ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 328 din 19 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins contestația formulată de contestatorul P.C. în contradictoriu cu P.M. București prin P.G., ca nefondată. Pentru a dispune în acest sens, instanța a avut în vedere următoarele motive: Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestui tribunal la 3 septembrie 2007, contestatorul P.C. a solicitat în contradictoriu cu P.M. București prin P.G., anularea Dispoziției nr. 8389 din 25 iunie 2007, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1000 m.p.

situat în București, B-dul Oaspeților (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142), lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului, obligarea intimatei la încheierea procesului-verbal de punere în posesie și obligarea intimatei la ridicarea de pe teren a bunurilor mobile, respectiv container metalic sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la eliberarea efectivă și obligarea intimatei la 100 lei/zi de întârziere, obligarea intimatei să nu înceapă lucrări de sistematizare, cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestației s-a arătat că prin dispoziția contestată s-a dispus greșit respingerea cererii de restituire natură a terenului ca fiind ocupat de elemente de sistematizare construcții, întrucât în realitate terenul este liber, fiind teren viran neafectat de construcții.

Imobilul teren a aparținut defunctei proprietare I.A., al cărei unic moștenitor este contestatorul, fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare n 16520 din 28 aprilie 1937; ulterior, imobilul a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 111/1951. Prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 Judecătoria Sectorului 1 București, constatând calitatea de persoană îndreptățită la restituire, a obligat pârâtul M. București la emiterea deciziei sau dispoziției motivate privind restituirea imobilului teren situat în București, B-dul. Oaspeților (fostă noua vatră a satului Băneasa lot 142). Dispoziția contestată a fost emisă cu încălcarea hotărârii judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, considerent față de care se solicită anularea dispoziției și restituirea terenului în natură.

Pârâta P.M. București prin P.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii pe considerentul că restituirea în natură a imobilului în litigiu nu este posibilă întrucât terenul este afectat de elemente de sistematizare. Cu privire la cererea de obligare la plata de daune cominatorii se solicită respingerea ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 580 3 C. proc. civ., conform cărora debitorul poate fi constrâns să îndeplinească obligația pe care o are prin aplicarea unei amenzi civile. În dovedirea și combaterea acțiunii au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, fiind anexate actele care au stat la baza emiterii dispoziției contestate și proba cu expertiză tehnică topo.

Prin Dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007, P.M. București a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 1000 mp., situat în București, B-dul Oaspeților (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), formulată de petentul P.C., cu motivarea că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, construcție parter + 2 E și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Din înscrisurile ce au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 8389 din 25 iunie 2007 rezultă că imobilul teren în suprafață de 1000 m.p., situat în București, B-dul. Oaspeților (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), a aparținut autoarei contestatorului I.A. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 16520 din 28 aprilie 1937, la fostul Tribunal Ilfov, fiind preluat în proprietatea statului abuziv în baza Decretului nr. 111/1951.

Potrivit adresei nr. 11762/2650 din 7 martie 2002, emisă de D.P.E.P.C., imobilul litigiu figurează ca proprietate particulară, posesor de parcelă fiind numitul A.G. Această adresă se coroborează cu nota de reconstituire nr. 174 din 10 august 2006 a aceleiași direcții din cadrul P.M.B. în care se arată că terenul este afectat de construcție P + 2E și două garaje. Din raportul de expertiză topo efectuat de expert A.I. rezultă că terenul în litigiu este împrejmuit cu gard zidit pe toate laturile, fiind folosit de SC E.M. SRL pentru depozitarea diverselor materiale. Față de aspectele reținute, tribunalul a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare și nu se află în deținerea unității administrative, astfel încât nu poate fi restituit a natură.

Nu poate fi primită susținerea contestatorului în sensul că dispoziția contestată a fost emisă cu încălcarea sentinței civile nr. 7769 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 București, întrucât instanța s-a pronunțat exclusiv asupra cererii de obligare a pârâtului M. București la soluționarea notificării, fără a dispune asupra modalității de restituire. Este adevărat că în considerente instanța a statuat asupra calității de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului ca moștenitor al defunctei I.A., însă, nu mai puțin, s-a precizat că, în funcție de modalitatea de soluționare a cererii de restituire, acesta o poate contesta. Apreciind că modalitatea de restituire prin măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat este conformă cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, a respins contestația ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 211/ A din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul contestatorului P.C., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: S-a admis în parte contestația și s-a anulat dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă și a dispus restituirea în natură a terenului situat în București, B-dul Oaspeților în suprafață de 995 m.p., cu dimensiunile și vecinătățile: N - A.T. și D., L=40,34 m; E- B-dul Oaspeților, L=24,76 m; S - N.F., L=39,84 m; V - G.C., L=24,91 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert A.I. S-a respins cererea de obligare a intimatului la încheierea procesului-verbal de punere în posesie, precum și celelalte capete de cerere, ca nefondate.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele. În motivarea apelului s-a susținut: Instanța de fond i-a respins contestația formulată, fără arătarea considerentelor care au stat la baza soluției pronunțate. Instanța a ignorat total concluziile raportului de expertiză topo efectuat de către expertul A.I., în care se specifică foarte clar că terenul este liber de orice construcție sau alte detalii de sistematizare. Singurul considerent pentru care M. București prin P.G. a respins cererea de restituire în natură, în mod nejustificat preluat de către instanța de fond, îl reprezintă faptul că, în prezent, terenul ar fi afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, respectiv, construcții compuse din parter plus două etaje și două garaje.

