ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 6 iulie 2006, reclamanta H.A.A. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A. R. – D.A. Buzău, contestând decizia nr. 62 din 31 mai 2006 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei și restituirea în natură a imobilului situat în Băicoi, compus din teren în suprafață de 55.000 mp și construcția edificată pe acesta, în punctul „L.R.” și, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea contestației, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, reclamanta a arătat că, prin decizia emisă, pârâta nu i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, susținând că nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului și nici preluarea abuzivă a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 843 din 12 septembrie 2007, Tribunalul Buzău a admis în parte contestația, a anulat decizia nr. 62/2006 emisă de pârâtă și a dispus restituirea în natură a imobilului construcție, situat în extravilanul orașului Băicoi, pe Drumul Național DN 1 Ploiești-Câmpina, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert R.M. A respins cererea privind restituirea suprafeței de 55.000 mp teren în natură. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta și-a dovedit calitatea de unică moștenitoare a tatălui său, conform certificatelor de moștenitor aflate la dosar, din contractul de închiriere aflat la dosar, coroborat cu înscrisurile de la dosar, rezultând că imobilul notificat a fost închiriat „S.F.”.

A înlăturat, ca nefondate, susținerile pârâtei, potrivit cu care, terenul notificat de reclamantă a fost vândut de către autorul reclamantei, cu motivarea că, în raport de contractul de vânzare încheiat la 16 iunie 1944, aflat la dosar fond, coroborat cu adresa nr. 8666/2002 și constatările raportului de expertiză, vânzarea a avut ca obiect un teren ce se învecinează cu cel notificat. Din concluziile raportului de expertiză, Tribunalul Buzău a reținut că terenul ce a format obiectul notificării nr. 494 din 10 august 2001 a fost proprietatea autorului reclamantei, în suprafață de 5,50 ha, situat în extravilanul localității Băicoi, astfel că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu face obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci al legilor funciare, așa încât, în mod greșit pârâta a emis o decizie cu privire la acesta, deși avea obligația să comunice notificarea, Comisiei locale Băicoi.

Referindu-se la imobilul construcție, tribunalul a apreciat că, făcându-se dovada calității de proprietar și de persoană îndreptățită, în mod eronat, pârâta a respins cererea de restituire în natură a acestuia, formulată de reclamantă, atât timp cât în cauză sunt incidente prevederile art. 9 și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel contestatoarea H.A. A. și intimata A.N.A.R. – D.A. Buzău. În apelul său, reclamanta critică eroarea făcută de tribunal, care a apreciat că terenul se află în extravilanul localității, conform art. 8 din Legea nr. 120/2001 și că restituirea sa ar face obiectul legilor fondului funciar. Se precizează în motivele de apel că, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză, fila x alin. (1) din capitolul concluzii, terenul în litigiu are categoria de folosință „arabil”.

Apelanta-reclamantă solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și, pe fond admiterea în totalitate a contestației, în sensul de a se restitui în natură și terenul în suprafață de 55.000 mp, situat în punctul R., iar, în subsidiar cel puțin terenul în suprafață de 1269 mp, aferent construcției, identificat ca având destinația de curți-construcții. Apelul declarat de pârâta A.N.A.R. – D.A. Buzău invocă critici, în cuprinsul cărora arată că nu s-a contestat calitatea reclamantei de moștenitoare a defunctului Ș.D., ci numai calitatea de persoană îndreptățită la restituire, întrucât nu s-au depus actele de proprietate ale imobilului și față de această împrejurare, nu s-a identificat corect imobilul și nu s-a stabilit modul de preluare al acestuia, s-a arătat că nu poate fi restituit în natură imobilul, deoarece este afectat unui interes public și că instanța a făcut o eronată apreciere a probatoriilor.

Ulterior, apelanta-pârâta a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive, conexității și inadmisiblității apelului, instanța pronunțându-se asupra acestora, în sensul respingerii, pentru considerente reținute în practicaua deciziei Curții de Apel Ploiești. Prin decizia nr. 55 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtei și a admis apelul reclamantei H. A.A. A schimbat în parte sentința tribunalului și a dispus restituirea în natură a suprafeței de 1269 mp, aferentă construcției și identificată în raportul de expertiză topo N. Instanța de apel a constatat fondată cererea privind restituirea suprafeței de1269 mp teren aferent construcției, întrucât acesta are categoria de folosință curți-construcții.

În ceea ce privește respingerea apelului pârâtei, instanța a reținut că potrivit pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății și a concluzionat că, în privința dreptului de proprietate, legea specială nu impune dovada dreptului de proprietate, cu rigorile dreptului comun.

Motivul de apel privind neidentificarea corectă a imobilului a fost respins, în raport de cele reținute în raportul de expertiză, raport ce a avut la bază înscrisuri și planuri cadastrale, de delimitare și stabilire a vecinătății imobilului, iar cel ce viza imposibilitatea restituirii în natură a imobilului a fost, de asemenea respins, motivat de prevederile art. 3 alin. (1) coroborate cu art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Decizia pronunțată în apel a făcut obiectul criticilor promovate prin recursul declarat de pârâta A.N.A.R., care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9, susținând că :în mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive față de restituirea în natură a bunului, menținând o hotărâre ce nu poate fi pusă în executare, că reclamanta nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită, neindicând titlul de proprietate, deși acesta i-a fost solicitat expres, nu a probat calitatea de proprietar al autorului imobilului la data preluării abuzive a acestuia, și arată că au fost încălcate prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001. Urmare decesului reclamantei H.A.A., la data de 15 aprilie 2009, prin încheierea din 22 septembrie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acesteia: H.N.B., H.I.O.

și H.G.Ș., care s-au legitimat procesual, conform certificatului de calitate nr. 28/2009 emis de Biroul Notarial L. din București. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.R. Deși pârâta a susținut că, la 17 iulie 2006 s-a înființat SC E.S.Z. Prahova SA, prin reorganizarea, urmare divizării D.A. Buzău, iar predarea și primirea mijloacelor fixe s-a realizat prin protocolul aprobat de A.N.A.R., în realitate, critica privind lipsa calității procesuale pasive a pârâta A.N.A.R. este nefondată. Dispozițiile privind indisponibilizarea imobilelor restituibile sunt cuprinse în art. 20.1 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Textul din Normele metodologice stabilește semnificația art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care dispune că "imobilele-terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare". SC E.S.Z.

s-a înființat la 17 iulie 2006, iar conform dispozițiilor legale conținute de Legea nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, indisponibilizarea la care se referă art. 21.1 din H.G. nr. 498/2003, dezvoltând dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privește bunurile deținute la data intrării în vigoare a legii de una din entitățile cu personalitate juridică prevăzute de textul citat, iar scopul acestei măsuri, în spiritul reparatoriu al legii speciale, este ca persoana deținătoare să-și îndeplinească obligația de restituire față de adevăratul proprietar, cu această motivare urmând a fi respins motivul de recurs, mai sus analizat. Referitor la lipsa titlului de proprietate al autorului reclamantei și contestarea calității de persoană îndreptățită a moștenitoarei acestuia, este de observat că, nici aceste motive nu subzistă unei analize pertinente, din perspectiva interpretării art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit dispozițiilor mai sus evocate, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanei îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare” făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. De altfel, Legea nr. 247/2005, act normativ ce a introdus art. 24, fost art. 22 1 prevede la alin. (1) că, „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Alin. (2) al articolului mai sus menționat, prevede că, „în aplicarea dispozițiilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”. Ca atare, înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantei de proprietar al imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat se coroborează cu prezumția simplă, instituită prin art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată și fac dovada concludentă a celor susținute prin notificare.

În materie de probațiune, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp scursă de la data preluării bunurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a modificat dispoziția legală menționată, în sensul că a instituit prezumția relativă de proprietate, astfel încât, pe tărâmul legii speciale, dat fiind scopul reparatoriu al legii, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza și prin alte mijloace decât cele admise în litigiile de drept comun. Nici motivul de recurs privind încălcarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu este fondat, textul de lege invocat ca temei al neegalității deciziei atacate, nefiind incident în raportul juridic dedus judecății.

Este de observat că, din conținutul actului de vânzare-cumpărare, încheiat la 16 iunie 1944, rezultă că D.N.S. i-a vândut lui C.N.Ș. suprafața de 15 ha, situată în punctul La Rigani, această vânzare neavând ca obiect suprafața de 55.000 mp pe care se află clădirea și terenul aferent. Terenul vândut este vecin pe distanța de 206 ml cu restul proprietății lui D.N.Șt., teren ce îl avea arendat Societății forestiere F., menționat în contractul de închiriere nr. 3865/1921. Potrivit deciziei nr. 1577 din 22 august 1978 emisă de fostul C.P.J. Prahova. În temeiul Decretului nr. 409 din 23 septembrie 1955 s-a dispus scoaterea din administrarea întreprinderii de gospodărie comunală și locativă Valea Prahovei și s-a trecut în administrarea D.A.

lalomița - Buzău, imobilul compus din clădire cu parter și un etaj în suprafață construită de 135,22 mp precum și terenul aferent. Cum corect a constatat instanța de apel, terenul în suprafață de 1269 mp aferent construcției are categoria de folosință curți-construcții, din concluziile raportului de expertiză aflat la dosar fond, instanța reținând că suprafața împrejmuită în mod efectiv de către A.N.A.R. – D.A. Buzău este delimitată de pct. 1, 2, 3, 4, 1 pe acest teren fiind amplasată o construcție, astfel că s-a dispus restituirea în natură a acestuia. Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.N.A. R. – D.A. Buzău împotriva deciziei nr. 55 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.