ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 50/2021

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 3 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prin hotărârea care se va pronunța să fie obligați pârâții la achitarea sumei de 88.000 euro (contravaloarea în RON de la data introducerii acțiunii fiind de 408.971 RON, la cursul BNR de 4,6474 RON/euro din 28 august 2018), sumă datorată de pârâți reclamantului, cu titlu de împrumut nerambursat.

Prin sentința civilă nr. 17 din 17 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 209 A/2019 din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 17 din 17 octombrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2018.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, recurentul A. a declarat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă refuzul instanțelor de fond de a da curs solicitării reclamantului ca intimații-pârâți să demonstreze măsura în care și-au îndeplinit obligațiile corelative, respectiv măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. și au pus în funcțiune compania de transport "A noastră Bunica și Bunicul". Se susține imposibilitatea dovedirii neexecutării obligațiilor de către intimații-pârâți care au primit suma de 88.000 euro, fără administrarea acestor probe.

În temeiul art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel trebuia să stăruie în aflarea adevărului și să dispună administrarea probelor solicitate, a dovezilor de înființare a societății de transport și actelor de construire și finalizare a pensiunii D., ulterior stabilirii faptului că transferurile bancare dintre părți nu s-au făcut cu titlu de împrumut, având în vedere probele administrate din care a rezultat că părțile au avut obligații corelative.

Se arată că aspectul privind imposibilitatea fizică și morală de a preconstitui un înscris constatator al contractului de împrumut, pretins încheiat între părți, nu a fost invocat pentru prima dată în apel. Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că suferă de un grad ridicat de handicap, astfel încât, având încredere în pârâți, nu a considerat necesar să întocmească înscrisuri constatatoare ale ajutorului financiar oferit acestora pentru finanțarea planurilor lor de afaceri, respectiv pentru construirea pensiunii și înființarea societății de transport, în scopul de a obține profit din investiții.

Recurentul susține că, în situația în care instanțele de fond nu au reținut existența unui raport juridic convențional între părți, trebuia analizată îndeplinirea condițiilor legale ale îmbogățirii fără justă cauză. Sunt invocate dispozițiile art. 1346 și art. 1347 alin. (2) C. civ., arătându-se că nu s-a făcut dovada existenței vreunei cauze de îmbogățire justificată, intimații-pârâți fiind cei cărora le incumbă sarcina probei în acest sens.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8.10.2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 26.11.2020 în ședință publică.

Nu au fost formulate apărări în recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de restituire a unor sume de bani pe care acesta le-a acordat pârâților, respectiv suma de 64.000 Euro virată în contul bancar al pârâtei B., reprezentând împrumut fără dobândă pe termen nedeterminat, din care pârâta i-a restituit suma de 38.500 Euro, rămânând un rest de 25.500 Euro și suma de 62.500 Euro virată în contul bancar al pârâtului C., reprezentând împrumut fără dobândă pe termen nedeterminat.

Reclamantul a susținut că niciunul dintre scopurile acordării împrumuturilor nu s-a realizat, astfel că pârâții au fost notificați în vederea rezilierii contractelor și că aceștia au obligația rambursării sumelor în conformitate cu prevederile art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, dar și în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză prevăzut de art. 1345 C. civ.

Instanța de fond a respins acțiunea, considerând că reclamantul a dovedit doar virarea sumelor, nu și existența unui contract de împrumut. Referitor la îmbogățirea fără justă cauză, aceasta a fost respinsă în temeiul dispozițiilor art. 1348 C. civ., pe considerentul că reclamantul are la dispoziție o acțiune în răspundere contractuală și că nu s-a dovedit că îmbogățirea, respectiv însărăcirea pârților sunt lipsite de o justă cauză, adică de un temei juridic care să le justifice.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul, susținând, între altele, că instanța a omis să analizeze scopul transferurilor realizate de reclamant, dar și susținerile privind imposibilitatea fizică și morală de preconstituire a înscrisului, reclamantul având un grad de handicap de peste 80%. A susținut că instanța de apel avea obligația să califice natura juridică a acestor transferuri, odată ce a stabilit că nu reprezintă împrumuturi.

