut cât privește determinarea cuantumului despăgubirilor, cuvenite în conformitate cu jurisprudența Curții de Casație și Justiție că această operație presupune o doză de aproximare în raport de unele criterii ce țin de consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic sau psihic, de importanța valorilor sociale lezate, de măsura în care acestuia i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În raport de definiția stabilită în literatura juridică daunelor morale, ca fiind despăgubiri cuvenite pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană (existența fizică și socială), s-a apreciat că privarea de libertate a reclamantei prin arestarea acesteia, în perioada 21 octombrie 1994 – 8 octombrie 2004, în baza sentinței penale nr. 77/1995 a Tribunalului Prahova, sentință ulterior desființată, s-a cauzat petentei o vătămare prin atingerea adusă unui drept fundamental, durerile psihice și suferințele fizice provocate de o atare măsură fiind de natură a fi reparate și impunând o atare reparație. Instanța a apreciat ca fiind suficientă pentru această reparație acordarea sumei de 1000 euro având în vedere explicațiile date de petentă în cererea de apel în sensul că la data arestării era o femeie simplă, fără pretenții materiale sau profesionale deosebite.

S-a mai avut în vedere că reclamanta prin atitudinea sa a indus în eroare organele judiciare prezentând în detaliu o altă situație de fapt decât cea petrecută în realitate, pentru evitarea condamnării adevăratului vinovat care era fiul său. Declarațiile inculpatei nu pot fi interpretate că au fost date prin constrângerea acesteia deoarece ele conțin descrieri ce abundă în amănunte. S-a mai avut în vedere atitudinea reclamantei în cursul judecății, oscilantă și ambiguă, ea solicitând în procesul penal a se avea în vedere, la dozarea pedepsei, provocarea care i-a făcut-o constant victima, între cele două fiind relații tensionate de notorietate, pe durata a 20 de ani de conviețuire. 2.3. Recursurile: Împotriva deciziei nr. 166/2009 au declarat recurs reclamanta D.(V.)V.

și pârâții M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Prahova. În recursul său reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9, C. proc. civ. S-a criticat soluția instanței de apel pentru următoarele aspecte de fapt. Instanța civilă cu aplicarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a procedat la o reexaminare a cauzei penale cu încălcarea competenței instanței penale prevăzută de art. 401 C. proc. pen. și a autorității de lucru judecat. S-a nesocotit astfel dreptul la un proces echitabil conform dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F. S-a reproșat că s-au avut în vedere considerente străine de natura cauzei și s-a refuzat aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

S-a invocat drept criteriu obiectiv la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. 61 C. pen., în raport de care cuantumul maxim de amendă în favoarea statului este de 500 lei/zi. Această sumă a susținut recurenta, ar trebui să fie avută în vedere ca minim de la care se pornește și care poate fi corectată prin mărirea sumei având în vedere elementele subiective care țin de persoana condamnatului pe nedrept. Recurenta a arătat că din punctul de vedere al acestui element obiectiv ar urma ca suma de la care se pleacă în stabilirea despăgubirilor să fie de minim 1.825.000 lei (365 x 500/zi x 10 ani). Alt element care concură la stabilirea sumei este și cel de natură jurisprudențială. Or, sub acest aspect nu s-au mai întâlnit hotărâri care să stabilească o valoare de 0,27 €/zi, cât înseamnă 1000 € (sumă stabilită pentru 3637 zile de deținere ilegală).

S-a mai arătat că în raport de prima hotărâre pronunțată în fond, apelantului nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac față de situația ce i s-a stabilit prin hotărârea atacată. Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești Criticile s-au referit la nelegalitatea și netemeinicia hotărârilor pentru următoarele aspecte: Art. 504 C. proc. pen., trebuie examinat prin prisma art. 3 Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F. care circumscrie răspunderea statului condiției ca eroarea judiciară produsă să excludă culpa în tot sau în parte a celui care a suferit din cauza erorii produse, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Reclamanta, cu bună știință a indus în eroare organele de cercetare penală și instanța de judecată, luând asupra ei fapta despre care știa că este comisă de fiul ei.

S-a mai arătat că reclamanta nu a făcut o simplă recunoaștere ci a prezentat cu lux de amănunte toate elementele care au condus la condamnarea ei. Revenirea reclamantei asupra declarației în fața instanței, în lipsa unor elemente concrete cu eventuala probare a temerii insuflate de organele de urmărire penală, cum a pretins, nefiind de natură să circumstanțieze vinovăția sa la implicarea aflării adevărului. Ca urmare s-a solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii acțiunii. În recursul S.R. s-a criticat decizia pentru faptul că analiza aplicării art. 504 C. proc. pen., nu s-a făcut prin prisma dispozițiilor art. 3 din Protocolul 7 la C.A.D.O.L.F., astfel că aceste din urmă dispoziții în mod greșit au fost înlăturate în considerarea art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Aceasta deoarece art. 20 alin. (2) vizează strict drepturile fundamentale ale omului, ori dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru o condamnare la care a fost supusă datorită propriei culpe, nu este un drept fundamental ocrotit de Constituție. 2.4. Analiza instanței de recurs Recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce urmează. Critica referitoare la faptul că instanța „cu ignorarea art. 504 C. proc. pen., a procedat la o reexaminare a cauzei penale” este nefondată. Instanța de apel a constatat aplicabil art. 504 C. proc. pen., deci nu a ignorat aceste dispoziții care legitimează pe cel vătămat printr-o arestare sau condamnate ilegală la despăgubiri civile. În stabilirea cuantumului despăgubirilor, în lipsa unor dispoziții legale exprese, instanța a făcut aprecieri cântărind împrejurările care au condus la crearea pagubei și în acest context, s-a apreciat în mod inevitabil și poziția avută de inculpată în procesul penal.

