ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5208/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată la curtea de apel Prin acțiunea înregistrată la data 12 iulie 2011, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A.T.

SA a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor București, Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situației privind obligațiile vamale suplimentare stabilite de controlul vamal, deciziei din 22 martie 2011 a Agenția Națională de Administrarea Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, a procesului-verbal de control din 3 februarie 2011 și, drept consecință, să fie exonerată de la plata obligațiilor suplimentare stabilite, în cuantum de 707.236 RON, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 3 februarie 2011 i-a fost comunicată decizia din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, emisă de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Dolj - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală, împreună cu procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, însă, organele vamale au stabilit eronat obligații suplimentare de plată, în cuantumul menționat, aferente "valorii în vamă pentru mărfurile importate cu declarațiile vamale de import din 13 ianuarie 2006 și din 7 februarie 2006", declarații care au fost depuse la Biroul Vamal Argeș.

Împotriva deciziei din 3 februarie 2011, emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, reclamanta a formulat contestație prin care a solicitat desființarea acesteia și a procesului-verbal de control, în ceea ce privește stabilirea unei baze impozabile suplimentare în cuantum de 707.236 RON, respinsă însă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, prin Decizia nr. 75 din 22 martie 2011. Reclamanta a solicitat să se constate tardivitatea, nelegalitatea și netemeinicia măsurilor dispuse prin actele atacate. Cu privire la tardivitatea modificării declarației vamale de către pârâtă, în baza art. 100 alin. (1), art. 283 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam., coroborate cu dispozițiile art. 101 alin. (3), art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., reclamanta a arătat că a derulat în perioada ianuarie - februarie 2006, prin Biroul Vamal Pitești (actuala Direcție Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș), două operațiuni de import definitiv, având ca obiect două autoturisme.

În vederea determinării valorii în vamă, s-au depus la Biroul Vamal Pitești, prin intermediul comisionarului, toate documentele prevăzute de lege (facturi externe, note de constatare vamală pentru autovehicule emise de Registrul Auto Român Argeș, certificate de origine a mărfurilor, declarații vamale de export din 10 ianuarie 2006 și din 2 februarie 2006), intimata acordând liberul de vamă pentru cele două autoturisme, după cum urmează: pentru autoturismul marca B.M.W., la data de 13 ianuarie 2006 și pentru autoturismul marca A., la data de 7 februarie 2006. Reclamanta a susținut că procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, prin care s-a modificat declarația vamală definitivă din 13 ianuarie 2005, este emis în afara termenului de 5 ani, expres prevăzut de lege ca termen limită de modificare a acestor declarații, astfel că obligațiile de plată rezultate din modificarea tardivă a declarației vamale din 13 ianuarie 2006 pentru autoturismul B.M.W., în cuantum de 112.948 RON, cu titlu de accize, și 88.523 RON, cu titlu de TVA, precum și dobânzile (majorările) de întârziere și penalitățile aferente acestora, sunt generate de un act lovit de nulitate absolută.

În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanta a arătat că organul de control a stabilit în mod eronat că declarațiile vamale aferente operațiunilor de import nu au fost întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a C. vam. și art. 77 și 78 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. De asemenea, s-a procedat în mod nelegal la calcularea retroactivă a obligațiilor vamale pentru operațiunile de import efectuate în anul 2006, iar calculul de accesorii pentru perioada 2006 - 2011 nu poate fi apreciat decât ca un abuz, fiind încălcate dispozițiile art. 64, 157 - 159 din Legea nr. 141/1997. În opinia reclamantei, înainte de acordarea liberului la vamă, autoritatea vamală trebuia să facă toate verificările necesare și să dispună în privința cuantumului exact al taxelor vamale pe care le aprecia ca fiind legal achitate, potrivit art. 71, 72 din H.G.

nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a C. vam. al României, în vigoare la data importului. A mai arătat reclamanta că sumele menționate în declarațiile vamale de import definitiv sunt aceleași cu cele precizate în Anexa nr. 2 din O.M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă, act normativ invocat chiar de către pârâtă. În ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere, reclamanta a menționat că autoritățile vamale nu puteau solicita majorări de întârziere, începând cu anul 2006, deci pentru o perioadă anterioară emiterii deciziei pentru regularizarea situației, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 158 din Legea nr. 141/1997. Potrivit art. 120 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, pentru pretinsele diferențe suplimentare de creanțe fiscale, acestea se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale, pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv, respectiv după emiterea deciziei din 3 februarie 2011, în acest sens fiind și practica judiciară. După cum s-a reținut și de către autoritatea vamală, declarațiile au fost depuse la Biroul Vamal, prin intermediul SC F.G. SRL, în calitate de comisionar vamal, iar potrivit Cap. V din H.G. nr. 1114/2001, în vigoare la data importului, acesta răspunde de respectarea reglementărilor vamale. În concluzie, reclamanta a susținut că autoritățile vamale au avut la îndemână toate documentele necesare stabilirii regimului vamal și determinării valorii taxelor vamale, iar încercările acestora de a solicita, după mai mult de 5 ani, obligații vamale și accesorii, nu pot echivala decât cu invocarea propriei culpe.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în nume propriu, și pentru Autoritatea Națională a Vămilor București, a solicitat respingerea acțiunii, susținând că actele atacate sunt temeinice și legale. Referitor la excepția tardivității modificării declarației vamale a solicitat respingerea acesteia, arătând că reverificarea și controlul autorității vamale s-au desfășurat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011, astfel că decizia privind modificarea declarației vamale a fost emisă în termenul legal de 5 ani, prevăzut de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, pe perioada supusă controlului, prescripția fiind suspendată, conform art. 92 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, privind C. proc. fisc. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a susținut că, în urma reverificării declarațiilor vamale, autoritatea vamală a considerat că se impune recalcularea drepturilor de import, prin determinarea în mod corect a valorii în vamă, ținând cont de valoarea de tranzacție înscrisă în facturile externe prezentate la momentul efectuării operațiunilor vamale, stabilind în sarcina reclamantei o datorie vamală în valoare totală de 707.236 RON, drepturi vamale reprezentând accize, TVA, dobânzi - majorări de întârziere în vechea titulatură și penalități aferente. Și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu menținerea actelor contestate, ca legale și temeinice.

A susținut că la stabilirea valorii în vamă a celor două autovehicule, societatea nu a declarat și nu a luat în calcul prețul efectiv plătit pentru bunurile în cauză, ci valoarea de catalog prevăzută de O.M.F.P. nr. 687/2001, conform art. 109 alin. (6) din Regulamentul vamal, în vigoare la acea dată, respectiv, H.G. nr. 1114/2001, iar la controlul ulterior, organele de inspecție vamală au procedat corect la recalcularea valorii în vamă, în funcție de prețul efectiv plătit. În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 30 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.

SA, a dispus anularea deciziei din 22 martie 2011 emisă de Agenția Națională de Administrarea Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Argeș, a deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și a procesului-verbal de control din 3 februarie 2011 emise de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10.739,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Excepția prescripției invocată de reclamantă în ce privește dreptul organelor vamale de a stabili drepturi de import suplimentare, nu este incidentă, față de dispozițiile art. 373 din H.G.

nr. 1114/2001, art. 61 și art. 187 din Legea nr. 141/1997. Astfel, potrivit art. 373 din H.G. nr. 1114/2001, controlul vamal ulterior se exercită pe o perioadă de 5 ani, de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiași termen pot fi încasate sau restituite diferențe de drepturi vamale constatate. Totodată, potrivit art. 187 din Legea nr. 141/1997, termenul de prescripție a dreptului de a cere plata taxelor vamale este de 5 ani și curge de la data acceptării și înregistrării declarației vamale de import. Legea arată că termenele prevăzute în cod și în alte reglementări vamale se calculează potrivit normelor prevăzute în C. proc. civ. Potrivit art. 100 alin. (1) din C. vam. actual, autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală.

