ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1628/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 15 iunie 2007, reclamantul S.S. a chemat în judecată S.R. reprezentat de A.N.R.P. și de P.M. București prin P.G., solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din București, str. Aurora (în prezent Splaiul Unirii, București) estimate la suma de 1.728.000 RON, daune morale și materiale în sumă de 100.000 RON, echivalent al traumelor psihice suferite și a deteriorării stării generale de sănătate determinate de conduita funcționarilor din instituțiile publice menționate care l-au împiedicat să-și valorifice dreptul subiectiv recunoscut de lege într-un termen rezonabil.

În motivarea cererii reclamantul a învederat că prin dispoziția nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat, imobil preluat abuziv de stat și demolat și că în condițiile în care a depus toate actele din care a rezultat preluarea abuzivă a bunului, pârâta A.N.R.P. nu i-a acordat titlurile de despăgubire cuvenite, ci a decis ca dosarul să fie trimis comisiei instituită la nivelul Primăriei municipiului București, care nici până la data formulării cererii dedusă judecății nu a analizat cererea sa. A învederat că din actele dosarului rezultă îndeplinirea cerinței art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a bunului, neplata impozitului, în temeiul căreia a operat preluarea bunului solicitat de către stat, datorându-se măsurilor abuzive impuse de stat care nu permiteau exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

În acest sens a arătat că în perioada 1947 - 1952, autorii săi au fost trimiși în interes de serviciu la marile obiective ale țării, condiții în care au închiriat bunul preluat de stat, chiriașii obligându-se să plătească impozitele aferente bunului în contul chiriei, angajament rareori respectat. În anul 1952, urmare a neachitării impozitelor la care chiriașii s-au obligat, au fost demarate formalitățile de preluare a imobilului de către stat, operațiune efectuată prin trecerea bunului în patrimoniul I.A.L., fără ca, în prealabil proprietarii bunului să fie înștiințați, aspect consemnat în procesul-verbal de sechestru întocmit la acea vreme, în care se consemnează „lipsă proprietar, domiciliu necunoscut”.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 23 august 2007, reclamantul a solicitat anularea dispoziției nr. 8535 din 24 iulie 2007 emisă de P.M. București și acordarea măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul legii speciale, astfel cum acestea au fost stabilite inițial prin dispoziția nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 emisă de P.M. București, iar la termenul de judecată din 28 noiembrie 2007 a învederat că renunță la judecata cererii având ca obiect acordarea de daune morale. Prin sentința nr. 243 din 06 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că motivele de fapt învederate, astfel cum au fost acestea probate, nu se încadrează în nici una dintre ipotezele textului art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost acestea interpretate prin art. 2 pct. 3 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, astfel cum chiar reclamantul a arătat, detașarea autorilor săi la obiectivele economice menționate era compensată cu salarii foarte mari. Pe de altă parte, nu a fost primită nici apărarea privind imposibilitatea exercitării drepturilor de către foștii proprietari, întrucât aceștia se aflau în țară și în libertate, realizând veniturile necesare ce le permiteau achitarea impozitelor datorate. Deși reală existența unor clauze contractuale prin care chiriașii se obligau la plata impozitelor aferente bunului închiriat, aceasta nu poate justifica neplata impozitelor „ca urmare a unei măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarilor nu puteau fi exercitate”, ipoteză a textului art. 2 lit. d) din legea specială, care ar fi determinat aplicarea legii de reparație raportului juridic litigios.

Apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 824/ A din 13 noiembrie 2088, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Instanța de apel a reținut, în esență, că descrierea împrejurărilor care au concurat la preluarea bunului în proprietatea statului, împrejurări dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, exclud reținerea aplicabilității în cauză a ipotezei textului art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv preluarea să fi avut ca temei o neplată a impozitelor care să fi fost consecința unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului să nu fi putut fi exercitate.

Aceleași împrejurări demonstrează că autorii reclamantului, A. și A.O., nu s-au aflat nici un moment într-o situație de imposibilitate a exercitării drepturilor lor de proprietari ori de îndeplinire a obligațiilor corelative decurgând din aceeași calitate, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat. Dimpotrivă, însăși reclamantul a afirmat că aceștia, în considerarea calificării și pregătirii profesionale, au fost detașați la diferite obiective economice din țară, pentru activitatea depusă fiind consistent remunerați, astfel că simpla lor absență de la domiciliu, justificată de circumstanțele menționate, nu poate avea semnificația unei imposibilități a exercitării drepturilor lor de proprietari ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat.

Nu s-a demonstrat sau explicat în cauză motivele pentru care autorii reclamantului ar fi fost împiedicați să-și plătească impozitele pe proprietate și din încasarea de chirii, de vreme ce se afirmă că dispuneau de resurse financiare și se aflau în libertate. Simplul fapt al locuirii la distanță de imobilul în discuție, pe perioade de timp determinate, este de asemenea de natură să dea conotația unei neglijențe a proprietarului în îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau în legătură cu proprietatea sa. Totodată, s-a reținut, raportat la motivele suplimentare de apel ce cuprind critici noi de nelegalitate a dispoziției atacate, neinvocate în fața primei instanțe, ce vizează limitele revocării dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de către unitățile deținătoare emitente, că acestea au de asemenea caracter nefondat.

În acest sens, s-a acceptat, trecând peste momentul procesual în care a fost invocată nelegalitatea actului administrativ atacat, că limita impusă de norma art. 6 din Legea nr. 554/2004 de revocare a actelor juridice de genul celui menționat (momentul intrării sale în circuitul civil) nu a fost atinsă în speță, astfel încât acesta putea fi supus revocabilității. Dispoziția nr. 5146 din 23 ianuarie 2006 emisă în favoarea reclamantului îi recunoștea acestuia doar drepturi viitoare și generice (vocația de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005) și nu drepturi concrete de care acesta ar fi putut dispune prin încheierea de acte juridice.

S-a reținut că simpla comunicare a actului administrativ menționat nu poate avea semnificația evocată de reclamant, de intrare a sa în circuitul civil. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care evocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat nelegalitate dispozițiilor instanței de apel, date cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 68 din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora „dispozițiile devin executorii după ce sunt aduse la cunoștința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate”.

A fost criticată hotărârea atacată și pentru greșita interpretare a noțiunii de preluare abuzivă raportat la datele speței, întrucât fiind forțați să lucreze în alte localități decât aceea de domiciliu, iar actele de comunicare fiind comunicate la locul imobilului, este evident că proprietarii bunului, antecesorii săi, s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a achita impozitele datorate statului, context în care preluarea bunului apare a fi abuzivă. Recursul este fondat. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 republicată „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Iar norma interpretativă a textului legal menționat, art. 2.3, din H.G. nr. 250/2007 de aplicare și interpretare unitară a legii speciale de reparație include în noțiunea de „măsuri abuzive”, ce dă caracterul abuziv al preluării bunului, cu titlu exemplificativ după termenii textului, „arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acestuia pentru aceleași motive, internarea forțată în unități sanitare.., incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”.

Ca urmare, în aplicarea și interpretarea corectă a textului legal enunțat, invocat ca ipoteză de aplicare a legii, este necesară atât analiza cauzelor (ca elemente de fapt) imposibilității îndeplinirii obligației legale de plată a impozitelor datorate, dar și a legalității măsurilor impuse de stat în îndeplinirea acestei obligații, elemente de natură a permite verificarea modalității de preluare a bunului de către stat, cu consecințe asupra determinării caracterului abuziv sau nu a acestei măsuri. În acest sens, s-a dovedit necontestat, situație de fapt reținută de ambele instanțe, că în perioada 1947 - 1952, antecesorii reclamantului, proprietarii bunului imobil solicitat în prezenta procedură, au lucrat la diferite obiective economice din țară, bunul litigios fiind închiriat unor persoane care și-au luat obligația ca alăturat chiriei datorate pentru locațiunea bunului să plătească și impozitele aferente.

