ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

328 din 19 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins contestația formulată de contestatorul P.C. în contradictoriu cu P.M.

București prin P.G., ca nefondată.

Pentru a dispune în

acest sens, instanța a avut în vedere următoarele motive:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul acestui tribunal la 3 septembrie 2007, contestatorul P.C. a solicitat în

contradictoriu cu P.M. București prin P.G., anularea Dispoziției nr. 8389 din 25

iunie 2007, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 1000 m.p. situat în București, B-dul Oaspeților (fost noua vatră a

satului Băneasa lot 142), lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

terenului, obligarea intimatei la încheierea procesului-verbal de punere în

posesie și obligarea intimatei la ridicarea de pe teren a bunurilor mobile,

respectiv container metalic sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei/zi de

întârziere până la eliberarea efectivă și obligarea intimatei la 100 lei/zi de

întârziere, obligarea intimatei să nu înceapă lucrări de sistematizare, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației

s-a arătat că prin dispoziția contestată s-a dispus greșit respingerea cererii

de restituire natură a terenului ca fiind ocupat de elemente de sistematizare

construcții, întrucât în realitate terenul este liber, fiind teren viran

neafectat de construcții.

Imobilul teren a

aparținut defunctei proprietare I.A., al cărei unic moștenitor este

contestatorul, fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare n 16520

din 28 aprilie 1937; ulterior, imobilul a trecut în proprietate statului în

baza Decretului nr. 111/1951.

Prin sentința civilă nr.

7769 din 18 octombrie 2004 Judecătoria Sectorului 1 București, constatând

calitatea de persoană îndreptățită la restituire, a obligat pârâtul M. București

la emiterea deciziei sau dispoziției motivate privind restituirea imobilului

teren situat în București, B-dul. Oaspeților (fostă noua vatră a satului

Băneasa lot 142).

Dispoziția contestată

a fost emisă cu încălcarea hotărârii judecătorești intrată în puterea lucrului

judecat, considerent față de care se solicită anularea dispoziției și

restituirea terenului în natură.

Pârâta P.M. București

prin P.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii pe

considerentul că restituirea în natură a imobilului în litigiu nu este posibilă

întrucât terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Cu privire la cererea

de obligare la plata de daune cominatorii se solicită respingerea ca

inadmisibilă în raport de prevederile art. 580

3

C. proc. civ., conform cărora debitorul poate fi constrâns să îndeplinească obligația

pe care o are prin aplicarea unei amenzi civile.

În dovedirea și

combaterea acțiunii au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri,

fiind anexate actele care au stat la baza emiterii dispoziției contestate și

proba cu expertiză tehnică topo.

Prin Dispoziția nr. 8389

din 25 iunie 2007, P.M. București a dispus respingerea cererii de restituire în

natură a imobilului teren în suprafață de 1000 mp., situat în București, B-dul

Oaspeților (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), formulată de petentul

P.C., cu motivarea că terenul este afectat în totalitate de elemente de

sistematizare, construcție parter + 2 E și a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Din înscrisurile ce au

stat la baza emiterii Dispoziției nr. 8389 din 25 iunie 2007 rezultă că

imobilul teren în suprafață de 1000 m.p., situat în București, B-dul.

Oaspeților (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), a aparținut autoarei

contestatorului I.A. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 16520 din 28

aprilie 1937, la fostul Tribunal Ilfov, fiind preluat în proprietatea statului

abuziv în baza Decretului nr. 111/1951.

Potrivit adresei nr. 11762/2650

din 7 martie 2002, emisă de D.P.E.P.C., imobilul litigiu figurează ca

proprietate particulară, posesor de parcelă fiind numitul A.G.

Această adresă se

coroborează cu nota de reconstituire nr. 174 din 10 august 2006 a aceleiași

direcții din cadrul P.M.B. în care se arată că terenul este afectat de

construcție P + 2E și două garaje.

Din raportul de

expertiză topo efectuat de expert A.I. rezultă că terenul în litigiu este

împrejmuit cu gard zidit pe toate laturile, fiind folosit de SC E.M. SRL pentru

depozitarea diverselor materiale.