În speță, declarațiile vamale au fost depuse la 13 ianuarie 2006 și respectiv la 7 februarie 2006 la biroul vamal competent să efectueze operațiunile de vămuire, iar controlul a fost efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011, cu respectarea termenului de 5 ani. Prima instanță a apreciat că și în ipoteza subsidiară, în care s-ar accepta punctul de vedere al reclamantei relativ la primirea liberului de vamă la 13 ianuarie 2006, prin depunerea declarației la vamă, aspect care nu poate fi, însă, reținut față de textele sus-menționate, se constată că prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale împotriva reclamantei nu era împlinită la data demarării controlului, respectiv 14 decembrie 2010, în condițiile în care art. 92 alin. (2) lit. b) C. proc.

fisc., prevede că termenele de prescripție se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că legea aplicabilă controlului fiscal este cea în vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ținută să efectueze actele de control în conformitate cu dispozițiile art. 100 din C. vam. și Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006, dispoziții similare existând și în fostul art. 61 din Legea nr. 141/1997. Din procesul-verbal de control încheiat la 3 februarie 2011, rezultă că inspectorii vamali au efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 un control vamal ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr. 2913/92, Regulamentului CEE nr. 2454/93, a H.G.

nr. 110/2009, a Ordinului Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006, conform adresei Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova nr. 3711 din 3 februarie 2011. În procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin reverificarea declarațiilor vamale aferente operațiunilor de import, care au avut ca obiect autovehicule second hand, referitor la modul de declarare și determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art. 28 din Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006. De asemenea, s-a menționat că reverificarea declarației vamale în cazul reclamantei a fost efectuată la sediul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 7521/2006.

Art. 100 din C. vam., în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă. De asemenea, alin. (2) și (3) din art. 100 al Legii nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte persoane care se află în posesia acestor acte ori deține informații în legătură cu acestea.

De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există. Când, după reverificarea declarației sau după controlul ulterior, rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune. În aplicarea textului de mai sus, art. 36 lit. c) din Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 7521/2006, arată că birourile vamale vor desfășura activități de control vamal ulterior pentru reverificarea declarațiilor depuse la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispozițiile legale au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete.

Și art. 78 alin. final din Regulamentul CEE nr. 2913/92, față de care a fost adoptat art. 100 din C. vam., prevedea că atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indică faptul că dispozițiile ce reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, în conformitate cu orice dispoziții prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informații noi de care dispun. C. vam. comunitar actual, nr. 450/2008, mai reține instanța de fond, agravează condițiile în care se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală, condiționând-o de date incomplete și inexacte, dar și de cunoașterea acestui fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în cazul în care informațiile ar fi fost exacte și complete.

În acest context, prima instanță a apreciat că se impune și analizarea textelor care determinau, la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se constata dacă organele vamale aveau la dispoziție mijloacele necesare pentru corecta stabilire a acestora. Astfel, potrivit art. 78 din Legea nr. 141/1997, valoarea în vamă se determină și se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru valoarea în vamă, însoțită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia. Potrivit art. 148 din Legea nr. 141/1997, privind C. vam.

al României, în vigoare la data efectuării operațiunii de import, cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, iar dacă nu este posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naște datoria vamală, momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor în cauză, este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află într-o situație care face să se nască o datorie vamală. Când, la data constatării, autoritățile vamale dispun de informații din care rezultă că datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informații.

Totodată, potrivit art. 158 alin. (1) și (2) din același act normativ, debitorul datoriei vamale ia cunoștință despre cuantumul acestei datorii, prin declarația vamală acceptată și înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferențe ulterioare sau în situația încheierii din oficiu, fără declarație vamală, a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoștință despre acea nouă datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală. Ca atare, organele vamale stabilesc pe baza declarației vamale drepturile de import constând în taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize și orice alte sume ce se cuvin statului la importul de mărfuri. Asupra cuantumului taxei, prima instanță a reținut că potrivit art. 109 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a C. vam., determinarea valorii în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacții comerciale se efectuează potrivit regulilor cuprinse în C. vam. al României și în alte reglementări vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declarație pentru valoarea în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5. Pentru mărfurile primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacții comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele primite de la expeditorul extern și în declarația pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică destinatară. Art. 109 alin. (4) - (6), din același act normativ, are în vedere importul efectuat de către persoane fizice, care nu efectuează operațiuni comerciale, acesta referindu-se distinct la determinarea valorii în vamă pentru operațiuni comerciale.