În final, a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, întrucât pârâții nu au făcut dovada, potrivit art. 1346 C. civ., a îmbogățirii justificate. Cât timp instanța a reținut că nu a fost dovedită existența unui contract de împrumut, era obligată să analizeze capătul de cerere subsidiar celui în răspundere contractuală, respectiv dacă acțiunea este întemeiată pe principiul îmbogățirii fără just temei, pentru care sunt îndeplinite toate condițiile legale.

Instanța de apel a respins calea de atac, reținând că deși reclamantul pretinde că sumele au fost acordate cu titlu de împrumut, acestea au fost virate cu un scop precis determinat de părți, respectiv construirea unui imobil, care urma să aibă destinația de pensiune, și înființarea unei firme de transport comune, din care urmau să obțină beneficii toate părțile implicate. O astfel de înțelegere a părților, nescrisă și nenumită, nu poate reprezenta un veritabil împrumut, ci are o natură juridică mai complexă, prin care părțile și-au stabilit deopotrivă drepturi și obligații, legate de realizarea obiectivelor fixate de ele. Motivul pentru care reclamantul s-a adresat instanței de judecată este tocmai acela că pârâții nu au realizat scopul pentru care au fost acordate sumele de bani de către reclamant, respectiv nu au respectat înțelegerea părților. Ca atare, convenția nescrisă și nenumită existentă între părți nu reprezintă un contract unilateral, cum este contractul de împrumut, ci dimpotrivă un contract bilateral în care fiecare parte a avut stabilite drepturi și obligații. Angajarea răspunderii contractuale a pârâților în cadrul acestei convenții presupune dovedirea neîndeplinirii obligațiilor stabilite în sarcina acestora, astfel că acțiunea fundamentată pe răspunderea civilă contractuală derivând din contractul de împrumut, nu reflectă raporturile juridice reale existente între părți.

Cum în cauză reclamantul a efectuat plățile în temeiul unui raport juridic prestabilit de părți, nu există o îmbogățire fără justă cauză a pârâților cu aceste sume, reclamantul prevalându-se, în realitate, de o neexecutare a obligațiilor contractuale de către pârâți. Întrucât nu a materializat în scris convenția părților, reclamantului îi revine sarcina să dovedească în ce a constat înțelegerea concretă a părților cu privire la obiectivele fixate, în executarea căreia a remis pârâților mai multe sume de bani.

Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat raționamentul instanței susținând, într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., lipsa de rol activ a instanțelor care nu au dat curs solicitării ca intimații-pârâți să demonstreze măsura în care și-au îndeplinit obligațiile corelative, respectiv măsura în care au finalizat construirea pensiunii D. și au pus în funcțiune compania de transport "A noastră Bunica și Bunicul".

Critica este nefondată întrucât ceea ce a reținut instanța ca temei pentru respingerea acțiunii nu a fost împrejurarea executării sau nu a obligațiilor corelative, ci faptul că înțelegerea părților nu reprezintă un contract de împrumut, ci o altă convenție cu analiza căreia nu a fost învestită, lipsind cadrul procesual pentru a statua asupra îndeplinirii acestor obligații.

Prin urmare, această împrejurare nu reprezintă o lipsă a rolului activ al instanței, ci ține de respectarea, în accepțiunea instanței, a limitelor învestirii, astfel că susținerile recurentului reclamant nu pot fi analizate din perspectiva pretinsă de el.

Într-o altă critică, se arată, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, ulterior stabilirii scopului transferurilor bancare dintre părți care nu s-ar fi făcut cu titlu de împrumut, instanța de apel nu a dispus administrarea probelor privind neexecutarea obligațiilor corelative, ținând cont și de imposibilitatea fizică și morală a reclamantului de a preconstitui un înscris constatator al contractului de împrumut, dar și de faptul că suferă de un grad ridicat de handicap, astfel încât, având încredere în pârâți, nu a considerat necesar să întocmească înscrisuri constatatoare ale ajutorului financiar oferit acestora pentru finanțarea planurilor lor de afaceri.

Această critică este, de asemenea, nefondată, în condițiile în care recurentul reclamant nu indică norma de drept substanțial încălcată, ci critică refuzul instanței de a administra probele necesare din care să rezulte modalitatea în care pârâții au înțeles să își execute obligațiile referitoare la învestirea sumelor de bani remise de reclamant. Or, așa cum s-a arătat anterior, cât timp instanța a considerat că nu a fost învestită cu analiza acestei convenții, nu avea a analiza susținerile referitoare la modalitatea de executare.

Recurentul mai susține, tot în aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că, în situația în care instanțele de fond nu au reținut existența unui raport juridic convențional între părți, trebuia analizată îndeplinirea condițiilor legale ale îmbogățirii fără justă cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 1346 și art. 1347 alin. (2) C. civ., invocate în cauză.

Critica este întemeiată. Astfel, reclamantul a solicitat ca în ipoteza în care nu este reținută răspunderea contractuală a pârâților izvorâtă din contractul de împrumut, să fie analizate pretențiile sale prin prisma faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.

Deși a constatat că în cauză nu s-a dovedit existența unui contract de împrumut, prima instanță a respins această solicitare, cu caracter subsidiar.

Instanța de apel, a respins, de asemenea, solicitarea analizării faptului juridic licit pe motivul caracterului subsidiar al actio de in rem verso, considerând că în cauză a existat o convenție nenumită, dar pe care nu a analizat-o, pe motiv că a fost învestită exclusiv cu o acțiune în răspundere contractuală izvorâtă din contractul de împrumut.

Raționamentul instanței este eronat și contradictoriu, având efectul unei denegări de dreptate în condițiile în care nu a procedat la analiza pe fond a pretențiilor reclamantului exclusiv pentru motivul că raporturile juridice între părți nu corespund unui act juridic unilateral cum este contractul de împrumut, imputând reclamantului că a calificat greșit convenția ce a intervenit între părți.

Astfel, în cauză s-a reținut și nu s-a contestat faptul că reclamantul a remis pârâților sumele de bani pretinse. De asemenea, s-a reținut, necontestat, faptul că acestea nu au fost remise cu titlu gratuit, pentru a-i gratifica pe pârâți, întrucât liberalitățile nu au fost explicite.

Cauza juridică a faptului material al remiterii sumelor de bani nu a fost analizată corect și complet de către instanțe, pentru ca în ipoteza identificării ei, acestea să respingă capătul de cerere privind îmbogățirea fără justă cauză pentru caracterul său subsidiar.

Astfel, instanța de apel a considerat că pârâții și-ar fi asumat anumite obligații pe care nu le-au executat, astfel că răspund contractual, însă nu a identificat în concret în ce constă respectiva convenție și în ce calitate a participat reclamantul la încheierea sa, respectiv care sunt drepturile de care acesta s-ar fi putut prevala din derularea respectivei convenții, corelativ obligației asumate de remitere a sumelor de bani, pentru a putea afirma cu certitudine că există un temei juridic contractual în baza căruia părțile și-au asumat drepturi și obligații reciproce ferme.

În această modalitate s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat, fără a se identifica care este acea acțiune pe care reclamantul o avea în mod efectiv și cu șanse de reușită la dispoziție pentru a se desocoti cu pârâții.

Condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege, putând fi primită însă în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată.

Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în speța de față instanțele anterioare au apreciat că temeiul însărăcirii reclamantului derivă dintr-un contract nenumit, fără însă a identifica, în concret, dacă, în baza acestuia, reclamantul avea dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile art. 1.348 C. civ.

Este adevărat că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional, dar pentru ca solicitarea întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ. să primească un fine de neprimire, trebuie identificată în concret care este acțiunea pe care o are la dispoziție reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față.

Față de reținerea necontestată a remiterii banilor ceea ce a dus la sporirea patrimoniului pârâților pe seama diminuării corespunzătoare a patrimoniului reclamantului, necesitatea statuării asupra acestor aspecte prezintă relevanță juridică din perspectiva admisibilității capătului subsidiar de cerere, întrucât, în lipsa unei analize concrete a existenței unui raport juridic obligațional convenit de părți, se impune verificarea condițiilor cerute de lege pentru a opera îmbogățirea fără justă cauză, inclusiv a celor menționate la art. 1.346 C. civ., potrivit căruia îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligații valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea identificării corecte a izvorului raporturilor juridice între părți ca fiind contract sau fapt juridic licit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 209 A din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.