ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată, precizată, înregistrată sub nr. 1356/115/2011

la Tribunalul Caraș-Severin reclamantul Spitalul Municipal de Urgență

Caransebeș a chemat în judecată pârâții C.J.A.S. și M.F.P., solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va da, să oblige pârâta C.J.A.S. Caraș

Severin la plata sumei de 247.346,21 lei reprezentând contravaloarea unor

servicii medicale furnizate în anul 2010 și neplătite de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1934 din 17

noiembrie 2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins cererea de chemare în

judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a

avut în vedere că între C.A.S. Caraș-Severin, în calitate de beneficiar de

asigurări și Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș furnizor de servicii

medicale spitalicești a fost încheiat contractul de furnizare servicii medicale

spitalicești din 30 aprilie 2010 și un nr. de 4 acte adiționale la acest

contract. Obiectul contractului, astfel cum a fost modificat, îl constituie

servicii medicale în valoare în de 15.932.708,01 lei. Această sumă reprezintă

totodată plafonul maxim care va fi achitat de C.A.S. Caraș-Severin către

Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș.

În baza acestui contract, în anul

2010, Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș a prestat servicii medicale în

valoare de 20.180.054,22 lei, cu 4.247.356,21 lei mai mult decât suma

contractată și plătită de către pârâtă.

Valoarea acestor servicii medicale

e|ste dovedită prin înscrisurile administrate în cauză și nu este contestată

Ide către pârâtă.

Părțile nu au mai încheiat (datorită

refuzului pârâtei) acte adiționale prin care să modifice valoarea contractului.

Instanța a analizat raporturile dintre

principiul libertății contractuale, completat cu principiul forței obligatorii

a contractului (art. 1270 C. civ.), conform căruia puterea contractelor în

raporturile dintre părți este asimilată cu forța juridică a legii și, obligația

reclamantului de a presta serviciile medicale pentru care este specializat, în

baza interesului legitim de satisfacere a nevoilor comunitare de sănătate și a

dreptului fundamental la sănătate pe care îl are orice persoană, în baza art. 34

din Constituție.

De asemenea, instanța a avut în vedere

și faptul că orice instituție publică are obligația să funcționeze după un

buget determinat și să se încadreze în privința cheltuielilor în acest buget,

iar în prezenta cauză, suma în care era obligat să se încadreze reclamantul era

suma prevăzută în contractul încheiat cu pârâta.

Instanța a dat prioritate principiul

forței obligatorii a contractului, pentru următoarele considerente;

Acest principiu, ce generează efecte

între părți întocmai ca și o lege, nu este în contradicție cu art. 34 din

Constituție, cu normele dreptului european și practica C.E.D.O. în materia

protecției sănătății persoanei.

Dacă s-ar admite acțiunea

reclamantului, s-ar realiza o modificare a contractului realizată de către

instanță prin suplinirea acordului pârâtei.

Acest fapt ar fi în contradicție cu

prevederile art. 1270 alin. (2) C. civ. care reglementează modalitățile prin

care se poate modifica un contract, numai prin acordul de voință al părților

ori din cauze autorizate de lege. în legătură cu suplinirea acordul pârâtei,

instanța nu poate să rețină exercitarea cu rea-credință de către pârâtă

dreptului conferit de art. 1270 C. civ., atâta timp cât aceasta și l-a

exercitat în limitele bugetului alocat și fără a aduce atingere drepturilor

altor unități medicale din județ cu care de asemenea a contractat servicii

medicale.

În plus, dacă s-ar admite acțiunea

reclamantului, prin obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei sume în

plus față de cea contractată s-ar aduce atingere drepturilor celorlalte unități

spitalicești (care au contractat la fel ca și reclamantul), care s-au încadrat

în limitele contractului și care ar fi afectate în sensul că pârâta nu și-ar

mai putea respecta obligațiile contractuale față de acestea, atâta timp cât

bugetul prevăzut pentru plata serviciilor medicale, ar fi diminuat prin plata

suplimentară a unei sume de bani către reclamant. Ar fi astfel afectat un alt interes

general prin protejarea celui determinat de drepturile persoanelor ce au

beneficiat de serviciile reclamantului.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamantul, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 117 din 6

iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins

apelul declarat de reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș

împotriva sentinței civile nr. 1934 din 17 noiembrie 2011 pronunțată de

Tribunalul Caras Severin.