Cert este că potrivit avertismentului nr. 66 emis de Circumscripția a 12-a Financiară, la data de 1 ianuarie 1952, antecesorii reclamantului figurau cu o obligație de plată către stat a sumei de 2652,55 lei, cu titlu de rămășiță din 1949 (20,10 lei) și timbru din anul 1950 (2632,45 lei). Pentru ca, ulterior, prin procesul-verbal de sechestru nr. 66 din 12 aprilie 1952 să se aducă la cunoștința acelorași persoane, indicate în înscrisul menționat ca fiind „mutate la Ploiești fără adresă” că s-a procedat la sechestrarea imobilului proprietatea lor situat în București, str. Aurora pentru neplata sumei de 2452,45 lei cu titlu de impozite și taxe din anul 1950. În temeiul acestui act de executare, s-a emis publicațiunea de vânzare nr. 24 din 15 iunie 1952 prin care s-a procedat la scoaterea la licitație publică a imobilului menționat, evaluat la suma de 14.350 lei.

Întrucât la licitația astfel organizată nu s-a prezentat nici un licitator, prin decizia nr. 465 din 29 iulie 1952, s-a decis ca în temeiul Decretului nr. 224/1951, imobilul arătat să treacă în proprietatea statului, fiind preluat de Întreprinderea de Locuințe și Localuri al cărei fond a fost majorat cu valoarea imobilului astfel preluat. Este de menționat că Decretul nr. 224/1951 (M. Of. nr. 117/12.11.1951) privind urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară în scopul încasării creanțelor constând, potrivit art. 1 din actul normativ menționat, din restanțe și majorări din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație.

Urmărirea încasării veniturilor menționate era posibilă, potrivit aceluiași text, „și prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului”. Actul normativ menționat prevedea o procedură administrativă prealabilă încuviințării vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului, constând în întocmirea unui proces-verbal de sechestru în care era consemnată suma datorată și natura debitului [(art. 5 alin. (1) din decret)], odată cu a cărui aplicare fiindu-i dat debitorului un avertisment scris prin care i se punea în vedere îndeplinirea obligației legale de plată și a măsurii ce urma a fi dispusă în cazul nerespectării acestei cerințe. Această etapă era urmată, potrivit art. 2, art. 7 și 15 din Decretul nr. 224/1951 de una judiciară, de verificare a legalității formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să inițieze această procedură și anume de către „organele M.F.”.

Conform aceleiași prerogative, instanța putea pronunța o hotărâre de încuviințare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului. Hotărârea judecătorească astfel pronunțată crea premizele pentru această modalitate de preluare a bunului de către stat în condițiile continuării formelor de urmărire silită. Prin urmare, pierderea dreptului de proprietate al debitorului în condițiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai în situațiile prevăzute de art. 17 și 18 din decret, adică fie prin vânzarea efectivă a imobilului la licitație, fie în subsidiar prin „predarea” respectivului bun „fără plată C.E.S.P.L.”, în ambele situații fiind obligatorie întocmirea unui proces-verbal, ca act final de epuizare a formalităților prevăzute de actul normativ menționat, înscris necesar potrivit alin. (2) al art. 18 pentru a se scade debitul urmărit cu suma reprezentând evaluarea, ori în limita debitului, dacă evaluarea este mai mare.

Or, în speță, în actele întocmite de organele fiscale după intrarea în vigoare a actului normativ de preluare apar a fi consemnate date diferite, atât în ce privește suma datorată cât și natura debitului, sume care diferă și de aceea consemnată în adresa nr. 28378 din 26 iunie 1952 prin care se solicita organelor statului preluarea bunului fără plată de către stat. În acest context, lipsa procesului-verbal de finalizare a procedurii în una din cele două modalități reglementate de lege pentru a se verifica concordanța datelor menționate și implicit îndeplinirea cerinței art. 18 alin. (2) din decret, denotă neepuizarea formalităților pretinse de lege pentru valabila preluare a bunului în temeiul actului de expropriere și prin urmare caracterul său abuziv.

Nu poate fi omisă nici modalitatea de desfășurare a procedurii, efectuată fără înștiințarea debitorului, despre care existau date că s-ar afla în alte localități, dar și faptul că realizând venituri consistente, astfel cum instanțele au reținut în considerentele hotărârilor lor, este greu de acceptat că neachitarea unui debit de 2452,45 lei s-ar datora culpei/relei credințe a debitului, ci exclusiv măsurilor adoptate de stat la acea vreme în scopul preluării bunurilor particularilor și trecerea lor în proprietatea statului, tendință ce confirmă raportat la datele speței caracterul abuziv al preluării bunului solicitat în prezenta cauză.

Sunt de asemenea fondate și criticile privind nelegalitatea revocării actului administrativ inițial emis în procedura declanșată la notificarea reclamantului (decizia nr. 5146 din 23 ianuarie 2006), justificat de încălcarea normelor actului normativ de reparație privind caracterul actului emis în procedura reglementată de această lege, dar și a celor prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ care se aplică în mod corespunzător. Fiind, incontestabil, un act administrativ, acestuia i se aplică normele de revocabilitate/irevocabilitate prevăzute de actul normativ în materie, Legea nr. 554/2004 și care stipulează în art. 1 alin. (6) că după emiterea actului și intrarea sa în circuitul civil, singura modalitate de desființare a acestuia este anularea pe cale jurisdicțională.

Fiind comunicat și necontestat potrivit prescripțiilor legii speciale, actul juridic astfel emis își produce efectele specifice. Verificarea legalității actului inițial emis pretinsă de A.N.R.P. prin adresa nr. 690052 din 10 februarie 2007, ce a constituit temeiul emiterii dispoziției contestate (nr. 8535 din 24 iulie 2007) excede competențelor instituite de lege în favoarea acestei instituții și încalcă prescripțiile legale susmenționate. Aceasta pentru că potrivit dispozițiilor Cap. V din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, analiza dosarelor întocmite în baza Legii nr. 10/2001 privește verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură cu consecința, în cazul în care se constată inexistența vreunui impediment la restituire, la retrocedarea bunului și nu a celei privind legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma titlurilor de despăgubire.

Ar însemna ca după epuizarea procedurii administrative instituite de legea specială prin comunicarea actului emis în această etapă și neatacat pe cale judiciară, acesta să fie supus unei alte verificări sub aspectul legalității măsurii menționate, în cuprinsul său, ceea ce nu numai că ar determina tergiversarea procedurilor reglementate de legea specială contrar scopului și finalității sale, dar ar presupune existența unui organism de supervizare a tuturor actelor administrative definitive, intrate în circuitul civil prin neatacarea lor în justiție, ceea ce nu poate fi admisibil. Competențele instituțiilor prevăzute în procedura de stabilire și plată a despăgubirilor sunt acelea de evaluare (reevaluarea măsurilor reparatorii și de emitere a titlurilor de despăgubire) și nu de verificare (din nou) a legalității dispozițiilor sale (cu excepția menționată, justificată de altfel de scopul legii speciale – restituirea bunului în natură).

Nu poate fi acceptată prelungirea sine die a procedurilor reglementate de legea specială și neepuizarea acesteia nici la momentul de față (la 10 ani de la adoptarea legii) pentru considerente ce exced legii și naturii specifice a actului juridic emis în cadrul procedurii reglementate de legea specială. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatorul S.S. împotriva deciziei nr. 824 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia precum și sentința nr. 243 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în sensul că admite contestația formulată de reclamantul S.S., astfel cum a fost precizată. Anulează dispoziția nr. 8535 din 24 iulie 2007 emisă de intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.