ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, la data de 15 iunie 2007, reclamantul S.S. a chemat în judecată S.R.

reprezentat de A.N.R.P. și de P.M. București prin P.G., solicitând acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul din București, str. Aurora (în prezent

Splaiul Unirii, București) estimate la suma de 1.728.000 RON, daune morale și

materiale în sumă de 100.000 RON, echivalent al traumelor psihice suferite și a

deteriorării stării generale de sănătate determinate de conduita funcționarilor

din instituțiile publice menționate care l-au împiedicat să-și valorifice

dreptul subiectiv recunoscut de lege într-un termen rezonabil.

În motivarea cererii

reclamantul a învederat că prin dispoziția nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 i-au

fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat,

imobil preluat abuziv de stat și demolat și că în condițiile în care a depus

toate actele din care a rezultat preluarea abuzivă a bunului, pârâta A.N.R.P. nu

i-a acordat titlurile de despăgubire cuvenite, ci a decis ca dosarul să fie

trimis comisiei instituită la nivelul Primăriei municipiului București, care

nici până la data formulării cererii dedusă judecății nu a analizat cererea sa.

A învederat că din

actele dosarului rezultă îndeplinirea cerinței art. 2 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a bunului, neplata impozitului, în

temeiul căreia a operat preluarea bunului solicitat de către stat, datorându-se

măsurilor abuzive impuse de stat care nu permiteau exercitarea atributelor

dreptului de proprietate. În acest sens a arătat că în perioada 1947 - 1952,

autorii săi au fost trimiși în interes de serviciu la marile obiective ale

țării, condiții în care au închiriat bunul preluat de stat, chiriașii

obligându-se să plătească impozitele aferente bunului în contul chiriei, angajament

rareori respectat.

În anul 1952, urmare

a neachitării impozitelor la care chiriașii s-au obligat, au fost demarate

formalitățile de preluare a imobilului de către stat, operațiune efectuată prin

trecerea bunului în patrimoniul I.A.L., fără ca, în prealabil proprietarii

bunului să fie înștiințați, aspect consemnat în procesul-verbal de sechestru

întocmit la acea vreme, în care se consemnează „lipsă proprietar, domiciliu

necunoscut”.

Prin cererea

precizatoare depusă la data de 23 august 2007, reclamantul a solicitat anularea

dispoziției nr. 8535 din 24 iulie 2007 emisă de P.M. București și acordarea

măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul legii speciale, astfel cum acestea au

fost stabilite inițial prin dispoziția nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 emisă de P.M.

București, iar la termenul de judecată din 28 noiembrie 2007 a învederat că

renunță la judecata cererii având ca obiect acordarea de daune morale.

Prin sentința nr. 243

din 06 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că motivele de

fapt învederate, astfel cum au fost acestea probate, nu se încadrează în nici

una dintre ipotezele textului art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001

astfel cum au fost acestea interpretate prin art. 2 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, astfel cum chiar reclamantul a arătat, detașarea autorilor săi la

obiectivele economice menționate era compensată cu salarii foarte mari. Pe de

altă parte, nu a fost primită nici apărarea privind imposibilitatea exercitării

drepturilor de către foștii proprietari, întrucât aceștia se aflau în țară și

în libertate, realizând veniturile necesare ce le permiteau achitarea

impozitelor datorate.

Deși reală existența

unor clauze contractuale prin care chiriașii se obligau la plata impozitelor

aferente bunului închiriat, aceasta nu poate justifica neplata impozitelor „ca

urmare a unei măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile

proprietarilor nu puteau fi exercitate”, ipoteză a textului art. 2 lit. d) din

legea specială, care ar fi determinat aplicarea legii de reparație raportului

juridic litigios.

Apelul declarat de

reclamant împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 824/ A din 13 noiembrie 2088, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a

reținut, în esență, că descrierea împrejurărilor care au concurat la preluarea

bunului în proprietatea statului, împrejurări dovedite cu înscrisurile depuse

la dosar, exclud reținerea aplicabilității în cauză a ipotezei textului art. 2 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv preluarea să fi avut ca temei o

neplată a impozitelor care să fi fost consecința unor măsuri abuzive impuse de

stat, prin care drepturile proprietarului să nu fi putut fi exercitate.