Față de aspectele

reținute, tribunalul a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente

de sistematizare și nu se află în deținerea unității administrative, astfel

încât nu poate fi restituit a natură.

Nu poate fi primită

susținerea contestatorului în sensul că dispoziția contestată a fost emisă cu

încălcarea sentinței civile nr. 7769 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, întrucât instanța s-a pronunțat exclusiv asupra cererii

de obligare a pârâtului M. București la soluționarea notificării, fără a

dispune asupra modalității de restituire.

Este adevărat că în

considerente instanța a statuat asupra calității de persoană îndreptățită la

restituire a reclamantului ca moștenitor al defunctei I.A., însă, nu mai puțin,

s-a precizat că, în funcție de modalitatea de soluționare a cererii de

restituire, acesta o poate contesta.

Apreciind că

modalitatea de restituire prin măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul

solicitat este conformă cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, a respins

contestația ca nefondată.

Prin decizia civilă nr.

211/ A din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul contestatorului P.C., a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că:

S-a admis în parte

contestația și s-a anulat dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă

și a dispus restituirea în natură a terenului situat în București, B-dul Oaspeților

în suprafață de 995 m.p., cu dimensiunile și vecinătățile: N - A.T. și D.,

L=40,34 m; E- B-dul Oaspeților, L=24,76 m; S - N.F., L=39,84 m; V - G.C., L=24,91

m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert A.I.

S-a respins cererea

de obligare a intimatului la încheierea procesului-verbal de punere în posesie,

precum și celelalte capete de cerere, ca nefondate. S-a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele.

În motivarea apelului

s-a susținut:

Instanța de fond i-a

respins contestația formulată, fără arătarea considerentelor care au stat la

baza soluției pronunțate.

Instanța a ignorat

total concluziile raportului de expertiză topo efectuat de către expertul A.I.,

în care se specifică foarte clar că terenul este liber de orice construcție sau

alte detalii de sistematizare.

Singurul considerent

pentru care M. București prin P.G. a respins cererea de restituire în natură,

în mod nejustificat preluat de către instanța de fond, îl reprezintă faptul că,

în prezent, terenul ar fi afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare,

respectiv, construcții compuse din parter plus două etaje și două garaje.

Situația de fapt este

complet diferită. În realitate, terenul nu a fost și nu este afectat de

elemente de sistematizare și cu atât mai puțin de construcții (parter și două

etaje) și este folosit de Primărie pentru depozitarea unor bunuri și gunoaie ce

pot fi ridicate.

Prin urmare, această

instituție îi încalcă toate drepturile de proprietate, toate actele normative

promulgate de către legiuitor exclusiv pentru protejarea drepturilor

proprietarilor revendicanți și retrocedarea bunurile imobile respective. Mai

mult, se încalcă dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și Constituția

României. Acest drept de proprietate, fiind un drept fundamental, este

consacrat și în C.E.A.D.O.L.F. Cererea de revendicare constituie remediul

juridic și mijlocul procedural prin care o persoană solicită să i se recunoască

dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând

restituirea lui în natură.

Îngrădirea

exercițiului acestui drept de a solicita restituirea în natură ar reprezenta o

încălcare a însuși dreptului de proprietate. Măsurile reparatorii nu pot fi

acordate decât cu respectarea legislației aplicabile în materie, numai în

situații extreme prevăzute în mod expres de Legea nr. 10/2001 republicată și,

Legea nr. 247/2005. Însă în speța dedusă judecății, pe de o parte intimata face

afirmații care nu sunt adevărate numai pentru a-l prejudicia (așa cum a dovedit

inclusiv prin fotografiile atașate), iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile legale pentru acordarea drepturilor

bănești și respingerea cererii de restituire în natură.

Așa cum s-a mai

precizat și cum a rezultat din întregul probatoriu administrat în cauză,

terenul este viran și poate fi restituit în natură.