Situația de fapt este complet diferită. În realitate, terenul nu a fost și nu este afectat de elemente de sistematizare și cu atât mai puțin de construcții (parter și două etaje) și este folosit de Primărie pentru depozitarea unor bunuri și gunoaie ce pot fi ridicate. Prin urmare, această instituție îi încalcă toate drepturile de proprietate, toate actele normative promulgate de către legiuitor exclusiv pentru protejarea drepturilor proprietarilor revendicanți și retrocedarea bunurile imobile respective. Mai mult, se încalcă dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și Constituția României. Acest drept de proprietate, fiind un drept fundamental, este consacrat și în C.E.A.D.O.L.F. Cererea de revendicare constituie remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană solicită să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea lui în natură.

Îngrădirea exercițiului acestui drept de a solicita restituirea în natură ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate. Măsurile reparatorii nu pot fi acordate decât cu respectarea legislației aplicabile în materie, numai în situații extreme prevăzute în mod expres de Legea nr. 10/2001 republicată și, Legea nr. 247/2005. Însă în speța dedusă judecății, pe de o parte intimata face afirmații care nu sunt adevărate numai pentru a-l prejudicia (așa cum a dovedit inclusiv prin fotografiile atașate), iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale pentru acordarea drepturilor bănești și respingerea cererii de restituire în natură. Așa cum s-a mai precizat și cum a rezultat din întregul probatoriu administrat în cauză, terenul este viran și poate fi restituit în natură.

Preluarea abuzivă a imobilului, calitatea contestatorului de persoană îndreptățită, precum și calitatea intimatei de unitate deținătoare au fost stabilite prin Dispoziția P.G.M.B. nr. 8389 din 25 iunie 2007, instanța fiind competentă să verifice exclusiv criticile formulate de către persoana care a introdus contestația îndreptată împotriva acestei dispoziții și care vizează numai legalitatea naturii măsurilor reparatorii acordate de unitatea deținătoare. Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, în varianta existentă la data formulării contestației, s-a stabilit că: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de Stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”. Motivul invocat de către intimată în cuprinsul dispoziției prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură și anume acela că este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare-construcții P + 2E, apare ca fiind neîntemeiat în raport de probele administrate în fața primei instanțe. Astfel, prin expertiza efectuată de către expertul A.I. s-a stabilit că imobilul teren din B-dul Oaspeților este liber de orice construcție sau alte detalii de sistematizare. Din raportul de expertiză mai reiese că terenul este împrejmuit cu gard de zid pe toate laturile și că este folosit de către SC E.M.

SRL pentru a depozita diverse materiale. Aceste elemente de fapt nu sunt însă de natură să conducă la respingerea cererii de restituire în natură, având în vedere că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile”, iar nicio altă dispoziție din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu instituie în situația dată o excepție de la principiul restituirii în natură. În ceea ce privește argumentul invocat de către prima instanță în susținerea soluției de respingere a contestației, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 6576/1995 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții V.E.

și A.I. împotriva pârâtului R.A. și s-a constatat că reclamanții au devenit proprietari prin uzucapiune de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 1.000 m.p. situat în București, B-dul Oaspeților. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de notar public A.F., A.I. și V.E. au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL Nici această împrejurare nu poate avea vreun efect juridic referitor la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001. Contrar susținerilor primei instanțe, imobilul este deținut de Stat, întrucât a fost preluat de către acesta în baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum rezultă din adresa nr. 16089 din 21 ianuarie 2002 emisă de D.I.T.L.S.

