ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2013

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, precizată, înregistrată sub nr. 1356/115/2011 la Tribunalul Caraș-Severin reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș a chemat în judecată pârâții C.J.A.S. și M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va da, să oblige pârâta C.J.A.S. Caraș Severin la plata sumei de 247.346,21 lei reprezentând contravaloarea unor servicii medicale furnizate în anul 2010 și neplătite de pârâtă. Prin sentința civilă nr. 1934 din 17 noiembrie 2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins cererea de chemare în judecată. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că între C.A.S.

Caraș-Severin, în calitate de beneficiar de asigurări și Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș furnizor de servicii medicale spitalicești a fost încheiat contractul de furnizare servicii medicale spitalicești din 30 aprilie 2010 și un nr. de 4 acte adiționale la acest contract. Obiectul contractului, astfel cum a fost modificat, îl constituie servicii medicale în valoare în de 15.932.708,01 lei. Această sumă reprezintă totodată plafonul maxim care va fi achitat de C.A.S. Caraș-Severin către Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș. În baza acestui contract, în anul 2010, Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș a prestat servicii medicale în valoare de 20.180.054,22 lei, cu 4.247.356,21 lei mai mult decât suma contractată și plătită de către pârâtă.

Valoarea acestor servicii medicale e|ste dovedită prin înscrisurile administrate în cauză și nu este contestată Ide către pârâtă. Părțile nu au mai încheiat (datorită refuzului pârâtei) acte adiționale prin care să modifice valoarea contractului. Instanța a analizat raporturile dintre principiul libertății contractuale, completat cu principiul forței obligatorii a contractului (art. 1270 C. civ.), conform căruia puterea contractelor în raporturile dintre părți este asimilată cu forța juridică a legii și, obligația reclamantului de a presta serviciile medicale pentru care este specializat, în baza interesului legitim de satisfacere a nevoilor comunitare de sănătate și a dreptului fundamental la sănătate pe care îl are orice persoană, în baza art. 34 din Constituție.

De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că orice instituție publică are obligația să funcționeze după un buget determinat și să se încadreze în privința cheltuielilor în acest buget, iar în prezenta cauză, suma în care era obligat să se încadreze reclamantul era suma prevăzută în contractul încheiat cu pârâta. Instanța a dat prioritate principiul forței obligatorii a contractului, pentru următoarele considerente; Acest principiu, ce generează efecte între părți întocmai ca și o lege, nu este în contradicție cu art. 34 din Constituție, cu normele dreptului european și practica C.E.D.O. în materia protecției sănătății persoanei. Dacă s-ar admite acțiunea reclamantului, s-ar realiza o modificare a contractului realizată de către instanță prin suplinirea acordului pârâtei.

Acest fapt ar fi în contradicție cu prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ. care reglementează modalitățile prin care se poate modifica un contract, numai prin acordul de voință al părților ori din cauze autorizate de lege. în legătură cu suplinirea acordul pârâtei, instanța nu poate să rețină exercitarea cu rea-credință de către pârâtă dreptului conferit de art. 1270 C. civ., atâta timp cât aceasta și l-a exercitat în limitele bugetului alocat și fără a aduce atingere drepturilor altor unități medicale din județ cu care de asemenea a contractat servicii medicale.

În plus, dacă s-ar admite acțiunea reclamantului, prin obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei sume în plus față de cea contractată s-ar aduce atingere drepturilor celorlalte unități spitalicești (care au contractat la fel ca și reclamantul), care s-au încadrat în limitele contractului și care ar fi afectate în sensul că pârâta nu și-ar mai putea respecta obligațiile contractuale față de acestea, atâta timp cât bugetul prevăzut pentru plata serviciilor medicale, ar fi diminuat prin plata suplimentară a unei sume de bani către reclamant. Ar fi astfel afectat un alt interes general prin protejarea celui determinat de drepturile persoanelor ce au beneficiat de serviciile reclamantului.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia civilă nr. 117 din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș împotriva sentinței civile nr. 1934 din 17 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caras Severin. În motivarea deciziei, se arată că, solicitând obligarea pârâților la plata contravalorii serviciilor medicale furnizate și neplătite, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe contractul de furnizare de servicii spitalicești didn 30 aprilie 2010, contract valabil pe perioada 01 mai 2010 -11 decembrie 2010 (art. 3 din contract, fila 13 dosar fond), regularizarea finală a trimestrului IV urmând să se efectueze în luna ianuarie a anului următor (art. 7 alin. (5) din contract, fila 19 dosar fond).