În motivarea deciziei, se arată că,

solicitând obligarea pârâților la plata contravalorii serviciilor medicale

furnizate și neplătite, reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe contractul de

furnizare de servicii spitalicești didn 30 aprilie 2010, contract valabil pe

perioada 01 mai 2010 -11 decembrie 2010 (art. 3 din contract, fila 13 dosar

fond), regularizarea finală a trimestrului IV urmând să se efectueze în luna

ianuarie a anului următor (art. 7 alin. (5) din contract, fila 19 dosar fond).

Ulterior, valorii de contract i s-au

adăugat alte sume, ultima dintre ele prin actul adițional din 24 decembrie 2010

(fila 62 dosar fond).

Având în vedere cele mai sus arătate

și văzând dispozițiile art. 6 alin. (1) și (5) din Noul C. civ. și față de

interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.,

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, văzând și dispozițiile art. 102 alin. (2)

din Legea nr. 1/2011, instanța de apel a mai reținut, contrar celor avute în

vedere de prima instanță, că raporturile juridice dintre părți sunt supuse C.

civ. de la 1864 și nu Noului C. civ.

S-a arătat că aceste considerente nu

sunt de natură, însă, să atragă schimbarea sentinței apelate.

Astfel reclamantul a invocat că în

baza menționatului contract, a prestat servicii medicale suplimentare ce au

depășit prevederile contractuale, având credința că, așa cum s-a întâmplat în

anii anteriori, situația se va regla pe parcursul anului calendaristic prin

încheierea unor acte adiționale la contractul inițial prin care se aduceau la

zi numărul de servicii contractate.

Pârâții nu au contestat prestarea de

către reclamant a unor servicii suplimentare și nici validarea acestor servicii

de către Școala Națională de Sănătate Publică, Management și Perfecționare în

domeniul Sanitar și de C.N.A.S., însă această împrejurare nu este de natură a

atrage temeinicia susținerilor reclamantului - apelant.

Astfel, potrivit art. 5 din contract, C.A.S.

are obligația să deconteze furnizorului de servicii medicale contravaloarea

serviciilor medicale contractate în limita valorii din contract (lit. b)),

efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale făcându-se pe

propria răspundere și nu atrage nici o obligație din partea casei de asigurări

de sănătate cu care s-a încheiat contractul (art. 13 contract).

Corespunde realității că potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din contract, pe parcursul derulării acestuia,

valoarea contractată poate fi majorată prin acte adiționale și că, potrivit

celor mai sus arătate, astfel de acte au fost încheiate între reclamant și

pârâta C.J.A.S.

S-a observat, însă, că majorarea se

realizează în limita fondurilor aprobate; or, în cauză nu s-a făcut dovada că

pârâtei i s-ar fi pus la dispoziție prin vreo rectificare bugetară, alte

fonduri suplimentare destinate achitării serviciilor prestate (suplimentar) de

reclamant decât cele menționate în actele adiționale.

Este adevărat că, în sensul art. 970 alin.

(2) C. proc. civ., convențiile obligă și la „urmările ce (...). obiceiul (...)

dă obligație după natura sa", cum susține reclamantul.

Se observă, însă că în cauză nu

operează obiceiul ca temei al obligației de plată.

Astfel, contractul prevede în mod

neechivoc în ce condiții pot fi achitate servicii suplimentare și care este

cocontractantul care suportă riscul prestării unor asemenea servicii.

Pe de altă parte, pentru ca obligația

pârâtei să rezulte din obicei (respectiv din împrejurarea că o perioadă de 6

ani serviciile suplimentare au fost integral achitate), este necesar ca faptul

invocat ca având această natură să prezinte un grad de repetabilitate și

predictibilitate suficient de mare încât să poată fi asimilată unei convenții

cu caracter obligatoriu.