1 București, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat intervenirea uzucapiunii, pronunțată în contradictoriu cu o altă persoană, nu a operat o transmitere a bunului în litigiu din patrimoniul Statului în cel al reclamanților din cauza respectivă, deoarece ea își produce efectele substanțiale (modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți. Ca atare, nu ar putea fi aplicate, prin analogie, dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării contestației care sunt în sensul că „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: (..) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale”.

Dat fiind că imobilul este deținut de Stat, sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării contestației „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Pentru ca reclamantul să își poată exercita dreptul de proprietar asupra imobilului preluat fără titlu de către Stat este necesară potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 emiterea dispoziției de restituire în natură de către unitatea deținătoare.

Dacă pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant este prevăzută în sarcina unității deținătoare o obligație legală, și anume aceea de emitere a dispoziției de restituire în natură, obligație firească întrucât până la constatarea caracterului abuziv al preluării Statul are cel puțin aparent calitatea de proprietar, în schimb, pentru punerea sa în posesie nu este instituită o asemenea îndatorire în sarcina Statului, dacă acesta nu are și calitatea de posesor al imobilului. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”.

Acest text de lege nu poate fi însă interpretat în sensul că dispoziția de restituire ar constitui titlu executoriu pentru punerea în posesie față de alte persoane decât unitatea deținătoare, la aceasta opunându-se principiul relativității actelor juridice, care constituie regula de drept conform căreia actul juridic produce efecte numai față de autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane; într-o altă formulare, actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia. Deși această obligație îi revenea conform art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că materialele existente pe terenul în litigiu aparțin intimatei, situație în care aceasta, nefiind autorul faptei ilicite, nu poate fi obligată să le ridice.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune cominatorii, Curtea reține că acesta are caracter accesoriu față de cel privind obligarea intimatei la încheierea procesului verbal de punere în posesie, urmând ca atare soarta acestuia. Mai mult decât atât, potrivit art. 580 3 C. proc. civ., pentru neexecutarea obligațiilor de a face care poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii. Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul M.B., prin P.G., criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Imobilul în cauză a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997, autentificat sub nr. 1335, fiind înstrăinat de către A.I.

și V.E., iar în prezent se află în proprietatea SC E.M. SRL, fiind împrejmuit pe toate laturile și folosit de către această societate comercială. În aceste condiții, M.B. nu are calitate de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, fiind evident că nu deține bunul imobil în litigiu. Terenul în litigiu a ieșit din patrimoniul M.B. încă din 1995 fără ca acesta să fi avut cunoștință, în urma unui proces prin care s-a constatat uzucapiunea de 30 ani asupra terenului, proces civil purtat între persoane fizice. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea argumentelor ce succed: Litigiul de față este generat de contestația formulată de către reclamantul-intimat cu privire la modul de soluționare a cererii sale de restituire în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aplicarea dispozițiilor acestei legi, calitatea de unitate deținătoare în numele statului, ca de altfel orice unitate deținătoare, care poate fi obligată la restituirea în natură, are deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi. Acest lucru rezultă din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar calitatea de unitate deținătoare este definită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G. nr. 498/2003, definiție reluată și de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, Cap. I. Astfel, potrivit normelor metodologiei, unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului dreptul de proprietate privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (ministerul, primăria, prefectură sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de tipul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți cu capital de stat, organizații cooperatiste). Deși recunoaște că prin sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis acțiunea formulată de reclamanții V.E.

și A.I. împotriva pârâtului R.A. și s-a constatat că reclamanți au devenit proprietari prin uzucapiune asupra terenului în litigiu și că, ulterior, prin contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de Notar Public A.F., A.I. și V.E. au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL, instanța de apel atribuie nejustificat în continuare calitatea de deținător al imobilului Statului. Aceasta deși Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare unitară a legii impun condiția deținerii imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi. Reclamantul a generat un litigiu prin care a urmărit readucerea imobilului în proprietatea Statului, soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin această sentință s-a reținut că M.B. nu a respectat termenul de 60 de zile de soluționare a notificării formulate, motiv pentru care a fost obligat să pronunțe o dispoziție sau decizie privind restituirea imobilului, urmând ca în funcție de modul de soluționare a cererii de restituire, reclamantul să se prevaleze de dispozițiile art. 24 din lege, contestând actul de soluționare în fața instanței. Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 ca neîntemeiat. S-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind constatarea nulității absolute a sentinței civile nr. 5235/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

În considerarea faptului că pârâtul recurent nu are calitatea de unitate deținătoare care ar putea fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în natură și dată fiind situația juridică a imobilului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință. Se va modifica decizia recurată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 211/ A din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă. Modifică decizia recurată în sensul că: Respinge, ca nefundat, apelul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinței nr. 328 din 19 februarie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.