ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1898/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5665 din 15 mai 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.D.P. împotriva Deciziei nr. 316 din 22 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a considerat nefondate criticile aduse de recurent deciziei, prin care, în urma admiterii apelului declarat de pârâtă și a cererii de aderare la apel formulată de reclamant, a fost schimbată în tot sentința nr. 1049 din 3 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că a fost admisă în parte contestația, a fost modificat art. 1 al Ordinului nr. 1045 din 23 mai 2006 și s-au restituit în natură reclamantului cele două construcții edificate pe teren, respectiv pavilionul central și sala de mese – grup alimentar, fiind menținute celelalte dispoziții ale Ordinului nr. 1045 din 23 mai 2006 emis de A.N.T. Celelalte capete de cerere ale contestației au fost respinse ca neîntemeiate.

Astfel, Înalta Curte a constatat că: 1. Excepția lipsei calității de reprezentant legal al A.N.T. a fost corect soluționată, dat fiind că excepția nu a fost argumentată din punct de vedere juridic, referirea la reglementarea cu caracter general cuprinsă în Decretul nr. 31/1954 fiind insuficientă, soluția fiind legală însă și prin referire la dispozițiile legale invocate în recurs, respectiv art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 384/2005 ( în vigoare la data judecării apelului și chiar a declarării recursului ). 2. Măsura respingerii probei cu interogatoriu solicitată de reclamant reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, care excede limitele controlului judiciar exercitat de instanța de recurs, întrucât aprecierea concludenței și pertinenței unui mijloc de probă nu poate fi cenzurată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 3. În mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme construcția în litigiu este una autorizată, conform Legii nr. 50/1991. 4. S-a constatat că aspectul referitor la suprafața de teren efectiv restituită prin actul administrativ contestat, în sensul că s-a predat reclamantului, în baza ordinului contestat, doar o suprafață de 11.374 mp, în loc de 17.368 mp, excede cadrului procesual fixat în cauză prin contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, susținerile și apărările reclamantului fiind lipsite de finalitate, în raport de dispozițiile art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta deține deja un titlu executoriu pentru suprafața totală și nu este necesar a obține un altul, predarea efectivă a posesiei ținând de faza executării titlului.

La data de 13 octombrie 2009 a formulat contestație în anulare reclamantul, invocând dispozițiile art. 318 teza I-a și art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că soluția dată de instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale și, respectiv, că instanța de recurs a omis să cerceteze unul din motivele de casare a deciziei. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza I-a C. proc. civ., contestatorul a susținut că, judecând recursul, Înalta Curte, din eroare, nu a observat și următoarele probe esențiale, respectiv procesul – verbal din 27 martie 2002, adresa din 11 martie 2002 a A.T.T.T.S. Arad către A.T.T.T.S. București, adresa din 27 septembrie 2005 a D.J.T.

Arad către A.N.T. București, adresa din 17 februarie 2006 a D.J.T. Arad către A.N.T. București, certificatul de urbanism din 12 februarie 1998 și expertiza tehnică construcții efectuată de expertul tehnic B.G., care atestă că edificarea construcției noi denumită „bloc alimentar” a avut loc în anul 1997 sau chiar anterior acestui an, și nu în anul 1998, cum s-a reținut. Analizarea acestor înscrisuri ar fi condus la o altă soluție, respectiv admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea sentinței în sensul solicitat. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că al treilea motiv de recurs formulat cuprinde două componente distincte, și anume greșita statuare asupra perioadei în care s-a executat construcția și legalitatea pretinsei autorizări a construirii „blocului alimentar” și că fiecare dintre aceste aspecte constituie în realitate motive de casare sau modificare distincte.

Astfel, instanța de recurs a analizat numai motivul referitor la perioada în care s-a edificat „blocul alimentar”, fără însă a examina și cel de-al doilea aspect. Or, prin cererea de recurs, s-a stăruit în mod repetat asupra imperativului reieșit din textul art. 10 alin. (3) și art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2010 că sintagma „construcții autorizate” trebuie înțeleasă în sensul că autorizația de construcție nu poate produce consecințele textului art. 10 alin. (5) decât în situația în care este eliberată în condițiile legii. Prin urmare, nu orice act administrativ intitulat „autorizație de construcție” acoperă imperativul legal arătat. Contestatorul a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei, admiterea recursului și modificarea soluției instanței de apel în limitele solicitate.

Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale. În sensul textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. În speță, contestatorul nu invocă o greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci se plânge de omisiunea analizării unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei și solicită ca, pe baza acestor înscrisuri, instanța să reaprecieze aspecte care țin de situația de fapt.

Or, acest lucru nu ar fi fost permis nici instanței sesizate cu soluționarea recursului, față de configurația art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puțin permis instanței care soluționează contestația în anulare. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de asemenea de către contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatorului potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs privind legalitatea pretinsei autorizări a construirii „blocului alimentar”, care, în cererea de recurs, era expus la motivul nr. 3, împreună cu motivul de recurs privind greșita statuare asupra perioadei edificării construcției.

Astfel, se constată că instanța de casare a răspuns punctual la toate motivele de recurs, chiar dacă motivul nr. 3 din cererea de recurs cuprinde mai multe argumente. În acest sens, s-a arătat că în cauză este esențial dacă este vorba despre o construcție autorizată și a fost analizat pe larg acest aspect, instanța ajungând la concluzia că construcția în litigiu este autorizată. S-a reținut că, față de situația de fapt stabilită de instanțele de fond, pe baza probelor administrate, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și că autorizația de modernizare din 17 septembrie 2008 a vizat nu numai pavilionul central, ci și construcția bloc alimentar, ce a suportat reparații capitale.

De asemenea, s-a mai reținut că însuși reclamantul a arătat, prin cererea depusă la dosarul tribunalului la data de 11 ianuarie 2007, că autorizația eliberată în anul 1998 a fost acordată pentru reparații și modernizare privind o construcție preexistentă, așa cum rezultă din fișa de inventar datată 1995. A mai arătat instanța de recurs, prin considerentele hotărârii, că art. 10 alin. (5) nu distinge în privința obiectului autorizației, în sensul dacă aceasta vizează însăși edificarea, ori doar lucrări asupra construcției, din categoria celor care presupun obținerea autorizației de construire, iar potrivit art. 3 lit. a din Legea nr. 50/1991, obținerea autorizației de construire este necesară nu numai pentru lucrări de construire, ci și pentru reconstruire, consolidare, modificare, extindere, schimbare de destinație sau de reparare a construcțiilor de orice fel, precum și a instalațiilor aferente acestora.

Or, chiar dacă autorizația din 17 septembrie 1998 nu a reprezentat temeiul edificării imobilului „sală de mese - grup alimentar”, în baza sa au avut loc lucrări de dimensiuni reduse, precum repararea tencuielilor, a acoperișurilor, zugrăveli, însă și consolidarea fundațiilor, planșeului și șarpantei la cantină, care necesitau autorizarea, conform Legii nr. 50/1991. În condițiile arătate, instanța de recurs nu a omis să cerceteze acest motiv, răspunzând cu privire la legalitatea pretinsei autorizări. Constatând că în cauză nu se poate reține incidența art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C.D.P., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul C.D.P. împotriva Deciziei nr. 5665 din 15 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.