Art. 109 alin. (4) din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în țară de persoane fizice, valoarea în vamă se stabilește de Ministerul Finanțelor Publice pe baza cataloagelor de prețuri externe, corelate cu prețurile interne. Alin. (5) al textului, se referă la autovehiculele și vehiculele noi prevăzute la pozițiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 și 87.16 din Tariful vamal de import al României, iar alin. (6) se referă la autovehiculele și vehiculele folosite. În aplicarea acestor dispoziții, a fost emis Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, în preambulul căruia se arată expres că este emis în baza art. 109 alin. (4) și (6), precum și pct. 12 din Anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a C. vam.

al României. Aceasta din urmă se referă la introducerea și scoaterea din țară a bunurilor aparținând călătorilor și altor persoane fizice. Prin urmare, prima instanță a constatat că textele arătau clar la momentul importului, că stabilirea valorii în vamă se realizează în funcție de factura externă, iar nu în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, acest din urmă act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.

Totodată prima instanță a constatat că la momentul întocmirii declarațiilor vamale, reclamanta a arătat, referitor la autoturismul B.M.W., la pct. 22 - valoarea totală din factură de 110.200 euro, la un curs de schimb de 3,6846 RON, potrivit facturii din 9 ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preț articol, a arătat valoarea de 14.406 RON; referitor la autoturismul A., la pct. 22 - valoarea totală din factură de 42.224 euro, la un curs de schimb de 3,6040 RON, potrivit facturii din 26 ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preț articol, a arătat valoarea de 13.915 RON, iar facturile externe au fost atașate declarațiilor vamale, așa cum rezultă chiar din procesul-verbal de control din 3 februarie 2011. Așadar, organele vamale au avut la dispoziție, de la momentul depunerii declarațiilor vamale, toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import, constând în accize și TVA, fiind cert că o atare obligație legală nu incumbă părții care a menționat atât valoarea din factura externă, cât și pe cea rezultată din O.M.F.P.

nr. 687/2001, atașând însă factura externă. În opinia primei instanțe, controlul nu s-a efectuat în condițiile legii, care arată posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existența unor informații inexacte sau incomplete, or, interpretarea legii asupra stabilirii bazei de calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme ce art. 148 și 158 din Legea nr. 141/1997 stabilesc cert această obligație în sarcina organelor vamale. Prin urmare, prima instanță a reținut că deși baza de impozitare a fost stabilită în mod corect, potrivit art. 109 din H.G. nr. 1114/2001, cu toate acestea, asemenea determinare nu poate trece peste ceea ce este, pe de o parte, prevăzut în lege, pentru justificarea posibilității unui control ulterior, iar pe de altă parte, rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de 10.739,3 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, onorariul de avocat și onorariul de expert. 3. Recursurile declarate în cauză Prin memorii distincte au formulat recurs toate pârâtele: Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, respectiv Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurentele au ca motive comune de recurs: 3.1. Interpretarea greșită a cadrului normativ aplicabil. Nu s-a sancționat împrejurarea că la stabilirea valorii în vamă societatea nu a declarat și nu a luat în calcul prețul efectiv plătit pentru bunul în cauză, ci valoarea de catalog prevăzută de Ordinul M.F.P.

nr. 687/2001, contrar prevederilor art. 77 și 78 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. care trimit la procedura prevăzută în Acordul pentru aplicarea art. VII al GATT, a cărei primă regulă este că valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție. Nu poate fi reținută culpa exclusivă a autorității vamale în determinarea valorii în vamă, având în vedere natura juridică a declarației vamale în detaliu, care este o declarație pe propria răspundere. 3.2. Acordarea nelegală a cheltuielilor de judecată Potrivit recurentelor, trebuia respinsă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. În plus, organele vamale mai susțin că dificultatea, amploarea și durata cazului nu justifică suma la care au fost obligate cu acest titlu.

În privința onorariului de avocat, mai afirmă că nu are caracter previzibil, la momentul formulării acțiunii nefiind detaliate componentele acestuia (onorariu fix, onorariu de succes). Pe lângă aceste critici, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și Autoritatea Națională a Vămilor au mai susținut că: 3.3. Sentința a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ Recurentele consideră că motivarea hotărârii nu cuprinde argumentele pentru care s-au primit susținerile reclamantei și s-au înlăturat cele formulate de pârâte, ci conține o înșiruire de fapte. 3.4. Judecătorul nu a avut rol activ În esență, se susține că judecătorul cauzei nu s-a folosit de prerogativele sale pentru a afla adevărul.