Mai mult, pentru ca acest fapt să se

impună cu caracter obligatoriu, este necesar să fie exclusă intervenția unor

terți în relațiile dintre părțile convenției.

Or, în cauză, obligativitatea

efectelor invocatului obicei este paralizată de prevederea expresă din contract

referitoare la riscul prestării de servicii suplimentar (art. 13) și de

împrejurarea că pârâta -parte în contract nu dispune de fonduri proprii pentru

a face plățile, acestea fiindu-i alocate de la buget într-un cuantum determinat

și cu o destinație precisă, fonduri care nu au fost suplimentate în sensul

celor solicitate de reclamant.

În consecință, nu sunt incidente în

cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., nu poate fi identificat vreun

element al relei credințe în executarea de către pârâtă obligațiilor ce-i

revin, dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ. nefiind încălcate.

Nici susținerile apelantului vizând

incidența dispozițiilor referitoare gestiunea intereselor altei persoane nu au

fost reținute ca întemeiate, având în vedere pe de o parte existența

contractului între părți și, pe de altă parte împrejurarea că potrivit

propriilor susțineri, reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea

serviciilor suplimentare.

Instanța de apel a constatat că sunt

neîntemeiate susținerile reclamantului referitoare la existența în patrimoniul

său a unei creanțe în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție

având în vedere că, potrivit celor mai sus - arătate, efectuarea în anii

anteriori a unor plăți suplimentare în baza unor rectificării bugetare

ulterioare în condițiile asumării riscului de către reclamant a consecințelor

efectuării unor servicii suplimentare nu echivalează cu dobândirea în

patrimoniu a unui „bun" în sensul sus - menționatei norme.

Pentru aceleași motive, s-a constatat

că nu pot fi opuse pârâtei obligațiile stabilite în sarcina reclamantului prin

dispozițiile Legii nr. 95/2006.

Referirea primei instanțe la bugetul

pârâtei și la obligațiile ce revin acesteia în raport de alte unități

spitalicești precum și la obligația reclamantului de a se încadra în bugetul

alocat reprezintă un argument al tribunalului în favoarea sentinței pronunțate

astfel că, văzând și considerentele reținute de instanța de apel, criticile

apelantului vizând aceste aspecte nu sunt de natură a atrage schimbarea

sentinței

În finalul considerentelor, instanța

de apel a arătat, văzând că pârâta nu poate fi obligată la plata către

reclamant a sumei solicitate, că sunt neîntemeiate susținerile vizând

necesitatea obligării Statului Român prin M.F.P. București în solidar cu pârâta

în acest sens, acest pârât neavând raporturi juridice directe cu reclamantul și

neputând fi obligat la plată pentru lipsa unei rectificări bugetare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea

deciziei recurate și rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

În motivarea recursului, s-au adus

următoarele critici:

reținut că serviciile medicale trebuiau prestate în limita valorii de contract

iar ce s-a prestat peste valoarea contractată s-a făcut pe propria răspundere

de către unitatea medicală. Se invocă în sprijinul acestei teze, art. 13 din

contract.

Clauza prevăzută în art. 13 din

contract, în raport de situația prezentată, de ooziția părților contractante,

consideră recurentul că are un evident caracter "leonin" dar, în

aceiași măsură, ea nu a fost operantă în anii anteriori.

Pe de altă parte, nu se poate să nu se

observe faptul că „solicitarea instanței de judecată ca spitalul să furnizeze

servicii medicale în limita contractantă nu are suport nici legal și nici

faptic", având în vedere în primul rând natura unității medicale,

respectiv spital, caracterul de unitate medicală de urgență, iar în al doilea

rând, faptul că ambele părți, inclusiv autoritățile publice acționau în mod

constant de ani de zile în sensul găsiri unor soluții pentru asigurarea

funcționării neîntrerupte a unităților medicale.

Așa cum s-a arătat inclusiv la fond și

în apel, practica încheierii ulterioare a unor acte adiționale pentru

acoperirea serviciilor medicale furnizate peste valoarea de contract era una

obișnuită.