Preluarea abuzivă a

imobilului, calitatea contestatorului de persoană îndreptățită, precum și calitatea

intimatei de unitate deținătoare au fost stabilite prin Dispoziția P.G.M.B. nr.

8389 din 25 iunie 2007, instanța fiind competentă să verifice exclusiv

criticile formulate de către persoana care a introdus contestația îndreptată

împotriva acestei dispoziții și care vizează numai legalitatea naturii

măsurilor reparatorii acordate de unitatea deținătoare.

Prin art. 1 din Legea

nr. 10/2001, în varianta existentă la data formulării contestației, s-a

stabilit că: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de Stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile

prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se

vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

Motivul invocat de

către intimată în cuprinsul dispoziției prin care s-a respins cererea privind

restituirea în natură și anume acela că este afectat, în totalitate, de

elemente de sistematizare-construcții P + 2E, apare ca fiind neîntemeiat în

raport de probele administrate în fața primei instanțe. Astfel, prin expertiza

efectuată de către expertul A.I. s-a stabilit că imobilul teren din B-dul

Oaspeților este liber de orice construcție sau alte detalii de sistematizare.

Din raportul de

expertiză mai reiese că terenul este împrejmuit cu gard de zid pe toate

laturile și că este folosit de către SC E.M. SRL pentru a depozita diverse

materiale. Aceste elemente de fapt nu sunt însă de natură să conducă la

respingerea cererii de restituire în natură, având în vedere că potrivit art. 10

alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură terenurile pe care

s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1

ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”, iar nicio altă

dispoziție din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu instituie în situația dată o

excepție de la principiul restituirii în natură.

În ceea ce privește

argumentul invocat de către prima instanță în susținerea soluției de respingere

a contestației, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 5235 din 12

septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr.

6576/1995 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții V.E. și A.I. împotriva

pârâtului R.A. și s-a constatat că reclamanții au devenit proprietari prin

uzucapiune de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 1.000 m.p. situat în București, B-dul Oaspeților. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de notar public A.F., A.I. și V.E.

au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL

Nici această

împrejurare nu poate avea vreun efect juridic referitor la măsurile reparatorii

stabilite de Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor

primei instanțe, imobilul este deținut de Stat, întrucât a fost preluat de

către acesta în baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum rezultă din adresa nr.

16089 din 21 ianuarie 2002 emisă de D.I.T.L.S. 1 București, iar hotărârea

judecătorească prin care s-a constatat intervenirea uzucapiunii, pronunțată în

contradictoriu cu o altă persoană, nu a operat o transmitere a bunului în

litigiu din patrimoniul Statului în cel al reclamanților din cauza respectivă,

deoarece ea își produce efectele substanțiale (modificarea situației juridice

dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de

fapt) numai între părți. Ca atare, nu ar putea fi aplicate, prin analogie, dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării

contestației care sunt în sensul că „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent și în următoarele cazuri: (..) c) imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale”.

Dat fiind că imobilul

este deținut de Stat, sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în vigoare la data formulării contestației „Persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei

sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei

legi”.

Pentru ca reclamantul

să își poată exercita dreptul de proprietar asupra imobilului preluat fără

titlu de către Stat este necesară potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001

emiterea dispoziției de restituire în natură de către unitatea deținătoare.

Dacă pentru

exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant este prevăzută în

sarcina unității deținătoare o obligație legală, și anume aceea de emitere a

dispoziției de restituire în natură, obligație firească întrucât până la

constatarea caracterului abuziv al preluării Statul are cel puțin aparent

calitatea de proprietar, în schimb, pentru punerea sa în posesie nu este

instituită o asemenea îndatorire în sarcina Statului, dacă acesta nu are și

calitatea de posesor al imobilului.

Potrivit art. 25 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”. Acest text de lege nu poate fi însă

interpretat în sensul că dispoziția de restituire ar constitui titlu executoriu

pentru punerea în posesie față de alte persoane decât unitatea deținătoare, la

aceasta opunându-se principiul relativității actelor juridice, care constituie

regula de drept conform căreia actul juridic produce efecte numai față de

autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea să profite sau să dăuneze

altor persoane; într-o altă formulare, actul juridic unilateral obligă doar pe

autorul acestuia.