Expertiza contabilă nu trebuia luată în considerare câtă vreme expertul și-a depășit competențele, pronunțându-se asupra modului în care se interpretează dispozițiile legale aplicabile. 4. Apărările SC A.T. SA Prin concluziile scrise formulate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Reiterând motivele acțiunii judiciare, intimata a susținut că: 4.1. Autoritățile vamale au stabilit tardiv diferențele constând în TVA, accize și accesorii, fiind depășit termenul de prescripție de 5 ani. 4.2. Obligațiile de plată au fost stabilite inițial în mod legal, fiind incident Ordinul M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă și art. 109 alin. (6) din Regulamentul de aplicare a C. vam.

care nu se referă exclusiv la persoane fizice. 4.3. Nu există niciun temei pentru obligarea sa la plata unor accesorii pentru perioada 2006 - 2011, în condițiile în care organele vamale au avut toate elementele pentru calcularea datoriei încă de la depunerea declarațiilor vamale, fiind atașate facturile emise de vânzători. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma celor două recursuri, a apărărilor din concluziile scrise formulate de intimată, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune reformarea parțială a acesteia, în limitele și cu motivarea care urmează. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă SC A.T.

SA a supus controlului de legalitate actele fiscale indicate de pct. I.1 al acestei decizii, emise în urma unui control vamal ulterior, care au stabilit în sarcina sa un debit total de 707.236 RON, reprezentând: - 246.351 RON - drepturi vamale de import - 423.932 RON - majorări de întârziere aferente - 36.953 RON - penalități de întârziere aferente. În cuprinsul acțiunii judiciare au fost formulate mai multe critici care, în esență, vizează trei aspecte: emiterea deciziei de regularizare a situației privind obligațiile vamale suplimentare cu depășirea termenului de prescripție; caracterul nedatorat al debitului fiscal în întregul său; caracterul injust al accesoriilor calculate de la data importului.

Referitor la prescripție După cum s-a arătat în expunerea rezumativă a considerentelor curții de apel - pct. I.2 din decizie - instanța a stabilit că autoritatea vamală a efectuat controlul ulterior și a emis decizia de regularizare în interiorul termenului de prescripție de 5 ani, aplicabil în această materie. Această rezolvare este corectă în raport de dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României, în vigoare la data operațiunilor de import analizate, potrivit cu care "autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul ulterior al operațiunilor". De asemenea, potrivit art. 92 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., "termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale". Cum inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 iar cele două operațiuni de import s-au produs la 13 ianuarie 2006 respectiv 7 februarie 2006, rezultă că decizia de regularizare din 3 februarie 2011 a fost emisă în interiorul termenului de prescripție. Referitor la debitul principal Examinând apoi motivul acțiunii care viza caracterul nedatorat al debitului fiscal, prima instanță, deși a stabilit corect situația de fapt și cadrul normativ aplicabil, și chiar a observat că baza de impozitare trebuia stabilită în raport de valoarea rezultată din facturile externe, a conchis totuși în sensul exonerării integrale a reclamantei de la plata datoriei vamale.

Această soluție nu poate fi menținută de instanța de control judiciar decât în privința accesoriilor pentru care, cum se va arăta, nu există temei legal. Debitul principal, reprezentând diferența de drepturi vamale de import: 134.373 RON accize și 111.978 RON TVA, este datorat, fiind în mod legal stabilit de organele vamale. Potrivit art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României "cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale". Acest moment este determinat de datele la care s-au importat cele două autoturisme, adică 13 ianuarie 2006 și 7 februarie 2006. În perioada respectivă, art. 77 alin. (1) din același C. vam.

stabilea că "procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul pentru aplicarea art. VII al Acordului general pentru tarife și comerț încheiat la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte" iar art. 1 al acordului amintit, ratificat prin Legea nr. 133/1994, stipula că "valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit (…)". La rândul său, legislația secundară, reprezentată de Regulamentul de aplicare a C. vam. al României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001 detalia în cuprinsul art. 109, distinct pe categorii de importatori (persoane fizice și persoane juridice) și categorii de operațiuni (tranzacții comerciale și modalități de transfer care nu au caracter comercial) modalitatea de determinare a valorii în vamă.