Mai mult, așa cum s-a arătat în mod

constant, chiar dacă între părți nu a existat un "instrumentum

probationem" care să modifice valoarea de contract, practic, în baza

practicii anterioare, ambele părți au acceptat situația în sensul că spitalul a

furnizat servicii medicale, iar casa de sănătate a cunoscut și acceptat cu

speranța că va veni o rectificare bugetară care să permită și încheierea

contractului "instumentum probationem".

poate fi reținută susținerea reclamantului privind existența unui obicei între

părți legat de modul de executare a contractului față de împrejurarea că această

practică dura doar de 6 ani ceea ce nu asigură "un grad de repetabilitate

și predictibilitate suficient de mare încât să poată fi asimilată unei

convenții cu caracter obligatoriu".

Consideră recurentul că nici acest

motiv nu poate fi reținut având în vedere faptul că, în opinia sa, determinat

nu este timpul, ci reprezentarea părților la încheierea contractului și

ulterior pe parcursul executării sale.

În fapt, prin modul în care s-au

derulat aceste contracte, prin faptul că situația era cunoscută acceptată și

încurajată de autorități, prin faptul că se aplica la nivelul întregii țări, se

crease un obicei puternic recunoscut și acceptat de toate părțile implicate.

Este absolut de notorietate faptul că

toate unitățile medicale spitalicești din țară procedau în acest mod.

pârâta nu poate fi obligată la plata serviciilor medicale furnizate având în

vedere faptul că "pârâta-parte în contract nu dispune de fonduri proprii

pentru a face plățile, acestea fiindu-i alocate de la buget într-un cuantum

determinat și cu o destinație precisă, fonduri care nu au fost suplimentate în

sensul celor solicitate de reclamant". în consecință, nu sunt incidente în

cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ., și nu poate fi identificat vreun

element al relei credințe în executarea de către pârâtă a obligațiilor ce-l

revin, dispozițiile art. 970 alin. (1) C. proc. civ. nefiind încălcate".

Recurentul susține că ipoteza este

falsă având în vedere statutul pârâtei, instituție publică, care avea ca obiect

de activitate exact finanțarea cheltuielilor cu serviciile medicale. Chiar dacă

nu avea la momentul respectiv fondurile necesare, asta nu o scutește nici pe

aceasta și nici pe statul român de obligația plății unor servicii medicale

furnizate în beneficiul asiguraților.

În opinia sa, avânc în vedere

dispozițiile legale invocate pe parcursul judecării cauzei, reclamantul avea

obligația legală să furnizeze servicii medicale iar pârâții aveau și au

obligația legală de plată a acestor servicii.

apel și faptul că „dispozițiile referitoare la gestiunea altei persoane nu pot

fi reținute ca întemeiate, având în vedere pe de o parte existența contractului

între părți și, pe de altă parte împrejurarea că, potrivit propriilor

susțineri, reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea serviciilor

suplimentare".

Recurentul arată că acest motiv

constituie o interpretare greșită a legii și, în aceiași măsură, constituie un

motiv contradictoriu cu cel de la pct. l unde argumentul era că nu se mai poate

plăti având în vedere faptul că între părți nu mai putea opera contractul

existent având în vedere epuizarea valorii contractate.

În opinia sa, nu crede că există

îndoială că întreaga activitate de furnizare a serviciilor medicale a fost

făcută cu bună credință și a servit interesului pârâților, C.A.S.S.

Caraș-Severin și Statului român care, conform Constituției cât și dispozițiilor

Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății aveau obligația de a

"garanta dreptul la ocrotirea sănătății" și de a asigura în mod

concret mijloacele necesare, inclusiv financiare, prin care cetățenii să-și

poată ocroti sănătatea.

Orice alt raționament juridic lipsește

de efecte normele constituționale și legale, lasă fără conținut atribuțiile

statului român și a celorlalte instituții implicate și cu responsabilități în

domeniu.

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Drepturilor Omului

nu pot fi reținute iar susținerile reclamantului sunt neîntemeiate având în

vedere că, "potrivit celor mai sus arătate, efectuarea unor servicii

suplimentare nu echivalează cu dobândirea în patrimoniu a unui bun în sensul

sus menționatei norme".