Aceleași împrejurări

demonstrează că autorii reclamantului, A. și A.O., nu s-au aflat nici un moment

într-o situație de imposibilitate a exercitării drepturilor lor de proprietari

ori de îndeplinire a obligațiilor corelative decurgând din aceeași calitate, ca

urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat.

Dimpotrivă, însăși

reclamantul a afirmat că aceștia, în considerarea calificării și pregătirii

profesionale, au fost detașați la diferite obiective economice din țară, pentru

activitatea depusă fiind consistent remunerați, astfel că simpla lor absență de

la domiciliu, justificată de circumstanțele menționate, nu poate avea

semnificația unei imposibilități a exercitării drepturilor lor de proprietari

ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat.

Nu s-a demonstrat sau

explicat în cauză motivele pentru care autorii reclamantului ar fi fost

împiedicați să-și plătească impozitele pe proprietate și din încasarea de

chirii, de vreme ce se afirmă că dispuneau de resurse financiare și se aflau în

libertate.

Simplul fapt al

locuirii la distanță de imobilul în discuție, pe perioade de timp determinate,

este de asemenea de natură să dea conotația unei neglijențe a proprietarului în

îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau în legătură cu proprietatea sa.

Totodată, s-a

reținut, raportat la motivele suplimentare de apel ce cuprind critici noi de

nelegalitate a dispoziției atacate, neinvocate în fața primei instanțe, ce

vizează limitele revocării dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de

către unitățile deținătoare emitente, că acestea au de asemenea caracter

nefondat.

În acest sens, s-a

acceptat, trecând peste momentul procesual în care a fost invocată

nelegalitatea actului administrativ atacat, că limita impusă de norma art. 6

din Legea nr. 554/2004 de revocare a actelor juridice de genul celui menționat

(momentul intrării sale în circuitul civil) nu a fost atinsă în speță, astfel

încât acesta putea fi supus revocabilității.

Dispoziția nr. 5146

din 23 ianuarie 2006 emisă în favoarea reclamantului îi recunoștea acestuia

doar drepturi viitoare și generice (vocația de a beneficia de măsuri

reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005)

și nu drepturi concrete de care acesta ar fi putut dispune prin încheierea de

acte juridice.

S-a reținut că simpla

comunicare a actului administrativ menționat nu poate avea semnificația evocată

de reclamant, de intrare a sa în circuitul civil.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care evocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat

nelegalitate dispozițiilor instanței de apel, date cu încălcarea dispozițiilor art.

1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 68 din Legea nr. 215/2001 potrivit

cărora „dispozițiile devin executorii după ce sunt aduse la cunoștința publică

sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate”.

A fost criticată

hotărârea atacată și pentru greșita interpretare a noțiunii de preluare abuzivă

raportat la datele speței, întrucât fiind forțați să lucreze în alte localități

decât aceea de domiciliu, iar actele de comunicare fiind comunicate la locul

imobilului, este evident că proprietarii bunului, antecesorii săi, s-au aflat

în imposibilitate obiectivă de a achita impozitele datorate statului, context

în care preluarea bunului apare a fi abuzivă.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 republicată „în sensul prezentei legi, prin

imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele preluate de stat pentru

neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care

drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Iar norma

interpretativă a textului legal menționat, art. 2.3, din H.G. nr. 250/2007 de

aplicare și interpretare unitară a legii speciale de reparație include în

noțiunea de „măsuri abuzive”, ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu

titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive

politice, deportarea acestuia pentru aceleași motive, internarea forțată în

unități sanitare.., incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin

care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Ca urmare, în

aplicarea și interpretarea corectă a textului legal enunțat, invocat ca ipoteză

de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt)

imposibilității îndeplinirii obligației legale de plată a impozitelor datorate,

dar și a legalității măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei

obligații, elemente de natură a permite verificarea modalității de preluare a

bunului de către stat, cu consecințe asupra determinării caracterului abuziv

sau nu a acestei măsuri.