În esență, pornind de la modul confuz de redactare a alin. (6) al acestui articol, care nu face trimitere expresă la o categorie anume de importatori, părând a avea aplicabilitate generală, intimata-reclamantă a susținut că și în cazul importatorilor persoane juridice "valoarea în vamă a autovehiculelor folosite se stabilește pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al ministrului finanțelor publice, ținându-se seama de vechimea și caracteristicile tehnice ale acestora" [textul art. 109 alin. (6)], beneficiind, prin urmare, de valorile mai mici rezultate din anexele Ordinului M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă. Această abordare nu este singulară pentru că și organele vamale au avut dubii în legătură cu modul de interpretare a prevederii citate, solicitând lămuriri la Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de Politici și Legislație în Domeniile Vamal și Nefiscal.

Înalta Curte reține că interpretarea potrivit căreia, în privința celor două importuri analizate, valoarea în vamă este dată de valoarea de tranzacție iar nu de valoarea de catalog prevăzută de Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, este cea corectă. În adoptarea acestei concluzii sunt decisive reglementările cuprinse în legislația primară, citată anterior. Nu în ultimul rând, trebuie observat că valorile cuprinse în anexele Ordinului M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă, au fost elaborate în aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (4) și (6), precum și în aplicarea pct. 12 din Anexa nr. 6 la Regulamentul vamal, care se referă la stabilirea valorilor în vamă pentru bunurile, autovehiculele și vehiculele folosite, introduse în țară de persoane fizice, necomercianți, aceste persoane neavând obligația legală de a evidenția în acte contabile valoarea de tranzacție.

Rațiunea emiterii acestui ordin: colectarea cât mai eficientă a resurselor la bugetul general consolidat, prin limitarea subevaluării în vamă a mărfurilor importate de către persoanele fizice, este evidentă. Prin urmare, Înalta Curte constată că în privința debitului principal în cuantum total de 246.351 RON, reprezentând diferență de drepturi vamale de import (accize și TVA) aferente declarațiilor vamale de import definitiv din 13 ianuarie 2006 și din 7 februarie 2006, recursurile declarate sunt fondate.

Referitor la debitele accesorii Odată cu debitul principal, corect calculat de organele vamale, acestea au stabilit și accesorii în sarcina intimatei, reprezentând majorări și penalități de întârziere care curg de la data importului (ianuarie - februarie 2006). Această soluție administrativă nu poate fi acceptată pentru că reflectă o interpretare simplistă a întregului context factual al cauzei, care exclude culpa intimatei, după cum bine a punctat judecătorul fondului. Astfel, deosebit de relevantă, pentru conturarea acestei concluzii este împrejurarea că importatorul a furnizat organului vamal, odată cu declarațiile vamale de import, toată documentația aferentă, inclusiv facturile emise de vânzători.

Procesul-verbal de control întocmit la data de 3 februarie 2011 de reprezentanții Serviciului Antifraudă Fiscală și Vamală din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova reține în clar că "facturile externe au fost prezentate autorității vamale cu ocazia derulării importurilor". De asemenea, în cuprinsul declarațiilor vamale din 13 ianuarie 2006 și din 7 februarie 2006 la rubrica 22 - Moneda și valoarea totală facturată sunt înscrise sumele de 110.200 euro, respectiv 44.224 euro, fapt de asemenea confirmat prin procesul-verbal de control. Prin urmare, intimata a furnizat la momentul importului celor două autoturisme informații complete și corecte, astfel încât a-i pune în sarcină după aproape 5 ani, la limita termenului de prescripție, accesorii pentru o datorie care a fost stabilită inițial eronat de către organele vamale, este excesiv.

După cum s-a arătat la punctul anterior, este evident că la momentul importului, ambele părți: autoritatea vamală și importatorul au avut reprezentarea că suma indicată la rubrica 47 (baza de calcul a impozitelor) din declarațiile vamale de import, reprezentând valoarea calculată potrivit Ordinului M.F.P. nr. 687/2001, este corectă. Așa se explică acordarea liberului de vamă și viza controlului financiar propriu al Biroului Vamal Pitești conform ștampilelor și vizelor aplicate pe cele două declarații de import. Recurentele nu se pot apăra transferând responsabilitatea determinării valorii taxelor vamale în sarcina intimatei-reclamante pentru că această obligație le incumbă. Potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) din H.G.

nr. 1114/2001 "controlul vamal exercitat de autoritatea vamală prin agenții săi abilitați în cadrul atribuțiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării vămuirii". De asemenea, art. 57 detaliază în sensul că prin controlul documentar se verifică: "a) corectitudinea completării declarației vamale în detaliu; b) existența documentelor anexate la declarația vamală în detaliu potrivit regimului solicitat; c) concordanța dintre datele înscrise în declarația vamală în detaliu și cele din documentele anexate" În fine, art. 71 și 72 din același act normativ dispun că: "Art. 71 - În vederea acordării liberului de vamă la import sau la export autoritatea vamală verifică dacă: a) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în declarația vamală; b) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport și în facturi corespunde cu cea din declarația vamală; c) numărul și valabilitatea licenței, înscrise în declarația vamală, corespund cu datele din licență, atunci când normele legale prevăd existența unei licențe.