Interpretarea greșită a legii, în ceea

ce privește acest motiv de respingere a apelului, derivă din faptul că în

opinia reclamantului, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 decurge din speranță

legitimă de plată a serviciilor medicale furnizate, speranță legitimă care a

creat, în ceea ce privește raporturile juridice, o creanță legitimă.

Prin urmare, nu simplul fapt al

furnizării serviciilor medicale face aplicabile dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ci și existența, de

ambele părți, a reprezentării întemeiate și legitime că a aceste servicii

prestate chiar și în lipsa unui act juridic, vor fi recunoscute și plătite.

Această reprezentare a părților, probată fără putință de tăgadă, a făcut ca, în

ceea ce îl privește, să vorbim de o creanță legitimă, creanță pe care o invocă

în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Invocă în acest sens

interpretarea dată de de C.E.D.O. în Hotărârea din 30 noiembrie 2004 Oneryildiz

vs.Turcia sau hotărârea Pine Vally vs. Irlanda din 29 noiembrie 1991, hotărâri

în care se statuează, pe de o parte, că noțiunea de "bun" din art. 1

din Protocolul nr. 1 are o valoarea autonomă putând fi incluse în această

sintagmă inclusiv creanțele, bunurile incorporale, iar o speranța legitimă

poate genera o creanță legitimă care să stea la baza aplicării art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În opinia reclamantului, analiza

existenței noțiunilor de "speranță legitimă", "creanță

legitimă" și aplicabilitate a art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie să țină

cont inclusiv de funcția socială a spitalului de rolul său și caracterul de

serviciu public al serviciilor medicale furnizate. Cu alte cuvinte,

funcționarea spitalului și furnizarea serviciilor medicale trebuie să aibă un

caracter continuu și permanent, iar statul și autoritățile responsabile trebuie

să creeze mecanismele juridice necesare astfel încât funcționarea să nu fie

perturbată.

Acționând în sens contrar și

introducând clauze de natura celor de la art. 13 din contractul de prestări

servicii medicale, articol invocat și aplicat inclusiv de instanța de apel,

statul român a acționat contrar dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 13 din contractul de

furnizare a serviciilor medicale nu urmăresc să asigure funcționarea spitalului,

nu asigură permanența serviciilor medicale, ca servicii publice vitale, și mai

ales, nu urmăresc să garanteze "bunurile" în sensul larg și autonom

stabilit de C.E.D.O. Rolul și funcția acelui articol este evident în sens

contrar obligației statului de a asigura mecanisme sigure și suficiente de

garantare a bunurilor și a proprietății.

Pentru evitarea invocării caracterului

de contract civil a contractului dintre părți, recurentul semnalează faptul că

modelul de contract este elaborat și aprobat de statul român, prin Guvern,

Ministerul Sănătății și C.N.A.S., iar în practică este de absolută notorietate

că nici una din clauzele acestuia nu sunt negociabile. Practic, contractul

dintre furnizorii de servicii medicale și sistemul de asigurări sociale de

sănătate este un contract de adeziune.

Susține că, acționând în sensul

arătat, statul român inclusiv prin introducerea unor articole de natura

articolului 13 din contract, prin mecanismele juridice create, prin practica

constantă arătată în mod detaliat inclusiv prin refuzul de a acționa în sensul

rectificări bugetare și de plată a serviciilor medicale furnizate a acționat

contrar dispozițiilor invocate, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Ceea ce solicită instanței de recurs este

tocmai în sensul devoalării întregului mecanism, inclusiv juridic, de eludare

de către statul român a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

Așa cum s-a probat de-a lungul

judecării cauzei, încă de la înființarea sistemului de asigurări sociale de

sănătate, datorită, pe de o parte, legislației specifice în materia

instituțiilor bugetare (a se vedea legea finanțelor publice), iar pe de altă

parte datorită lipsei de fonduri pentru plata serviciilor medicale, s-a

instituit practica, acceptată de toată lumea din sistem, ca furnizarea

serviciilor medicale să nu fie stopată iar ulterior, prin majorări bugetare

succesive, să se aloce banii necesari iar casele de asigurări să încheie acte

adiționale.