În acest sens, s-a

dovedit necontestat, situație de fapt reținută de ambele instanțe, că în

perioada 1947 - 1952, antecesorii reclamantului, proprietarii bunului imobil

solicitat în prezenta procedură, au lucrat la diferite obiective economice din

țară, bunul litigios fiind închiriat unor persoane care și-au luat obligația ca

alăturat chiriei datorate pentru locațiunea bunului să plătească și impozitele

aferente.

Cert este că potrivit

avertismentului nr. 66 emis de Circumscripția a 12-a Financiară, la data de 1

ianuarie 1952, antecesorii reclamantului figurau cu o obligație de plată către

stat a sumei de 2652,55 lei, cu titlu de rămășiță din 1949 (20,10 lei) și

timbru din anul 1950 (2632,45 lei).

Pentru ca, ulterior,

prin procesul-verbal de sechestru nr. 66 din 12 aprilie 1952 să se aducă la

cunoștința acelorași persoane, indicate în înscrisul menționat ca fiind „mutate

la Ploiești fără adresă” că s-a procedat la sechestrarea imobilului

proprietatea lor situat în București, str. Aurora pentru neplata sumei de

2452,45 lei cu titlu de impozite și taxe din anul 1950.

În temeiul acestui

act de executare, s-a emis publicațiunea de vânzare nr. 24 din 15 iunie 1952

prin care s-a procedat la scoaterea la licitație publică a imobilului

menționat, evaluat la suma de 14.350 lei.

Întrucât la licitația

astfel organizată nu s-a prezentat nici un licitator, prin decizia nr. 465 din

29 iulie 1952, s-a decis ca în temeiul Decretului nr. 224/1951, imobilul arătat

să treacă în proprietatea statului, fiind preluat de Întreprinderea de Locuințe

și Localuri al cărei fond a fost majorat cu valoarea imobilului astfel preluat.

Este de menționat că

Decretul nr. 224/1951 (M. Of. nr. 117/12.11.1951) privind urmărirea imobiliară

pentru realizarea creanțelor statului a instituit o procedură specială,

preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul încasării

creanțelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menționat, din restanțe

și majorări din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de

populație.

Urmărirea încasării

veniturilor menționate era posibilă, potrivit aceluiași text, „și prin

scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului”.

Actul normativ

menționat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviințării vânzării

imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui

proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată și natura

debitului [(art. 5 alin. (1) din decret)], odată cu a cărui aplicare fiindu-i

dat debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere

îndeplinirea obligației legale de plată și a măsurii ce urma a fi dispusă în

cazul nerespectării acestei cerințe.

Această etapă era

urmată, potrivit art. 2, art. 7 și 15 din Decretul nr. 224/1951 de una judiciară,

de verificare a legalității formelor de urmărire efectuate de organele

administrative abilitate să inițieze această procedură și anume de către

„organele M.F.”.

Conform aceleiași

prerogative, instanța putea pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării

imobilului aflat în proprietatea debitorului.

Hotărârea

judecătorească astfel pronunțată crea premizele pentru această modalitate de

preluare a bunului de către stat în condițiile continuării formelor de urmărire

silită.

Prin urmare,

pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr. 224/1951

putea interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și 18 din decret,

adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie în subsidiar

prin „predarea” respectivului bun „fără plată C.E.S.P.L.”, în ambele situații

fiind obligatorie întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a

formalităților prevăzute de actul normativ menționat, înscris necesar potrivit alin.

(2) al art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea,

ori în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare.

Or, în speță, în

actele întocmite de organele fiscale după intrarea în vigoare a actului

normativ de preluare apar a fi consemnate date diferite, atât în ce privește suma

datorată cât și natura debitului, sume care diferă și de aceea consemnată în

adresa nr. 28378 din 26 iunie 1952 prin care se solicita organelor statului

preluarea bunului fără plată de către stat.

În acest context,

lipsa procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele două

modalități reglementate de lege pentru a se verifica concordanța datelor

menționate și implicit îndeplinirea cerinței art. 18 alin. (2) din decret,

denotă neepuizarea formalităților pretinse de lege pentru valabila preluare a

bunului în temeiul actului de expropriere și prin urmare caracterul său abuziv.