O atare examinare, care privește strict conduita inculpatei în raport de administrarea justiției, într-o cauză penală, nu înseamnă reexaminarea cauzei penale în sine și, prin aceasta, încălcarea regulilor generale de competență materială. Instanța civilă nu a făcut și nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereținând o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârile penale pronunțate în privința inculpatei (reclamanta din prezenta cauză) hotărârea de condamnare (nr. 77/1995) și, respectiv, hotărârea de achitare ca urmare a revizuirii cauzei (nr. 215/2005). Ca atare nici critica referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat nu este fondată.

Faptul că instanța de apel a apreciat ca importantă, pentru determinarea întinderii despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru condamnarea sa ilegală, atitudinea acesteia pe parcursul procesului penal, element specific și determinant în cauză, precum și considerentele în stabilirea cuantumului despăgubirilor bazate pe culpa inculpatei în a-și asuma responsabilitatea crimei deși știa că fapta fusese comisă de altă persoană, sunt elemente care nu pot fi considerate străine cauzei, din contră, ele reprezentând aspecte specifice ale acestui caz de condamnare ilegală. Ca urmare, stabilirea unei culpe minime în atitudinea reclamantei, de ascundere a adevărului chiar și având justificarea protecției pe care o mamă a făcut-o pentru fiul său, nu înseamnă înfrângerea autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea penală de achitare a inculpatei, întrucât culpa nu privește fapta penală ci pretențiile civile.

Sub aspectele mai sus analizate se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a reține motivele de recurs invocate și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., nu a fost explicat. Din examinarea, sub acest aspect a hotărârii atacate, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Decizia este motivată în detaliu argumentele fiind logice și pertinente. Nu se poate reține nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 instanța făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., reținând că în cauză fiind vorba de o acordare ilegală a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru paguba morală suportată este continuat și legitimat.

Nu se poate reține nici critica referitoare la greșita stabilire a cuantumului despăgubirilor. Asimilările făcute de recurentă între cuantumul despăgubirilor civile reprezentând daune morale și cuantumul amenzii penale stabilită de art. 61 C. proc. pen., în sensul că la calcularea daunelor morale trebuie să se plece de la o sumă minimă de 500 lei/zi, nu au suport legal, o atare asociere fiind oprită de natura juridică diferită a celor două instituții: prima, ținând de materia dreptului civil, iar secunda, de materia dreptului penal. Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poartă numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază în raport de criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin reguli abstracte stricte, el fiind diferit pentru că se raportează la persoane (prin natură diferite) și la circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte. Ca urmare, aprecierea se bazează pe o judecată în echitate. Se constată așadar că judecând în echitate, Curtea de apel, pentru motivele arătate, logice și bazate pe circumstanțele personale ale recurentei, și cele de caz, a făcut o corectă apreciere cu privire la suma considerată a oferi o reparație completă pentru impactul psihic suferit de reclamantă prin atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei acesteia.

Nu se poate reține nici critica potrivit căreia în propria sa cale de atac reclamantei i s-ar fi înrăutățit situația. Se constată că prin hotărârea atacată cu apel de către reclamantă (sentința civilă nr. 272 din 30 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova) s-a respins acțiunea, și ca urmare în propria ei cale de atac, apelul, s-a creat pentru reclamantă o îmbunătățire a situației ei procesuale prin aceea că admițându-i-se apelul, s-a schimbat în tot sentința atacată și i s-au admis în parte pretențiile. Nici criticile formulate prin recursurile pârâților, S.R. prin M.F.P. și respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Neîntemeiate sunt și recursurile formulate de pârâți, ele urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed. Instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., considerând în mod întemeiat că în cauză se aplică cu precădere dispozițiile din legea internă (Codul de procedură penală) și nu cele din reglementările internaționale incidente (art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. individuale) câtă vreme legea internă este mai favorabilă decât legea internațională. Prin această aplicare s-a dat curs regulilor prevăzute de Codul penal cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, reguli de care în mod corect a ținut cont și instanța civilă care în soluționarea pretențiilor civile ale reclamantei, a aplicat dispozițiile legii penale invocată în susținerea pretențiilor formulate de aceasta.

Nu poate fi primită nici critica exprimată prin recursul Parchetului referitor la natura dreptului protejat, dreptul reclamantei de a fi despăgubită, care nu ar impune preeminența legii interne mai favorabile, conform regulii exprimate de Constituție în art. 20 alin. (2) și art. 15 alin. (2). În cauză, ca urmare a pretențiilor formulate de reclamantă, analiza poartă în mod complex și în principal asupra drepturilor fundamentale încălcate prin condamnarea ilegală. Dreptul la despăgubiri este examinat, din această perspectivă, ca drept fundamental (dreptul de a fi despăgubit în caz de condamnare ilegală), garantat în mod egal de Constituție, Codul de procedură penală și C.A.D.O.L.F. și nu din perspectiva singulară a unui simplu drept de creanță (în pretenții) care este garantat prin liberul acces la justiție, potrivit normelor procesuale în materie.

Pe cale de consecință, pentru considerentele mai sus arătate, constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru a reține motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins, ca nefondate, recursurile împotriva deciziei nr. 166/2009 a Curții de Apel Ploiești, cu consecința păstrării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.(V.)V. și de pârâții M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei civile nr. 166 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2010.