Deși această

obligație îi revenea conform art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada

că materialele existente pe terenul în litigiu aparțin intimatei, situație în

care aceasta, nefiind autorul faptei ilicite, nu poate fi obligată să le

ridice.

Referitor la capătul

de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune cominatorii, Curtea

reține că acesta are caracter accesoriu față de cel privind obligarea intimatei

la încheierea procesului verbal de punere în posesie, urmând ca atare soarta

acestuia. Mai mult decât atât, potrivit art. 580

3

C. proc. civ., pentru neexecutarea obligațiilor de a face care poate fi îndeplinită

prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.

Împotriva deciziei de

apel a formulat cerere de recurs pârâtul M.B., prin P.G., criticând-o pentru

următoarele motive ce se circumscriu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Imobilul în cauză a

făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997,

autentificat sub nr. 1335, fiind înstrăinat de către A.I. și V.E., iar în

prezent se află în proprietatea SC E.M. SRL, fiind împrejmuit pe toate laturile

și folosit de către această societate comercială.

În aceste condiții, M.B.

nu are calitate de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, fiind

evident că nu deține bunul imobil în litigiu.

Terenul în litigiu a

ieșit din patrimoniul M.B. încă din 1995 fără ca acesta să fi avut cunoștință,

în urma unui proces prin care s-a constatat uzucapiunea de 30 ani asupra

terenului, proces civil purtat între persoane fizice.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat în considerarea argumentelor ce succed:

Litigiul de față este

generat de contestația formulată de către reclamantul-intimat cu privire la

modul de soluționare a cererii sale de restituire în natură a imobilului în

litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aplicarea

dispozițiilor acestei legi, calitatea de unitate deținătoare în numele statului,

ca de altfel orice unitate deținătoare, care poate fi obligată la restituirea

în natură, are deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a acestei

legi.

Acest lucru rezultă

din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar calitatea de

unitate deținătoare este definită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 aprobată prin H.G. nr. 498/2003, definiție reluată și de Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

Cap. I.

Astfel, potrivit normelor

metodologiei, unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică

care exercită, în numele statului dreptul de proprietate privată cu privire la

un bun ce face obiectul legii (ministerul, primăria, prefectură sau orice altă

instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de tipul cu care a fost înregistrat

bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Deși recunoaște că

prin sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria

sectorului 5 București s-a admis acțiunea formulată de reclamanții V.E. și A.I.

împotriva pârâtului R.A. și s-a constatat că reclamanți au devenit proprietari

prin uzucapiune asupra terenului în litigiu și că, ulterior, prin contratul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de Notar Public

A.F., A.I. și V.E. au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL, instanța de apel

atribuie nejustificat în continuare calitatea de deținător al imobilului Statului.

Aceasta deși Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare unitară a legii

impun condiția deținerii imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.

Reclamantul a generat

un litigiu prin care a urmărit readucerea imobilului în proprietatea Statului,

soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin această sentință

s-a reținut că M.B. nu a respectat termenul de 60 de zile de soluționare a

notificării formulate, motiv pentru care a fost obligat să pronunțe o

dispoziție sau decizie privind restituirea imobilului, urmând ca în funcție de

modul de soluționare a cererii de restituire, reclamantul să se prevaleze de

dispozițiile art. 24 din lege, contestând actul de soluționare în fața

instanței.

Prin aceeași sentință

s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997

ca neîntemeiat. S-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind constatarea

nulității absolute a sentinței civile nr. 5235/1995 pronunțată de Judecătoria

sectorului 5 București.

În considerarea

faptului că pârâtul recurent nu are calitatea de unitate deținătoare care ar

putea fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în natură

și dată fiind situația juridică a imobilului, Înalta Curte urmează să facă

aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în

consecință.

Se va modifica

decizia recurată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 211/ A din 6 aprilie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă.

Modifică decizia

recurată în sensul că:

Respinge, ca nefundat,

apelul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 328 din 19

februarie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2010.