Nu poate fi omisă

nici modalitatea de desfășurare a procedurii, efectuată fără înștiințarea

debitorului, despre care existau date că s-ar afla în alte localități, dar și faptul

că realizând venituri consistente, astfel cum instanțele au reținut în

considerentele hotărârilor lor, este greu de acceptat că neachitarea unui debit

de 2452,45 lei s-ar datora culpei/relei credințe a debitului, ci exclusiv

măsurilor adoptate de stat la acea vreme în scopul preluării bunurilor

particularilor și trecerea lor în proprietatea statului, tendință ce confirmă

raportat la datele speței caracterul abuziv al preluării bunului solicitat în

prezenta cauză.

Sunt de asemenea

fondate și criticile privind nelegalitatea revocării actului administrativ

inițial emis în procedura declanșată la notificarea reclamantului (decizia nr. 5146

din 23 ianuarie 2006), justificat de încălcarea normelor actului normativ de

reparație privind caracterul actului emis în procedura reglementată de această

lege, dar și a celor prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ care se aplică în mod corespunzător.

Fiind, incontestabil,

un act administrativ, acestuia i se aplică normele de revocabilitate/irevocabilitate

prevăzute de actul normativ în materie, Legea nr. 554/2004 și care stipulează

în art. 1 alin. (6) că după emiterea actului și intrarea sa în circuitul civil,

singura modalitate de desființare a acestuia este anularea pe cale

jurisdicțională.

Fiind comunicat și

necontestat potrivit prescripțiilor legii speciale, actul juridic astfel emis

își produce efectele specifice.

Verificarea

legalității actului inițial emis pretinsă de A.N.R.P. prin adresa nr. 690052

din 10 februarie 2007, ce a constituit temeiul emiterii dispoziției contestate

(nr. 8535 din 24 iulie 2007) excede competențelor instituite de lege în

favoarea acestei instituții și încalcă prescripțiile legale susmenționate.

Aceasta pentru că

potrivit dispozițiilor Cap. V din Legea nr. 247/2005 privind procedurile

administrative pentru acordarea despăgubirilor, analiza dosarelor întocmite în

baza Legii nr. 10/2001 privește verificarea legalității respingerii cererii de

restituire în natură cu consecința, în cazul în care se constată inexistența

vreunui impediment la restituire, la retrocedarea bunului și nu a celei privind

legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de

despăgubire.

Ar însemna ca după

epuizarea procedurii administrative instituite de legea specială prin

comunicarea actului emis în această etapă și neatacat pe cale judiciară, acesta

să fie supus unei alte verificări sub aspectul legalității măsurii menționate,

în cuprinsul său, ceea ce nu numai că ar determina tergiversarea procedurilor

reglementate de legea specială contrar scopului și finalității sale, dar ar

presupune existența unui organism de supervizare a tuturor actelor

administrative definitive, intrate în circuitul civil prin neatacarea lor în

justiție, ceea ce nu poate fi admisibil.

Competențele

instituțiilor prevăzute în procedura de stabilire și plată a despăgubirilor

sunt acelea de evaluare (reevaluarea măsurilor reparatorii și de emitere a

titlurilor de despăgubire) și nu de verificare (din nou) a legalității

dispozițiilor sale (cu excepția menționată, justificată de altfel de scopul

legii speciale – restituirea bunului în natură).

Nu poate fi acceptată

prelungirea sine die a procedurilor reglementate de legea specială și neepuizarea

acesteia nici la momentul de față (la 10 ani de la adoptarea legii) pentru

considerente ce exced legii și naturii specifice a actului juridic emis în

cadrul procedurii reglementate de legea specială.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul prezentei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de contestatorul S.S. împotriva deciziei nr. 824 din 13 noiembrie 2008

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Casează decizia

precum și sentința nr. 243 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, în sensul că admite contestația formulată de reclamantul

S.S., astfel cum a fost precizată.

Anulează dispoziția nr.

8535 din 24 iulie 2007 emisă de intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.