Cu alte cuvinte, niciun moment,

recurentul nu a avut reprezentarea că, așa cum s-a întâmplat în toți acești

ani, aceste servicii medicale nu vor fi plătite de sistemul de asigurări.

Singura deosebire fundamentală care, în opinia sa, a determinat nerectificare

bugetară și, pe cale de consecință, neplata serviciilor medicale, aceea că

începând cu anul 2010, unitățile medicale spitale au fost trecute în administrarea

și subordinea autorităților publice locale.

Pârâta C.A.S. Caraș-Severin a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca

legală și temeinică a deciziei pronunțate de instanța de apel.

Analizând motivele de recurs și

susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Problema de drept a cărei dezlegare

este hotărâtoare pentru soluționarea litigiului apărut între reclamantul

Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș, ca furnizor de servicii medicale și

pârâta C.A.S. Caraș-Severin, ca plătitor al acestor servicii și care a fost

deduse judecății prin cererea de recurs, este de a stabili dacă există

obligația din partea pârâtei de a plăti reclamantului contravaloarea tuturor

serviciilor medicale suplimentare care au depășit prevederile contractuale.

S-a reținut, ca situație de fapt, de

către instanțele anterioare, aspect de necontestat, că între reclamant și C.A.S.

Caraș-Severin s-a încheiat contractul din 30 aprilie 2010 de furnizare de

servicii medicale spitalicești în baza Contractului - cadru privind condițiile

acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de

sănătate pentru anul 2010, aprobat prin H.G. nr. 262/2010 și normelor

metodologice de aplicare a acestuia, precum și un nr. de 4 acte adiționale la

acest contract

În cap. V, art. 5 se menționează

obligațiile casei de asigurări de sănătate.

La lit. b) este prevăzută obligația de

a deconta furnizorilor de servicii medicale, la termenele prevăzute în

contract, pe baza facturii însoțite de documente justificative prezentate atât

pe suport de hârtie, cât și în format electronic, în formatul solicitat de C.N.A.S.,

contravaloarea serviciilor medicale contractate, efectuate, raportate, și

validate conform normelor, în limita valorii din contract.

Art. 13 din același contract prevede

că efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe

propria răspundere și nu atrage nicio obligație din partea casei de asigurări

de sănătate cu care s-a încheiat contractul, iar în art. 20 alin. (2) se arată

că pe parcursul derulării contractului, valoarea contractată poate fi majorată

prin acte adiționale, după caz, în limita fondurilor aprobate cu destinația de

servicii medicale spitalicești, inclusiv medicamente în spital, avându-se în

vedere condițiile de contractare a sumelor inițiale.

În cap. VI, art. 7 alin. (4) din

contract se prevede obligația casei de asigurări de sănătate de a deconta

contravaloarea serviciilor medicale acordate asiguraților în luna precedentă,

pe baza facturii și a documentelor justificative depuse la C.A.S. până la data

de 7, cu încadrarea în sumele contractate.

În mod judicios instanța de apel a

constatat că aceste clauze impun obligația furnizorului de servicii, în speță

reclamantul, să nu depășească limitele sumelor stabilite prin contract,

neputând fi astfel decontate sumele ce depășesc această valoare.

Totodată, majorarea sumelor stabilite

inițial ca valoare a serviciilor pe care le va presta reclamantul nu se poate

face unilateral, ci tot pe bază de contract, materializat sub forma unuia sau

mai multor acte adiționale în limita fondurilor aprobate. Majorarea valorii

contractuale inițiale era posibilă numai dacă ar fi fost aprobate fonduri

suplimentare cu această destinație, ori, în speță în mod corect s-a statuat că

nu s-a făcut dovada că pârâtei i s-ar fi pus la dispoziție vreo rectificare

bugetară sau alte fonduri suplimentare destinate achitării serviciilor prestate

de reclamant decât cele menționate în actele adiționale.

Aceste clauze, care fac parte din

contract și nu au fost desființate în vreun fel, au putere de lege între

părțile contractante, conform art. 969 C. civ. și nu pot fi ignorate de

instanța de judecată, iar cererea reclamantului de decontare a serviciilor ce

depășesc valoarea stabilită prin contract încalcă convenția părților.

Susținerea recurentului potrivit

căreia clauza prevăzută în art. 13 din contract are un caracter

"leonin" și nu a fost operantă în anii anteriori, nu poate fi

reținută, având în vedere faptul că disfuncționalitățile pe care contractul -

încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu

pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească, dată într-o acțiune

întemeiată tocmai pe contract, cu încălcarea unor clauze care nu au fost nici

revocate mutual și nici anulate, așa cum se prevede în art. 969 C. civ.

Nici invocarea obiceiului ca temei al

obligației de plată nu poate fi reținută, instanța de apel statuând în mod

corect că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 970 alin. (2) C. civ.,

motivat de faptul că există în contract prevederea expresă referitoare la

riscul prestării de servicii suplimentare (art. 13), precum și de faptul că

pârâta a decontat furnizorului contravaloarea medicamentelor acordate

asiguraților în limita valorii de contract negociate cu acesta și în limita

sumelor prevăzute pentru această destinație în filele de buget anuale, în

condițiile Contractului cadru și a Normelor de aplicare a acestuia, având în

vedere că aceasta nu dispune de fonduri proprii pentru a face plățile.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din

Contractul din 30 aprilie 2010, furnizarea serviciilor medicale se efectuează

conform Contractului - cadru privind condițiile acordării asistenței medicale

în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, aprobat

prin H.G. nr. 262/2010 și normelor metodologice de aplicare a acestuia (act

normativ în care la art. 70 alin. (1) se prevede că decontarea serviciilor

medicale contractate cu furnizorii de servicii medicale spitalicești se face de

către casele de asigurări de sănătate cu încadrarea în sumele contractate).

În mod corect s-a reținut de către

instanța de apel și faptul că, în speță, susținerile reclamantului privind

incidența dispozițiilor referitoare la gestiunea intereselor altei persoane, nu

sunt întemeiate, având în vedere pe de o parte existența contractului între părți

și, pe de altă parte împrejurarea că, potrivit propriilor susțineri,

reclamantul a încunoștințat pârâta despre prestarea serviciilor suplimentare,

iar buna-credință în executarea obligațiilor contractuale trebuie să

caracterizeze ambele părți contractante.

Este nefondată și critica privind

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Recurentul consideră că aplicarea art.

1 din Protocolul 1 decurge din speranță legitimă de plată a serviciilor

medicale furnizate, speranță legitimă care a creat, în ceea ce privește

raporturile juridice, o creanță legitimă, iar prin introducerea de clauze de

natura celor de la art. 13 din contractul de prestări servicii medicale,

articol invocat și aplicat inclusiv de instanța de apel, statul român a

acționat contrar dispozițiilor evocate.

Speranța legitimă, ca valoare

patrimonială protejată prin dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu poate fi asimilată

ipotezei unor majorări bugetare succesive prin care să se aloce banii necesari,

iar casele de asigurări să încheie acte adiționale, motiv pentru care nici

speranța de a obține o despăgubire nu poate califica suma pretinsă ca fiind o

creanță legitimă.

Împrejurarea că recurentul - reclamant

recunoaște că pârâta nu a avut în anul 2010 baza contractuală legală de a plăti

servicii medicale efectuate peste valoarea contractată este o dovadă în plus a

faptului că nu există nicio privare de proprietate a acestuia prin neachitarea

unor servicii medicale pe care C.A.S. nu s-a angajat să le plătească.

Dacă s-ar primi punctul de vedere al

recurentului în sensul că furnizorului de servicii medicale trebuie să i se

plătească întreaga valoare a serviciilor, chiar dacă o depășește pe cea

prevăzută în contract și în actele adiționale, ar însemna să se încalce nu

numai convenția părților pe acest aspect, dar să se creeze premisele ca, prin

aplicarea acestui raționament în toate cauzele similare, să se ajungă la

depășirea limitei fondului aferent asistenței medicale de specialitate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș împotriva Deciziei

civile nr. 117 din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 aprilie 2013.