Ulterior, valorii de contract i s-au adăugat alte sume, ultima dintre ele prin actul adițional din 24 decembrie 2010 (fila 62 dosar fond). Având în vedere cele mai sus arătate și văzând dispozițiile art. 6 alin. (1) și (5) din Noul C. civ. și față de interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ., art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, văzând și dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, instanța de apel a mai reținut, contrar celor avute în vedere de prima instanță, că raporturile juridice dintre părți sunt supuse C. civ. de la 1864 și nu Noului C. civ. S-a arătat că aceste considerente nu sunt de natură, însă, să atragă schimbarea sentinței apelate.

Astfel reclamantul a invocat că în baza menționatului contract, a prestat servicii medicale suplimentare ce au depășit prevederile contractuale, având credința că, așa cum s-a întâmplat în anii anteriori, situația se va regla pe parcursul anului calendaristic prin încheierea unor acte adiționale la contractul inițial prin care se aduceau la zi numărul de servicii contractate. Pârâții nu au contestat prestarea de către reclamant a unor servicii suplimentare și nici validarea acestor servicii de către Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în domeniul Sanitar și de C.N.A.S., însă această împrejurare nu este de natură a atrage temeinicia susținerilor reclamantului - apelant.

Astfel, potrivit art. 5 din contract, C.A.S. are obligația să deconteze furnizorului de servicii medicale contravaloarea serviciilor medicale contractate în limita valorii din contract (lit. b)), efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale făcându-se pe propria răspundere și nu atrage nici o obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul (art. 13 contract). Corespunde realității că potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din contract, pe parcursul derulării acestuia, valoarea contractată poate fi majorată prin acte adiționale și că, potrivit celor mai sus arătate, astfel de acte au fost încheiate între reclamant și pârâta C.J.A.S.

S-a observat, însă, că majorarea se realizează în limita fondurilor aprobate; or, în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtei i s-ar fi pus la dispoziție prin vreo rectificare bugetară, alte fonduri suplimentare destinate achitării serviciilor prestate (suplimentar) de reclamant decât cele menționate în actele adiționale. Este adevărat că, în sensul art. 970 alin. (2) C. proc. civ., convențiile obligă și la „urmările ce (...). obiceiul (...) dă obligație după natura sa", cum susține reclamantul. Se observă, însă că în cauză nu operează obiceiul ca temei al obligației de plată. Astfel, contractul prevede în mod neechivoc în ce condiții pot fi achitate servicii suplimentare și care este cocontractantul care suportă riscul prestării unor asemenea servicii.

Pe de altă parte, pentru ca obligația pârâtei să rezulte din obicei (respectiv din împrejurarea că o perioadă de 6 ani serviciile suplimentare au fost integral achitate), este necesar ca faptul invocat ca având această natură să prezinte un grad de repetabilitate și predictibilitate suficient de mare încât să poată fi asimilată unei convenții cu caracter obligatoriu. Mai mult, pentru ca acest fapt să se impună cu caracter obligatoriu, este necesar să fie exclusă intervenția unor terți în relațiile dintre părțile convenției. Or, în cauză, obligativitatea efectelor invocatului obicei este paralizată de prevederea expresă din contract referitoare la riscul prestării de servicii suplimentar (art. 13) și de împrejurarea că pârâta -parte în contract nu dispune de fonduri proprii pentru a face plățile, acestea fiindu-i alocate de la buget într-un cuantum determinat și cu o destinație precisă, fonduri care nu au fost suplimentate în sensul celor solicitate de reclamant.

În consecință, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., nu poate fi identificat vreun element al relei credințe în executarea de către pârâtă obligațiilor ce-i revin, dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. nefiind încălcate. Nici susținerile apelantului vizând incidența dispozițiilor referitoare gestiunea intereselor altei persoane nu au fost reținute ca întemeiate, având în vedere pe de o parte existența contractului între părți și, pe de altă parte împrejurarea că potrivit propriilor susțineri, reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea serviciilor suplimentare.

Instanța de apel a constatat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantului referitoare la existența în patrimoniul său a unei creanțe în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție având în vedere că, potrivit celor mai sus - arătate, efectuarea în anii anteriori a unor plăți suplimentare în baza unor rectificării bugetare ulterioare în condițiile asumării riscului de către reclamant a consecințelor efectuării unor servicii suplimentare nu echivalează cu dobândirea în patrimoniu a unui „bun" în sensul sus - menționatei norme. Pentru aceleași motive, s-a constatat că nu pot fi opuse pârâtei obligațiile stabilite în sarcina reclamantului prin dispozițiile Legii nr. 95/2006.