Art. 72 - Pe lângă verificările prevăzute la art. 71, la importul de mărfuri se mai verifică și clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă și atunci când este cazul, originea mărfurilor, cuantumul drepturilor de import, felul, numărul și data instrumentului de plată". Drept urmare, în contextul existenței unei erori asupra valorii care reprezintă baza de impunere pentru importul celor două autoturisme, generată de existența unor reglementări insuficient de precise, contrare principiului certitudinii impunerii, recunoscut ca atare prin art. 3 lit. b) din C. fisc., nu se pot calcula majorări și penalități de întârziere în sarcina importatorului. Conceptual, obligarea la plata acestor sume sancționează neplata la termenul de scadență a debitului fiscal.

Or, cum s-a arătat, în cauză nu există o "neplată" în ianuarie - februarie 2006, aptă să genereze accesorii, pentru bunul motiv că debitul a fost calculat, din culpa organelor vamale iar nu a importatorului care a furnizat la timp toate informațiile necesare, abia la data de 3 februarie 2011. Referitor la motivarea sentinței Simpla lectură a considerentelor sentinței prezentate rezumativ la pct. I.2 din această decizie demonstrează că acest motiv de recurs al autorităților vamale este vădit nefondat. Sentința este corespunzător motivată, atât în fapt, cât și în drept iar raționamentul judecătorului este exprimat cu claritate. De altfel, recurentele nu indică apărarea care nu le-ar fi fost examinată, invocarea încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ., fiind pur formală. Referitor la principiul rolului activ Aceleași recurente au mai criticat hotărârea curții de apel și prin prisma modului în care judecătorul a gestionat procedura de încuviințare și administrare a probelor, susținând că "nu a asigurat prin toate mijloacele stabilirea adevărului". Recurentele nu au indicat aspectele care nu au fost examinate, critica având, de asemenea, un caracter nepertinent în condițiile în care înscrisurile pe baza cărora s-a format convingerea instanței au fost depuse chiar de acestea. Cât privește expertiza contabilă încuviințată în ședința din data de 9 noiembrie 2011, criticile autorităților vamale sunt parțial fondate pentru că, într-adevăr, din cele opt obiective fixate de instanță, numai ultimele două se circumscriau competențelor specialistului desemnat, celelalte vizând interpretarea unor dispoziții legale ceea ce ține de apanajul magistratului.

Referitor la cheltuielile de judecată Admițând acțiunea în întregime, prima instanță a obligat pârâtele la plata sumei de 10.739,3 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, onorariu de expert și onorariu de avocat. Ca efect al modificării soluției și admiterii în parte a acțiunii cheltuielile de judecată vor fi ajustate proporțional, conform art. 276 C. proc. civ. Totodată, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. onorariul de avocat în cuantum de 9.700 RON în raport de criteriile legale, rezultând în final un cuantum total al cheltuielilor de judecată de 5.000 RON, sumă apreciată de Înalta Curte ca fiind rezonabilă și echitabilă din perspectiva tuturor părților litigante.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se vor admite recursurile, modificându-se sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării parțiale a actelor administrativ fiscale atacate, care vor fi menținute numai în privința debitului principal în cuantum de 246.351 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței nr. 30 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că, admite în parte acțiunea formulată de SC A.T. SA Argeș, anulează parțial decizia din 22 martie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și decizia din 3 februarie 2011 emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și procesul-verbal de control din 3 februarie 2011 emis de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în ceea ce privește debitele accesorii în cuantum de 423.932 RON majorări de întârziere și 36.950 RON penalități de întârziere.

Menține actele atacate în privința debitului principal în cuantum de 246.351 RON. Obligă pârâtele la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) și art. 276 din C. proc. civ., către reclamanta SC A.T. SA Argeș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS