ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Buzău la 6 iulie 2006, reclamanta H.A.A. a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.
R. – D.A. Buzău, contestând decizia nr. 62 din 31
mai 2006 emisă de pârâtă,
solicitând
anularea deciziei și restituirea în natură a imobilului situat în Băicoi,
compus din
teren în suprafață de
55.000 mp și construcția edificată pe acesta, în punctul „L.R.” și,
în
subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea contestației, întemeiată în drept pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, reclamanta a
arătat că, prin decizia emisă, pârâta nu i-a recunoscut
calitatea de persoană îndreptățită, conform
dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, susținând că nu
și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului și nici preluarea abuzivă
a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 843 din 12 septembrie
2007, Tribunalul Buzău a admis în parte
contestația, a anulat decizia nr. 62/2006 emisă de pârâtă și a dispus
restituirea în natură a
imobilului
construcție, situat în extravilanul orașului Băicoi, pe Drumul Național DN 1
Ploiești-Câmpina, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert
R.M.
A respins cererea privind restituirea suprafeței
de 55.000 mp teren în natură.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a
reținut în esență că reclamanta și-a dovedit calitatea de unică moștenitoare a
tatălui său, conform certificatelor de moștenitor
aflate la dosar, din contractul de închiriere
aflat la dosar, coroborat cu
înscrisurile
de la dosar, rezultând că imobilul notificat a fost
închiriat „S.F.”.
A înlăturat, ca nefondate, susținerile pârâtei,
potrivit cu care, terenul notificat de
reclamantă
a fost vândut de către autorul reclamantei, cu motivarea că, în raport de
contractul de vânzare încheiat la 16 iunie 1944,
aflat la dosar fond, coroborat cu
adresa
nr. 8666/2002 și constatările raportului de expertiză, vânzarea a avut ca
obiect un
teren ce se învecinează cu cel notificat.
Din concluziile raportului de expertiză,
Tribunalul Buzău a reținut că terenul ce a
format obiectul notificării nr. 494 din 10 august 2001 a fost
proprietatea autorului reclamantei, în
suprafață
de 5,50 ha, situat în extravilanul localității Băicoi, astfel că, potrivit art.
8 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001,
nu face obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci al legilor
funciare, așa încât, în mod greșit pârâta a emis o decizie cu privire la
acesta, deși avea
obligația să comunice notificarea, Comisiei locale
Băicoi.
Referindu-se la imobilul construcție, tribunalul a
apreciat că, făcându-se dovada
calității
de proprietar și de persoană îndreptățită, în mod eronat, pârâta a respins
cererea de restituire în natură a acestuia, formulată de reclamantă, atât timp
cât în cauză sunt incidente
prevederile art. 9 și art. 12 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat
apel contestatoarea H.A.
A. și
intimata
A.N.A.R. – D.A. Buzău.
În apelul său, reclamanta critică eroarea făcută
de tribunal, care a apreciat că terenul
se află în extravilanul localității, conform art. 8 din Legea nr.
120/2001 și că restituirea sa ar
face obiectul legilor fondului funciar.
Se precizează în motivele de apel că, astfel cum
rezultă din concluziile raportului de
expertiză,
fila x alin. (1) din capitolul concluzii, terenul în litigiu are categoria de
folosință
„arabil”.
Apelanta-reclamantă solicită admiterea apelului,
schimbarea în parte a sentinței și, pe
fond
admiterea în totalitate a contestației, în sensul de a se restitui în natură și
terenul în
suprafață de 55.000 mp,
situat în punctul R., iar, în subsidiar cel puțin terenul în
suprafață de 1269 mp, aferent construcției,
identificat ca având destinația de curți-construcții.
Apelul declarat de pârâta A.N.A.R. – D.A. Buzău
invocă critici, în cuprinsul cărora arată că nu s-a contestat calitatea
reclamantei de moștenitoare a defunctului Ș.D., ci numai calitatea de persoană
îndreptățită la
restituire, întrucât
nu s-au depus actele de proprietate ale imobilului și față de această
împrejurare, nu s-a identificat corect imobilul
și nu s-a stabilit modul de preluare al acestuia,
s-a arătat că nu poate fi restituit în natură
imobilul, deoarece este afectat unui interes public
și că instanța a
făcut o eronată apreciere a probatoriilor.
Ulterior, apelanta-pârâta a invocat excepțiile
lipsei calității procesuale pasive,
conexității
și inadmisiblității apelului, instanța pronunțându-se asupra acestora, în
sensul respingerii, pentru considerente reținute în practicaua deciziei Curții
de Apel Ploiești.
Prin decizia nr. 55 din 20 februarie 2008, Curtea
de Apel Ploiești, secția civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtei și a admis
apelul reclamantei H.
A.A.
A schimbat în parte sentința tribunalului și a dispus
restituirea în natură a suprafeței de
1269
mp, aferentă construcției și identificată în raportul de expertiză topo N.
Instanța de apel a constatat fondată cererea
privind restituirea suprafeței de1269 mp teren aferent construcției, întrucât
acesta are categoria de folosință curți-construcții.
În ceea ce privește respingerea apelului pârâtei,
instanța a reținut că potrivit pct. 22.1
din H.G. nr. 498/2003 de
aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii
nr. 10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului
de proprietate se înțelege orice înscrisuri
translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de
moștenitor, orice acte juridice
care
permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă
deținerea
proprietății și a
concluzionat că, în privința dreptului de proprietate, legea specială nu impune
dovada dreptului de proprietate, cu rigorile dreptului comun.
Motivul de apel privind neidentificarea corectă a
imobilului a fost respins, în raport de cele reținute în raportul de expertiză,
raport ce a avut la bază înscrisuri și planuri cadastrale,
de delimitare și stabilire a vecinătății
imobilului, iar cel ce viza imposibilitatea restituirii în
natură a imobilului a fost, de asemenea respins,
motivat de prevederile art. 3 alin. (1)
coroborate cu art. 2 din Legea
nr. 10/2001.
Decizia pronunțată în apel a făcut obiectul
criticilor promovate prin recursul declarat de
pârâta A.N.A.R., care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de
art. 304 pct. 7 și 9, susținând că :în mod greșit instanța a respins excepția
lipsei calității procesuale pasive față de
restituirea în natură a bunului, menținând o hotărâre
ce nu poate fi pusă în executare, că reclamanta nu
a făcut dovada că este persoană
îndreptățită,
neindicând titlul de proprietate, deși acesta i-a fost solicitat expres, nu a
probat
calitatea de proprietar al
autorului imobilului la data preluării abuzive a acestuia, și arată că
au
fost încălcate prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Urmare decesului reclamantei H.A.A., la data de
15 aprilie 2009, prin
încheierea din
22 septembrie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor
acesteia: H.N.B., H.I.O. și H.G.Ș., care s-au
legitimat procesual, conform certificatului de
calitate nr. 28/2009 emis de Biroul Notarial
L. din București.
Recursul este nefondat și urmează a fi respins
pentru considerentele ce succed:
Primul motiv de recurs vizează greșita
soluționare a excepției lipsei calității procesuale
pasive a pârâtei A.N.A.R.
Deși pârâta a susținut că, la 17 iulie 2006 s-a
înființat SC E.S.Z. Prahova SA, prin
reorganizarea,
urmare divizării D.A. Buzău, iar predarea și primirea mijloacelor fixe s-a
realizat prin protocolul aprobat de A.N.A.R., în realitate, critica privind
lipsa calității procesuale pasive a pârâta A.N.A.R. este
nefondată.
Dispozițiile privind indisponibilizarea imobilelor
restituibile sunt cuprinse în art. 20.1 din
H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor de aplicare unitară a Legii
nr. 10/2001.
Textul din Normele metodologice stabilește semnificația
art. 20 alin. (1) din Legea
nr.
10/2001, care dispune că "imobilele-terenuri și construcții, preluate în
mod abuziv,
indiferent de
destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de
o regie
autonomă, o societate sau companie națională, o societate
comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale
sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă
sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite,
în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată a organelor de
conducere ale unității deținătoare".
SC E.S.Z. s-a
înființat la 17 iulie 2006, iar conform dispozițiilor legale conținute de Legea
nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi,
indisponibilizarea la care se referă art. 21.1 din H.G. nr. 498/2003,
dezvoltând dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, privește
bunurile deținute la data intrării în vigoare a legii de una din entitățile cu
personalitate juridică prevăzute de textul citat, iar scopul acestei măsuri, în
spiritul reparatoriu al legii speciale, este ca persoana deținătoare să-și
îndeplinească obligația de restituire față de adevăratul proprietar, cu această
motivare urmând a fi respins motivul de recurs, mai sus analizat.
Referitor la
lipsa titlului de proprietate al autorului reclamantei și contestarea calității
de persoană îndreptățită a moștenitoarei acestuia, este de observat că, nici
aceste motive nu subzistă unei analize pertinente, din perspectiva
interpretării art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001.
Astfel,
potrivit dispozițiilor mai sus evocate, dreptul de proprietate și calitatea de
moștenitor a persoanei îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte
doveditoare” făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic
civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de
proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea
persoanei care îl invocă.
De altfel, Legea
nr. 247/2005, act normativ ce a introdus art. 24, fost art. 22
1
prevede la alin. (1) că, „în absența unor probe contrare, existența și, după
caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul
normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau
s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Alin. (2) al
articolului mai sus menționat, prevede că, „în aplicarea dispozițiilor alin.
(1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ
de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura
preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Ca atare,
înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamantei de proprietar al
imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat se
coroborează cu prezumția simplă, instituită prin art. 21 din Legea nr. 10/2001,
republicată și fac dovada concludentă a celor susținute prin notificare.
În materie de
probațiune, având în vedere dificultatea reală a prezentării unor astfel de
înscrisuri, dată fiind perioada mare de timp scursă de la data preluării
bunurilor de către stat, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu
privire la probațiunea dreptului de proprietate și a modificat dispoziția
legală menționată, în sensul că a instituit prezumția relativă de proprietate,
astfel încât, pe tărâmul legii speciale, dat fiind scopul reparatoriu al legii,
proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de
stat se poate realiza și prin alte mijloace decât cele admise în litigiile de
drept comun.
Nici motivul de
recurs privind încălcarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu este
fondat, textul de lege invocat ca temei al neegalității deciziei atacate,
nefiind incident în raportul juridic dedus judecății.
Este de
observat că, din conținutul actului de vânzare-cumpărare, încheiat la 16 iunie
1944, rezultă că D.N.S. i-a vândut lui C.N.Ș. suprafața de 15 ha, situată în
punctul La Rigani, această vânzare neavând ca obiect suprafața de 55.000 mp pe
care se află clădirea și terenul aferent.
Terenul vândut este vecin pe distanța de 206 ml
cu restul proprietății lui D.N.Șt.,
teren ce îl avea arendat Societății forestiere F., menționat în
contractul de închiriere
nr. 3865/1921.
Potrivit deciziei nr. 1577 din 22 august 1978
emisă de fostul C.P.J.
Prahova. În
temeiul Decretului nr. 409 din 23 septembrie 1955 s-a dispus scoaterea din
administrarea întreprinderii de gospodărie
comunală și locativă Valea Prahovei și s-a trecut
în administrarea D.A. lalomița - Buzău, imobilul
compus din clădire cu parter și un
etaj în suprafață construită de
135,22 mp precum și terenul aferent.
Cum corect a constatat instanța de apel, terenul
în suprafață de 1269 mp aferent construcției are categoria de folosință
curți-construcții, din concluziile raportului de expertiză
aflat la dosar fond, instanța reținând că
suprafața împrejmuită în mod efectiv de către
A.N.A.R. – D.A. Buzău este delimitată de pct.
1, 2, 3, 4, 1 pe acest teren fiind amplasată o
construcție, astfel că s-a dispus restituirea în
natură a acestuia.
Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte va
face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a ll-a
C. proc. civ. și va
respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta
A.N.A.
R. – D.A. Buzău împotriva
deciziei nr. 55 din 20 februarie 2008 a Curții de
Apel Ploiești, secția
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie
2010.