Referirea primei instanțe la bugetul pârâtei și la obligațiile ce revin acesteia în raport de alte unități spitalicești precum și la obligația reclamantului de a se încadra în bugetul alocat reprezintă un argument al tribunalului în favoarea sentinței pronunțate astfel că, văzând și considerentele reținute de instanța de apel, criticile apelantului vizând aceste aspecte nu sunt de natură a atrage schimbarea sentinței În finalul considerentelor, instanța de apel a arătat, văzând că pârâta nu poate fi obligată la plata către reclamant a sumei solicitate, că sunt neîntemeiate susținerile vizând necesitatea obligării Statului Român prin M.F.P. București în solidar cu pârâta în acest sens, acest pârât neavând raporturi juridice directe cu reclamantul și neputând fi obligat la plată pentru lipsa unei rectificări bugetare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, s-au adus următoarele critici: 1. în mod greșit instanța de apel a reținut că serviciile medicale trebuiau prestate în limita valorii de contract iar ce s-a prestat peste valoarea contractată s-a făcut pe propria răspundere de către unitatea medicală. Se invocă în sprijinul acestei teze, art. 13 din contract. Clauza prevăzută în art. 13 din contract, în raport de situația prezentată, de ooziția părților contractante, consideră recurentul că are un evident caracter "leonin" dar, în aceiași măsură, ea nu a fost operantă în anii anteriori.

Pe de altă parte, nu se poate să nu se observe faptul că „solicitarea instanței de judecată ca spitalul să furnizeze servicii medicale în limita contractantă nu are suport nici legal și nici faptic", având în vedere în primul rând natura unității medicale, respectiv spital, caracterul de unitate medicală de urgență, iar în al doilea rând, faptul că ambele părți, inclusiv autoritățile publice acționau în mod constant de ani de zile în sensul găsiri unor soluții pentru asigurarea funcționării neîntrerupte a unităților medicale. Așa cum s-a arătat inclusiv la fond și în apel, practica încheierii ulterioare a unor acte adiționale pentru acoperirea serviciilor medicale furnizate peste valoarea de contract era una obișnuită.

Mai mult, așa cum s-a arătat în mod constant, chiar dacă între părți nu a existat un "instrumentum probationem" care să modifice valoarea de contract, practic, în baza practicii anterioare, ambele părți au acceptat situația în sensul că spitalul a furnizat servicii medicale, iar casa de sănătate a cunoscut și acceptat cu speranța că va veni o rectificare bugetară care să permită și încheierea contractului "instumentum probationem". 2. Instanța de apel a constatat că nu poate fi reținută susținerea reclamantului privind existența unui obicei între părți legat de modul de executare a contractului față de împrejurarea că această practică dura doar de 6 ani ceea ce nu asigură "un grad de repetabilitate și predictibilitate suficient de mare încât să poată fi asimilată unei convenții cu caracter obligatoriu". Consideră recurentul că nici acest motiv nu poate fi reținut având în vedere faptul că, în opinia sa, determinat nu este timpul, ci reprezentarea părților la încheierea contractului și ulterior pe parcursul executării sale.

În fapt, prin modul în care s-au derulat aceste contracte, prin faptul că situația era cunoscută acceptată și încurajată de autorități, prin faptul că se aplica la nivelul întregii țări, se crease un obicei puternic recunoscut și acceptat de toate părțile implicate. Este absolut de notorietate faptul că toate unitățile medicale spitalicești din țară procedau în acest mod.

3. Instanța de apel a reținut că pârâta nu poate fi obligată la plata serviciilor medicale furnizate având în vedere faptul că "pârâta-parte în contract nu dispune de fonduri proprii pentru a face plățile, acestea fiindu-i alocate de la buget într-un cuantum determinat și cu o destinație precisă, fonduri care nu au fost suplimentate în sensul celor solicitate de reclamant". în consecință, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., și nu poate fi identificat vreun element al relei credințe în executarea de către pârâtă a obligațiilor ce-l revin, dispozițiile art. 970 alin. (1) C. proc. civ. nefiind încălcate". Recurentul susține că ipoteza este falsă având în vedere statutul pârâtei, instituție publică, care avea ca obiect de activitate exact finanțarea cheltuielilor cu serviciile medicale.

Chiar dacă nu avea la momentul respectiv fondurile necesare, asta nu o scutește nici pe aceasta și nici pe statul român de obligația plății unor servicii medicale furnizate în beneficiul asiguraților. În opinia sa, avânc în vedere dispozițiile legale invocate pe parcursul judecării cauzei, reclamantul avea obligația legală să furnizeze servicii medicale iar pârâții aveau și au obligația legală de plată a acestor servicii.

4. S-a mai reținut de către Curtea de apel și faptul că „dispozițiile referitoare la gestiunea altei persoane nu pot fi reținute ca întemeiate, având în vedere pe de o parte existența contractului între părți și, pe de altă parte împrejurarea că, potrivit propriilor susțineri, reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea serviciilor suplimentare". Recurentul arată că acest motiv constituie o interpretare greșită a legii și, în aceiași măsură, constituie un motiv contradictoriu cu cel de la pct. l unde argumentul era că nu se mai poate plăti având în vedere faptul că între părți nu mai putea opera contractul existent având în vedere epuizarea valorii contractate. În opinia sa, nu crede că există îndoială că întreaga activitate de furnizare a serviciilor medicale a fost făcută cu bună credință și a servit interesului pârâților, C.A.S.S.

Caraș-Severin și Statului român care, conform Constituției cât și dispozițiilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății aveau obligația de a "garanta dreptul la ocrotirea sănătății" și de a asigura în mod concret mijloacele necesare, inclusiv financiare, prin care cetățenii să-și poată ocroti sănătatea. Orice alt raționament juridic lipsește de efecte normele constituționale și legale, lasă fără conținut atribuțiile statului român și a celorlalte instituții implicate și cu responsabilități în domeniu.

5. Curtea de Apel a statuat că dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Drepturilor Omului nu pot fi reținute iar susținerile reclamantului sunt neîntemeiate având în vedere că, "potrivit celor mai sus arătate, efectuarea unor servicii suplimentare nu echivalează cu dobândirea în patrimoniu a unui bun în sensul sus menționatei norme". Interpretarea greșită a legii, în ceea ce privește acest motiv de respingere a apelului, derivă din faptul că în opinia reclamantului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 decurge din speranță legitimă de plată a serviciilor medicale furnizate, speranță legitimă care a creat, în ceea ce privește raporturile juridice, o creanță legitimă.

Prin urmare, nu simplul fapt al furnizării serviciilor medicale face aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ci și existența, de ambele părți, a reprezentării întemeiate și legitime că a aceste servicii prestate chiar și în lipsa unui act juridic, vor fi recunoscute și plătite. Această reprezentare a părților, probată fără putință de tăgadă, a făcut ca, în ceea ce îl privește, să vorbim de o creanță legitimă, creanță pe care o invocă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocă în acest sens interpretarea dată de de C.E.D.O.

în Hotărârea din 30 noiembrie 2004 Oneryildiz vs.Turcia sau hotărârea Pine Vally vs. Irlanda din 29 noiembrie 1991, hotărâri în care se statuează, pe de o parte, că noțiunea de "bun" din art. 1 din Protocolul nr. 1 are o valoarea autonomă putând fi incluse în această sintagmă inclusiv creanțele, bunurile incorporale, iar o speranța legitimă poate genera o creanță legitimă care să stea la baza aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1. În opinia reclamantului, analiza existenței noțiunilor de "speranță legitimă", "creanță legitimă" și aplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să țină cont inclusiv de funcția socială a spitalului de rolul său și caracterul de serviciu public al serviciilor medicale furnizate.

Cu alte cuvinte, funcționarea spitalului și furnizarea serviciilor medicale trebuie să aibă un caracter continuu și permanent, iar statul și autoritățile responsabile trebuie să creeze mecanismele juridice necesare astfel încât funcționarea să nu fie perturbată. Acționând în sens contrar și introducând clauze de natura celor de la art. 13 din contractul de prestări servicii medicale, articol invocat și aplicat inclusiv de instanța de apel, statul român a acționat contrar dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dispozițiile art. 13 din contractul de furnizare a serviciilor medicale nu urmăresc să asigure funcționarea spitalului, nu asigură permanența serviciilor medicale, ca servicii publice vitale, și mai ales, nu urmăresc să garanteze "bunurile" în sensul larg și autonom stabilit de C.E.D.O.

Rolul și funcția acelui articol este evident în sens contrar obligației statului de a asigura mecanisme sigure și suficiente de garantare a bunurilor și a proprietății. Pentru evitarea invocării caracterului de contract civil a contractului dintre părți, recurentul semnalează faptul că modelul de contract este elaborat și aprobat de statul român, prin Guvern, Ministerul Sănătății și C.N.A.S., iar în practică este de absolută notorietate că nici una din clauzele acestuia nu sunt negociabile. Practic, contractul dintre furnizorii de servicii medicale și sistemul de asigurări sociale de sănătate este un contract de adeziune.

Susține că, acționând în sensul arătat, statul român inclusiv prin introducerea unor articole de natura articolului 13 din contract, prin mecanismele juridice create, prin practica constantă arătată în mod detaliat inclusiv prin refuzul de a acționa în sensul rectificări bugetare și de plată a serviciilor medicale furnizate a acționat contrar dispozițiilor invocate, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ceea ce solicită instanței de recurs este tocmai în sensul devoalării întregului mecanism, inclusiv juridic, de eludare de către statul român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. Așa cum s-a probat de-a lungul judecării cauzei, încă de la înființarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, datorită, pe de o parte, legislației specifice în materia instituțiilor bugetare (a se vedea legea finanțelor publice), iar pe de altă parte datorită lipsei de fonduri pentru plata serviciilor medicale, s-a instituit practica, acceptată de toată lumea din sistem, ca furnizarea serviciilor medicale să nu fie stopată iar ulterior, prin majorări bugetare succesive, să se aloce banii necesari iar casele de asigurări să încheie acte adiționale.

Cu alte cuvinte, niciun moment, recurentul nu a avut reprezentarea că, așa cum s-a întâmplat în toți acești ani, aceste servicii medicale nu vor fi plătite de sistemul de asigurări. Singura deosebire fundamentală care, în opinia sa, a determinat nerectificare bugetară și, pe cale de consecință, neplata serviciilor medicale, aceea că începând cu anul 2010, unitățile medicale spitale au fost trecute în administrarea și subordinea autorităților publice locale. Pârâta C.A.S. Caraș-Severin a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de instanța de apel.

Analizând motivele de recurs și susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Problema de drept a cărei dezlegare este hotărâtoare pentru soluționarea litigiului apărut între reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș, ca furnizor de servicii medicale și pârâta C.A.S. Caraș-Severin, ca plătitor al acestor servicii și care a fost deduse judecății prin cererea de recurs, este de a stabili dacă există obligația din partea pârâtei de a plăti reclamantului contravaloarea tuturor serviciilor medicale suplimentare care au depășit prevederile contractuale. S-a reținut, ca situație de fapt, de către instanțele anterioare, aspect de necontestat, că între reclamant și C.A.S.

Caraș-Severin s-a încheiat contractul din 30 aprilie 2010 de furnizare de servicii medicale spitalicești în baza Contractului - cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, aprobat prin H.G. nr. 262/2010 și normelor metodologice de aplicare a acestuia, precum și un nr. de 4 acte adiționale la acest contract În cap. V, art. 5 se menționează obligațiile casei de asigurări de sănătate. La lit. b) este prevăzută obligația de a deconta furnizorilor de servicii medicale, la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative prezentate atât pe suport de hârtie, cât și în format electronic, în formatul solicitat de C.N.A.S., contravaloarea serviciilor medicale contractate, efectuate, raportate, și validate conform normelor, în limita valorii din contract.

Art. 13 din același contract prevede că efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul, iar în art. 20 alin. (2) se arată că pe parcursul derulării contractului, valoarea contractată poate fi majorată prin acte adiționale, după caz, în limita fondurilor aprobate cu destinația de servicii medicale spitalicești, inclusiv medicamente în spital, avându-se în vedere condițiile de contractare a sumelor inițiale. În cap. VI, art. 7 alin. (4) din contract se prevede obligația casei de asigurări de sănătate de a deconta contravaloarea serviciilor medicale acordate asiguraților în luna precedentă, pe baza facturii și a documentelor justificative depuse la C.A.S.

până la data de 7, cu încadrarea în sumele contractate. În mod judicios instanța de apel a constatat că aceste clauze impun obligația furnizorului de servicii, în speță reclamantul, să nu depășească limitele sumelor stabilite prin contract, neputând fi astfel decontate sumele ce depășesc această valoare. Totodată, majorarea sumelor stabilite inițial ca valoare a serviciilor pe care le va presta reclamantul nu se poate face unilateral, ci tot pe bază de contract, materializat sub forma unuia sau mai multor acte adiționale în limita fondurilor aprobate. Majorarea valorii contractuale inițiale era posibilă numai dacă ar fi fost aprobate fonduri suplimentare cu această destinație, ori, în speță în mod corect s-a statuat că nu s-a făcut dovada că pârâtei i s-ar fi pus la dispoziție vreo rectificare bugetară sau alte fonduri suplimentare destinate achitării serviciilor prestate de reclamant decât cele menționate în actele adiționale.

Aceste clauze, care fac parte din contract și nu au fost desființate în vreun fel, au putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C. civ. și nu pot fi ignorate de instanța de judecată, iar cererea reclamantului de decontare a serviciilor ce depășesc valoarea stabilită prin contract încalcă convenția părților. Susținerea recurentului potrivit căreia clauza prevăzută în art. 13 din contract are un caracter "leonin" și nu a fost operantă în anii anteriori, nu poate fi reținută, având în vedere faptul că disfuncționalitățile pe care contractul - încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească, dată într-o acțiune întemeiată tocmai pe contract, cu încălcarea unor clauze care nu au fost nici revocate mutual și nici anulate, așa cum se prevede în art. 969 C. civ.

Nici invocarea obiceiului ca temei al obligației de plată nu poate fi reținută, instanța de apel statuând în mod corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., motivat de faptul că există în contract prevederea expresă referitoare la riscul prestării de servicii suplimentare (art. 13), precum și de faptul că pârâta a decontat furnizorului contravaloarea medicamentelor acordate asiguraților în limita valorii de contract negociate cu acesta și în limita sumelor prevăzute pentru această destinație în filele de buget anuale, în condițiile Contractului cadru și a Normelor de aplicare a acestuia, având în vedere că aceasta nu dispune de fonduri proprii pentru a face plățile.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Contractul din 30 aprilie 2010, furnizarea serviciilor medicale se efectuează conform Contractului - cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, aprobat prin H.G. nr. 262/2010 și normelor metodologice de aplicare a acestuia (act normativ în care la art. 70 alin. (1) se prevede că decontarea serviciilor medicale contractate cu furnizorii de servicii medicale spitalicești se face de către casele de asigurări de sănătate cu încadrarea în sumele contractate).

În mod corect s-a reținut de către instanța de apel și faptul că, în speță, susținerile reclamantului privind incidența dispozițiilor referitoare la gestiunea intereselor altei persoane, nu sunt întemeiate, având în vedere pe de o parte existența contractului între părți și, pe de altă parte împrejurarea că, potrivit propriilor susțineri, reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea serviciilor suplimentare, iar buna-credință în executarea obligațiilor contractuale trebuie să caracterizeze ambele părți contractante. Este nefondată și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Recurentul consideră că aplicarea art. 1 din Protocolul 1 decurge din speranță legitimă de plată a serviciilor medicale furnizate, speranță legitimă care a creat, în ceea ce privește raporturile juridice, o creanță legitimă, iar prin introducerea de clauze de natura celor de la art. 13 din contractul de prestări servicii medicale, articol invocat și aplicat inclusiv de instanța de apel, statul român a acționat contrar dispozițiilor evocate. Speranța legitimă, ca valoare patrimonială protejată prin dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu poate fi asimilată ipotezei unor majorări bugetare succesive prin care să se aloce banii necesari, iar casele de asigurări să încheie acte adiționale, motiv pentru care nici speranța de a obține o despăgubire nu poate califica suma pretinsă ca fiind o creanță legitimă.

Împrejurarea că recurentul - reclamant recunoaște că pârâta nu a avut în anul 2010 baza contractuală legală de a plăti servicii medicale efectuate peste valoarea contractată este o dovadă în plus a faptului că nu există nicio privare de proprietate a acestuia prin neachitarea unor servicii medicale pe care C.A.S. nu s-a angajat să le plătească. Dacă s-ar primi punctul de vedere al recurentului în sensul că furnizorului de servicii medicale trebuie să i se plătească întreaga valoare a serviciilor, chiar dacă o depășește pe cea prevăzută în contract și în actele adiționale, ar însemna să se încalce nu numai convenția părților pe acest aspect, dar să se creeze premisele ca, prin aplicarea acestui raționament în toate cauzele similare, să se ajungă la depășirea limitei fondului aferent asistenței medicale de specialitate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș împotriva Deciziei civile nr. 117 din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2013.