ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5208/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5208/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data 12 iulie

2011, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC A.T. SA a chemat în judecată pe pârâtele

Autoritatea Națională a Vămilor București, Direcția Generală pentru Accize și

Operațiuni Vamale Craiova - Serviciul Antifraudă Fiscală și Vamală și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Argeș, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună anularea deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea

situației privind obligațiile vamale suplimentare stabilite de controlul vamal,

deciziei din 22 martie 2011 a Agenția Națională de Administrarea Fiscală -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș privind soluționarea contestației

formulată de reclamantă, a procesului-verbal de control din 3 februarie 2011

și, drept consecință, să fie exonerată de la plata obligațiilor suplimentare

stabilite, în cuantum de 707.236 RON, precum și acordarea cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 3 februarie 2011 i-a fost

comunicată decizia din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, emisă de către Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Dolj - Serviciul Antifraudă

Fiscală și Vamală, împreună cu procesul-verbal de control din 3 februarie 2011,

însă, organele vamale au stabilit eronat obligații suplimentare de plată, în cuantumul

menționat, aferente "valorii în vamă pentru mărfurile importate cu

declarațiile vamale de import din 13 ianuarie 2006 și din 7 februarie

2006", declarații care au fost depuse la Biroul Vamal Argeș.

Împotriva deciziei

din 3 februarie 2011, emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale Craiova, reclamanta a formulat contestație prin care a solicitat

desființarea acesteia și a procesului-verbal de control, în ceea ce privește

stabilirea unei baze impozabile suplimentare în cuantum de 707.236 RON,

respinsă însă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, prin Decizia nr.

75 din 22 martie 2011.

Reclamanta a

solicitat să se constate tardivitatea, nelegalitatea și netemeinicia măsurilor

dispuse prin actele atacate.

Cu privire la tardivitatea

modificării declarației vamale de către pârâtă, în baza art. 100 alin. (1),

art. 283 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam., coroborate cu dispozițiile art.

101 alin. (3), art. 103 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta a arătat că a

derulat în perioada ianuarie - februarie 2006, prin Biroul Vamal Pitești

(actuala Direcție Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș), două

operațiuni de import definitiv, având ca obiect două autoturisme.

În vederea

determinării valorii în vamă, s-au depus la Biroul Vamal Pitești, prin

intermediul comisionarului, toate documentele prevăzute de lege (facturi

externe, note de constatare vamală pentru autovehicule emise de Registrul Auto

Român Argeș, certificate de origine a mărfurilor, declarații vamale de export din

10 ianuarie 2006 și din 2 februarie 2006), intimata acordând liberul de vamă

pentru cele două autoturisme, după cum urmează: pentru autoturismul marca

B.M.W., la data de 13 ianuarie 2006 și pentru autoturismul marca A., la data de

7 februarie 2006.

Reclamanta a susținut

că procesul-verbal de control din 3 februarie 2011, prin care s-a modificat

declarația vamală definitivă din 13 ianuarie 2005, este emis în afara

termenului de 5 ani, expres prevăzut de lege ca termen limită de modificare a

acestor declarații, astfel că obligațiile de plată rezultate din modificarea

tardivă a declarației vamale din 13 ianuarie 2006 pentru autoturismul B.M.W.,

în cuantum de 112.948 RON, cu titlu de accize, și 88.523 RON, cu titlu de TVA,

precum și dobânzile (majorările) de întârziere și penalitățile aferente

acestora, sunt generate de un act lovit de nulitate absolută.

În ceea ce privește

fondul cauzei, reclamanta a arătat că organul de control a stabilit în mod

eronat că declarațiile vamale aferente operațiunilor de import nu au fost

întocmite în conformitate cu dispozițiile art. 109 alin. (1) din Regulamentul

de aplicare a C. vam. și art. 77 și 78 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam.

De asemenea, s-a

procedat în mod nelegal la calcularea retroactivă a obligațiilor vamale pentru

operațiunile de import efectuate în anul 2006, iar calculul de accesorii pentru

perioada 2006 - 2011 nu poate fi apreciat decât ca un abuz, fiind încălcate

dispozițiile art. 64, 157 - 159 din Legea nr. 141/1997.

În opinia

reclamantei, înainte de acordarea liberului la vamă, autoritatea vamală trebuia

să facă toate verificările necesare și să dispună în privința cuantumului exact

al taxelor vamale pe care le aprecia ca fiind legal achitate, potrivit art. 71,

72 din H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a C. vam. al

României, în vigoare la data importului.

A mai arătat

reclamanta că sumele menționate în declarațiile vamale de import definitiv sunt

aceleași cu cele precizate în Anexa nr. 2 din O.M.F.P. nr. 687/2001 pentru

aprobarea valorilor în vamă, act normativ invocat chiar de către pârâtă.

În ceea ce privește

dobânzile și penalitățile de întârziere, reclamanta a menționat că autoritățile

vamale nu puteau solicita majorări de întârziere, începând cu anul 2006, deci

pentru o perioadă anterioară emiterii deciziei pentru regularizarea situației,

decât cu încălcarea dispozițiilor art. 158 din Legea nr. 141/1997.

Potrivit art. 120

alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, pentru pretinsele diferențe suplimentare de

creanțe fiscale, acestea se datorează începând cu ziua imediat următoare

scadenței creanței fiscale, pentru care s-a stabilit diferența și până la data

stingerii acesteia inclusiv, respectiv după emiterea deciziei din 3 februarie

2011, în acest sens fiind și practica judiciară.

După cum s-a reținut

și de către autoritatea vamală, declarațiile au fost depuse la Biroul Vamal,

prin intermediul SC F.G. SRL, în calitate de comisionar vamal, iar potrivit

Cap. V din H.G. nr. 1114/2001, în vigoare la data importului, acesta răspunde

de respectarea reglementărilor vamale.

În concluzie,

reclamanta a susținut că autoritățile vamale au avut la îndemână toate

documentele necesare stabilirii regimului vamal și determinării valorii taxelor

vamale, iar încercările acestora de a solicita, după mai mult de 5 ani, obligații

vamale și accesorii, nu pot echivala decât cu invocarea propriei culpe.

Prin întâmpinare,

pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în nume

propriu, și pentru Autoritatea Națională a Vămilor București, a solicitat respingerea

acțiunii, susținând că actele atacate sunt temeinice și legale.

Referitor la excepția

tardivității modificării declarației vamale a solicitat respingerea acesteia,

arătând că reverificarea și controlul autorității vamale s-au desfășurat în

perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011, astfel că decizia privind

modificarea declarației vamale a fost emisă în termenul legal de 5 ani,

prevăzut de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al

României, pe perioada supusă controlului, prescripția fiind suspendată, conform

art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.

În ceea ce privește

fondul cauzei, pârâta a susținut că, în urma reverificării declarațiilor

vamale, autoritatea vamală a considerat că se impune recalcularea drepturilor

de import, prin determinarea în mod corect a valorii în vamă, ținând cont de

valoarea de tranzacție înscrisă în facturile externe prezentate la momentul

efectuării operațiunilor vamale, stabilind în sarcina reclamantei o datorie

vamală în valoare totală de 707.236 RON, drepturi vamale reprezentând accize,

TVA, dobânzi - majorări de întârziere în vechea titulatură și penalități

aferente.

Și pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Argeș a formulat întâmpinare solicitând

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu menținerea actelor contestate, ca

legale și temeinice.

A susținut că la

stabilirea valorii în vamă a celor două autovehicule, societatea nu a declarat

și nu a luat în calcul prețul efectiv plătit pentru bunurile în cauză, ci

valoarea de catalog prevăzută de O.M.F.P. nr. 687/2001, conform art. 109 alin.

(6) din Regulamentul vamal, în vigoare la acea dată, respectiv, H.G. nr.

1114/2001, iar la controlul ulterior, organele de inspecție vamală au procedat

corect la recalcularea valorii în vamă, în funcție de prețul efectiv plătit.

În cauză, s-a dispus

efectuarea unei expertize contabile.

de apel

Prin Sentința nr. 30

din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

A.T. SA, a dispus anularea deciziei din 22 martie 2011 emisă de Agenția

Națională de Administrarea Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Argeș, a

deciziei din 3 februarie 2011 pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și a procesului-verbal de

control din 3 februarie 2011 emise de Autoritatea Națională a Vămilor -

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și a obligat

pârâtele să plătească reclamantei suma de 10.739,3 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția prescripției

invocată de reclamantă în ce privește dreptul organelor vamale de a stabili

drepturi de import suplimentare, nu este incidentă, față de dispozițiile art.

373 din H.G. nr. 1114/2001, art. 61 și art. 187 din Legea nr. 141/1997.

Astfel, potrivit art.

373 din H.G. nr. 1114/2001, controlul vamal ulterior se exercită pe o perioadă

de 5 ani, de la data acordării liberului de vamă. În cadrul aceluiași termen

pot fi încasate sau restituite diferențe de drepturi vamale constatate.

Totodată, potrivit

art. 187 din Legea nr. 141/1997, termenul de prescripție a dreptului de a cere

plata taxelor vamale este de 5 ani și curge de la data acceptării și

înregistrării declarației vamale de import. Legea arată că termenele prevăzute

în cod și în alte reglementări vamale se calculează potrivit normelor prevăzute

în C. proc. civ.

Potrivit art. 100

alin. (1) din C. vam. actual, autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau

la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea

liberului de vamă, să modifice declarația vamală.

În speță,

declarațiile vamale au fost depuse la 13 ianuarie 2006 și respectiv la 7

februarie 2006 la biroul vamal competent să efectueze operațiunile de vămuire,

iar controlul a fost efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011,

cu respectarea termenului de 5 ani.

Prima instanță a

apreciat că și în ipoteza subsidiară, în care s-ar accepta punctul de vedere al

reclamantei relativ la primirea liberului de vamă la 13 ianuarie 2006, prin

depunerea declarației la vamă, aspect care nu poate fi, însă, reținut față de

textele sus-menționate, se constată că prescripția dreptului de a stabili

creanțe fiscale împotriva reclamantei nu era împlinită la data demarării

controlului, respectiv 14 decembrie 2010, în condițiile în care art. 92 alin.

(2) lit. b) C. proc. fisc., prevede că termenele de prescripție se suspendă pe

perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii

deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că legea aplicabilă controlului fiscal este cea în

vigoare la data efectuării acestuia, astfel că autoritatea pârâtă era ținută să

efectueze actele de control în conformitate cu dispozițiile art. 100 din C.

vam. și Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală

nr. 7521/2006, dispoziții similare existând și în fostul art. 61 din Legea nr.

141/1997.

Din procesul-verbal

de control încheiat la 3 februarie 2011, rezultă că inspectorii vamali au

efectuat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 un control vamal

ulterior, în temeiul prevederilor Regulamentului CEE nr. 2913/92,

Regulamentului CEE nr. 2454/93, a H.G. nr. 110/2009, a Ordinului

Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală nr. 7521/2006,

conform adresei Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova

nr. 3711 din 3 februarie 2011.

În procesul-verbal de

control din 3 februarie 2011, s-a arătat că acesta se efectuează prin

reverificarea declarațiilor vamale aferente operațiunilor de import, care au

avut ca obiect autovehicule second hand, referitor la modul de declarare și

determinare a valorii în vamă a mărfurilor respective, în conformitate cu art.

28 din Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrarea Fiscală

nr. 7521/2006.

De asemenea, s-a

menționat că reverificarea declarației vamale în cazul reclamantei a fost efectuată

la sediul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Argeș, în

conformitate cu prevederile Ordinului nr. 7521/2006.

Art. 100 din C. vam.,

în forma în vigoare la data efectuării controlului, permite controlul vamal

ulterior, care se poate realiza într-o perioadă de 5 ani de la acordarea

liberului de vamă.

De asemenea, alin.

(2) și (3) din art. 100 al Legii nr. 86/2006 prevede că în cadrul termenului

prevăzut la alin. (1), autoritatea vamală verifică orice documente, registre și

evidențe referitoare la mărfurile vămuite sau la operațiunile comerciale

ulterioare în legătură cu aceste mărfuri. Controlul se poate face la sediul

declarantului, al oricărei alte persoane interesate direct sau indirect din

punct de vedere profesional în operațiunile menționate sau al oricărei alte

persoane care se află în posesia acestor acte ori deține informații în legătură

cu acestea. De asemenea, poate fi făcut și controlul fizic al mărfurilor, dacă

acestea mai există.

Când, după

reverificarea declarației sau după controlul ulterior, rezultă că dispozițiile

care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor

informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru

regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune.

În aplicarea textului

de mai sus, art. 36 lit. c) din Ordinul Vicepreședintelui Agenției Naționale de

Administrare Fiscală nr. 7521/2006, arată că birourile vamale vor desfășura

activități de control vamal ulterior pentru reverificarea declarațiilor depuse

la biroul vamal, pentru care se apreciază că dispozițiile legale au fost

aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete.

Și art. 78 alin.

final din Regulamentul CEE nr. 2913/92, față de care a fost adoptat art. 100

din C. vam., prevedea că atunci când revizuirea unei declarații sau un control

ulterior indică faptul că dispozițiile ce reglementează regimul vamal respectiv

au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile

vamale, în conformitate cu orice dispoziții prevăzute, trebuie să ia măsurile

necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informații noi

de care dispun.

C. vam. comunitar

actual, nr. 450/2008, mai reține instanța de fond, agravează condițiile în care

se poate anula sau revoca o decizie favorabilă emisă de autoritatea vamală,

condiționând-o de date incomplete și inexacte, dar și de cunoașterea acestui

fapt de către solicitant, respectiv de faptul că decizia ar fi fost diferită în

cazul în care informațiile ar fi fost exacte și complete.

În acest context,

prima instanță a apreciat că se impune și analizarea textelor care determinau,

la data importului, modul de stabilire a drepturilor de import, pentru a se

constata dacă organele vamale aveau la dispoziție mijloacele necesare pentru

corecta stabilire a acestora.

Astfel, potrivit art.

78 din Legea nr. 141/1997, valoarea în vamă se determină și se declară de către

importator, care este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru

valoarea în vamă, însoțită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii

și a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.

Potrivit art. 148 din

Legea nr. 141/1997, privind C. vam. al României, în vigoare la data efectuării

operațiunii de import, cuantumul drepturilor de import se stabilește pe baza

elementelor de taxare din momentul nașterii datoriei vamale, iar dacă nu este

posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în care se naște datoria vamală,

momentul luat în considerare pentru stabilirea elementelor de taxare proprii mărfurilor

în cauză, este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află

într-o situație care face să se nască o datorie vamală. Când, la data

constatării, autoritățile vamale dispun de informații din care rezultă că

datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de

import se determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai

îndepărtată ce poate fi stabilită pe baza acelor informații.

Totodată, potrivit

art. 158 alin. (1) și (2) din același act normativ, debitorul datoriei vamale

ia cunoștință despre cuantumul acestei datorii, prin declarația vamală

acceptată și înregistrată de autoritatea vamală, iar în cazul unor diferențe

ulterioare sau în situația încheierii din oficiu, fără declarație vamală, a unui

regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoștință despre acea nouă datorie

pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.

Ca atare, organele

vamale stabilesc pe baza declarației vamale drepturile de import constând în

taxe vamale, taxe pe valoare adăugată, accize și orice alte sume ce se cuvin

statului la importul de mărfuri.

Asupra cuantumului

taxei, prima instanță a reținut că potrivit art. 109 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 1114/2001, privind Regulamentul de aplicare a C. vam., determinarea valorii

în vamă a mărfurilor care fac obiectul unor tranzacții comerciale se efectuează

potrivit regulilor cuprinse în C. vam. al României și în alte reglementări

vamale. Pentru valoarea astfel stabilită se depune o declarație pentru valoarea

în vamă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5.

Pentru mărfurile

primite de persoanele juridice, care nu fac obiectul unor tranzacții

comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea înscrisă în documentele

primite de la expeditorul extern și în declarația pentru valoarea în vamă

depusă de persoana juridică destinatară.

Art. 109 alin. (4) -

(6), din același act normativ, are în vedere importul efectuat de către

persoane fizice, care nu efectuează operațiuni comerciale, acesta referindu-se

distinct la determinarea valorii în vamă pentru operațiuni comerciale. Art. 109

alin. (4) din Regulament arăta că în cazul bunurilor introduse în țară de

persoane fizice, valoarea în vamă se stabilește de Ministerul Finanțelor

Publice pe baza cataloagelor de prețuri externe, corelate cu prețurile interne.

Alin. (5) al textului, se referă la autovehiculele și vehiculele noi prevăzute

la pozițiile tarifare 87.02, 87.03, 87.04, 87.11 și 87.16 din Tariful vamal de

import al României, iar alin. (6) se referă la autovehiculele și vehiculele

folosite.

În aplicarea acestor

dispoziții, a fost emis Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, în preambulul căruia se

arată expres că este emis în baza art. 109 alin. (4) și (6), precum și pct. 12

din Anexa nr. 6 la Regulamentul de aplicare a C. vam. al României. Aceasta din

urmă se referă la introducerea și scoaterea din țară a bunurilor aparținând

călătorilor și altor persoane fizice.

Prin urmare, prima

instanță a constatat că textele arătau clar la momentul importului, că

stabilirea valorii în vamă se realizează în funcție de factura externă, iar nu

în raport de valoarea rezultată din Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, acest din urmă

act normativ fiind emis în temeiul Regulamentului vamal exclusiv pentru

determinarea taxelor asupra bunurilor importate de persoanele fizice.

Totodată prima

instanță a constatat că la momentul întocmirii declarațiilor vamale, reclamanta

a arătat, referitor la autoturismul B.M.W., la pct. 22 - valoarea totală din

factură de 110.200 euro, la un curs de schimb de 3,6846 RON, potrivit facturii

din 9 ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preț articol, a arătat valoarea de 14.406

RON; referitor la autoturismul A., la pct. 22 - valoarea totală din factură de

42.224 euro, la un curs de schimb de 3,6040 RON, potrivit facturii din 26

ianuarie 2006, iar la pct. 42 - preț articol, a arătat valoarea de 13.915 RON,

iar facturile externe au fost atașate declarațiilor vamale, așa cum rezultă

chiar din procesul-verbal de control din 3 februarie 2011.

Așadar, organele

vamale au avut la dispoziție, de la momentul depunerii declarațiilor vamale,

toate datele necesare pentru stabilirea corectă a drepturilor vamale de import,

constând în accize și TVA, fiind cert că o atare obligație legală nu incumbă

părții care a menționat atât valoarea din factura externă, cât și pe cea

rezultată din O.M.F.P. nr. 687/2001, atașând însă factura externă.

În opinia primei

instanțe, controlul nu s-a efectuat în condițiile legii, care arată

posibilitatea luării unor măsuri numai dacă se relevă existența unor informații

inexacte sau incomplete, or, interpretarea legii asupra stabilirii bazei de

calcul a drepturilor de import nu poate fi în sarcina declarantului, de vreme

ce art. 148 și 158 din Legea nr. 141/1997 stabilesc cert această obligație în

sarcina organelor vamale.

Prin urmare, prima

instanță a reținut că deși baza de impozitare a fost stabilită în mod corect,

potrivit art. 109 din H.G. nr. 1114/2001, cu toate acestea, asemenea

determinare nu poate trece peste ceea ce este, pe de o parte, prevăzut în lege,

pentru justificarea posibilității unui control ulterior, iar pe de altă parte,

rezonabil, în exercitarea dreptului de control ulterior.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., pârâtele au fost obligate să plătească reclamantei suma de

10.739,3 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru, onorariul de

avocat și onorariul de expert.

declarate în cauză

Prin memorii

distincte au formulat recurs toate pârâtele: Direcția Generală a Finanțelor

Publice Argeș, respectiv Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

Craiova, în nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Recurentele au ca

motive comune de recurs:

3.1. Interpretarea

greșită a cadrului normativ aplicabil.

Nu s-a sancționat împrejurarea

că la stabilirea valorii în vamă societatea nu a declarat și nu a luat în

calcul prețul efectiv plătit pentru bunul în cauză, ci valoarea de catalog

prevăzută de Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, contrar prevederilor art. 77 și 78

din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. care trimit la procedura prevăzută în

Acordul pentru aplicarea art. VII al GATT, a cărei primă regulă este că

valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție.

Nu poate fi reținută

culpa exclusivă a autorității vamale în determinarea valorii în vamă, având în

vedere natura juridică a declarației vamale în detaliu, care este o declarație

pe propria răspundere.

3.2. Acordarea

nelegală a cheltuielilor de judecată

Potrivit

recurentelor, trebuia respinsă cererea de obligare la plata cheltuielilor de

judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

În plus, organele

vamale mai susțin că dificultatea, amploarea și durata cazului nu justifică

suma la care au fost obligate cu acest titlu. În privința onorariului de

avocat, mai afirmă că nu are caracter previzibil, la momentul formulării

acțiunii nefiind detaliate componentele acestuia (onorariu fix, onorariu de

succes).

Pe lângă aceste

critici, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și

Autoritatea Națională a Vămilor au mai susținut că:

3.3. Sentința a fost

dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ

Recurentele consideră

că motivarea hotărârii nu cuprinde argumentele pentru care s-au primit

susținerile reclamantei și s-au înlăturat cele formulate de pârâte, ci conține

o înșiruire de fapte.

3.4. Judecătorul nu a

avut rol activ

În esență, se susține

că judecătorul cauzei nu s-a folosit de prerogativele sale pentru a afla

adevărul. Expertiza contabilă nu trebuia luată în considerare câtă vreme

expertul și-a depășit competențele, pronunțându-se asupra modului în care se

interpretează dispozițiile legale aplicabile.

SA

Prin concluziile

scrise formulate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând motivele

acțiunii judiciare, intimata a susținut că:

4.1. Autoritățile

vamale au stabilit tardiv diferențele constând în TVA, accize și accesorii,

fiind depășit termenul de prescripție de 5 ani.

4.2. Obligațiile de

plată au fost stabilite inițial în mod legal, fiind incident Ordinul M.F.P. nr.

687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă și art. 109 alin. (6) din

Regulamentul de aplicare a C. vam. care nu se referă exclusiv la persoane

fizice.

4.3. Nu există niciun

temei pentru obligarea sa la plata unor accesorii pentru perioada 2006 - 2011,

în condițiile în care organele vamale au avut toate elementele pentru

calcularea datoriei încă de la depunerea declarațiilor vamale, fiind atașate

facturile emise de vânzători.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința

atacată prin prisma celor două recursuri, a apărărilor din concluziile scrise

formulate de intimată, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune

reformarea parțială a acesteia, în limitele și cu motivarea care urmează.

și de drept relevante

Intimata-reclamantă

SC A.T. SA a supus controlului de legalitate actele fiscale indicate de pct.

I.1 al acestei decizii, emise în urma unui control vamal ulterior, care au

stabilit în sarcina sa un debit total de 707.236 RON, reprezentând:

- 246.351 RON -

drepturi vamale de import

- 423.932 RON -

majorări de întârziere aferente

- 36.953 RON -

penalități de întârziere aferente.

În cuprinsul acțiunii

judiciare au fost formulate mai multe critici care, în esență, vizează trei

aspecte: emiterea deciziei de regularizare a situației privind obligațiile

vamale suplimentare cu depășirea termenului de prescripție; caracterul

nedatorat al debitului fiscal în întregul său; caracterul injust al

accesoriilor calculate de la data importului.

Referitor la

prescripție

După cum s-a arătat

în expunerea rezumativă a considerentelor curții de apel - pct. I.2 din decizie

- instanța a stabilit că autoritatea vamală a efectuat controlul ulterior și a

emis decizia de regularizare în interiorul termenului de prescripție de 5 ani,

aplicabil în această materie.

Această rezolvare

este corectă în raport de dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997

privind C. vam. al României, în vigoare la data operațiunilor de import

analizate, potrivit cu care "autoritatea vamală are dreptul ca, într-o

perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul

ulterior al operațiunilor". De asemenea, potrivit art. 92 alin. (2) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., "termenul de prescripție a

dreptului de stabilire a obligației fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă

între momentul începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de

impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscale".

Cum inspecția fiscală

s-a desfășurat în perioada 14 decembrie 2010 - 3 februarie 2011 iar cele două

operațiuni de import s-au produs la 13 ianuarie 2006 respectiv 7 februarie

2006, rezultă că decizia de regularizare din 3 februarie 2011 a fost emisă în

interiorul termenului de prescripție.

Referitor la debitul

principal

Examinând apoi

motivul acțiunii care viza caracterul nedatorat al debitului fiscal, prima

instanță, deși a stabilit corect situația de fapt și cadrul normativ aplicabil,

și chiar a observat că baza de impozitare trebuia stabilită în raport de

valoarea rezultată din facturile externe, a conchis totuși în sensul exonerării

integrale a reclamantei de la plata datoriei vamale.

Această soluție nu

poate fi menținută de instanța de control judiciar decât în privința

accesoriilor pentru care, cum se va arăta, nu există temei legal. Debitul

principal, reprezentând diferența de drepturi vamale de import: 134.373 RON

accize și 111.978 RON TVA, este datorat, fiind în mod legal stabilit de

organele vamale.

Potrivit art. 148

alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României "cuantumul

drepturilor de import se stabilește pe baza elementelor de taxare din momentul

nașterii datoriei vamale". Acest moment este determinat de datele la care

s-au importat cele două autoturisme, adică 13 ianuarie 2006 și 7 februarie

2006.

În perioada

respectivă, art. 77 alin. (1) din același C. vam. stabilea că "procedura

de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul pentru aplicarea

art. VII al Acordului general pentru tarife și comerț încheiat la Geneva la 1

noiembrie 1979, la care România este parte" iar art. 1 al acordului

amintit, ratificat prin Legea nr. 133/1994, stipula că "valoarea în vamă a

mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv plătit

sau de plătit (…)".

La rândul său,

legislația secundară, reprezentată de Regulamentul de aplicare a C. vam. al

României, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001 detalia în cuprinsul art. 109,

distinct pe categorii de importatori (persoane fizice și persoane juridice) și

categorii de operațiuni (tranzacții comerciale și modalități de transfer care

nu au caracter comercial) modalitatea de determinare a valorii în vamă.

În esență, pornind de

la modul confuz de redactare a alin. (6) al acestui articol, care nu face

trimitere expresă la o categorie anume de importatori, părând a avea

aplicabilitate generală, intimata-reclamantă a susținut că și în cazul

importatorilor persoane juridice "valoarea în vamă a autovehiculelor

folosite se stabilește pe fiecare categorie de vehicule, prin ordin al

ministrului finanțelor publice, ținându-se seama de vechimea și

caracteristicile tehnice ale acestora" [textul art. 109 alin. (6)],

beneficiind, prin urmare, de valorile mai mici rezultate din anexele Ordinului

M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă.

Această abordare nu

este singulară pentru că și organele vamale au avut dubii în legătură cu modul

de interpretare a prevederii citate, solicitând lămuriri la Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția de Politici și Legislație în Domeniile Vamal și

Nefiscal.

Înalta Curte reține

că interpretarea potrivit căreia, în privința celor două importuri analizate,

valoarea în vamă este dată de valoarea de tranzacție iar nu de valoarea de

catalog prevăzută de Ordinul M.F.P. nr. 687/2001, este cea corectă.

În adoptarea acestei

concluzii sunt decisive reglementările cuprinse în legislația primară, citată

anterior. Nu în ultimul rând, trebuie observat că valorile cuprinse în anexele

Ordinului M.F.P. nr. 687/2001 pentru aprobarea valorilor în vamă, au fost

elaborate în aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (4) și (6), precum și în

aplicarea pct. 12 din Anexa nr. 6 la Regulamentul vamal, care se referă la

stabilirea valorilor în vamă pentru bunurile, autovehiculele și vehiculele

folosite, introduse în țară de persoane fizice, necomercianți, aceste persoane

neavând obligația legală de a evidenția în acte contabile valoarea de

tranzacție. Rațiunea emiterii acestui ordin: colectarea cât mai eficientă a

resurselor la bugetul general consolidat, prin limitarea subevaluării în vamă a

mărfurilor importate de către persoanele fizice, este evidentă.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în privința debitului principal în cuantum total de 246.351

RON, reprezentând diferență de drepturi vamale de import (accize și TVA)

aferente declarațiilor vamale de import definitiv din 13 ianuarie 2006 și din 7

februarie 2006, recursurile declarate sunt fondate.

Referitor la debitele

accesorii

Odată cu debitul

principal, corect calculat de organele vamale, acestea au stabilit și accesorii

în sarcina intimatei, reprezentând majorări și penalități de întârziere care

curg de la data importului (ianuarie - februarie 2006).

Această soluție

administrativă nu poate fi acceptată pentru că reflectă o interpretare

simplistă a întregului context factual al cauzei, care exclude culpa intimatei,

după cum bine a punctat judecătorul fondului.

Astfel, deosebit de

relevantă, pentru conturarea acestei concluzii este împrejurarea că

importatorul a furnizat organului vamal, odată cu declarațiile vamale de

import, toată documentația aferentă, inclusiv facturile emise de vânzători.

Procesul-verbal de control întocmit la data de 3 februarie 2011 de

reprezentanții Serviciului Antifraudă Fiscală și Vamală din cadrul Direcției

Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova reține în clar că

"facturile externe au fost prezentate autorității vamale cu ocazia

derulării importurilor". De asemenea, în cuprinsul declarațiilor vamale

din 13 ianuarie 2006 și din 7 februarie 2006 la rubrica 22 - Moneda și valoarea

totală facturată sunt înscrise sumele de 110.200 euro, respectiv 44.224 euro,

fapt de asemenea confirmat prin procesul-verbal de control.

Prin urmare, intimata

a furnizat la momentul importului celor două autoturisme informații complete și

corecte, astfel încât a-i pune în sarcină după aproape 5 ani, la limita

termenului de prescripție, accesorii pentru o datorie care a fost stabilită

inițial eronat de către organele vamale, este excesiv.

După cum s-a arătat

la punctul anterior, este evident că la momentul importului, ambele părți:

autoritatea vamală și importatorul au avut reprezentarea că suma indicată la

rubrica 47 (baza de calcul a impozitelor) din declarațiile vamale de import,

reprezentând valoarea calculată potrivit Ordinului M.F.P. nr. 687/2001, este

corectă. Așa se explică acordarea liberului de vamă și viza controlului

financiar propriu al Biroului Vamal Pitești conform ștampilelor și vizelor

aplicate pe cele două declarații de import.

Recurentele nu se pot

apăra transferând responsabilitatea determinării valorii taxelor vamale în

sarcina intimatei-reclamante pentru că această obligație le incumbă.

Potrivit

dispozițiilor art. 56 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001 "controlul vamal

exercitat de autoritatea vamală prin agenții săi abilitați în cadrul

atribuțiilor care le sunt conferite prin reglementările vamale se execută în

mod obligatoriu prin verificarea documentelor necesare efectuării

vămuirii".

De asemenea, art. 57

detaliază în sensul că prin controlul documentar se verifică:

"a)

corectitudinea completării declarației vamale în detaliu;

b) existența

documentelor anexate la declarația vamală în detaliu potrivit regimului

solicitat;

c) concordanța dintre

datele înscrise în declarația vamală în detaliu și cele din documentele

anexate"

În fine, art. 71 și

72 din același act normativ dispun că:

"Art. 71 - În

vederea acordării liberului de vamă la import sau la export autoritatea vamală

verifică dacă:

a) felul mărfurilor

constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în declarația vamală;

b) cantitatea

mărfurilor înscrisă în documentele de transport și în facturi corespunde cu cea

din declarația vamală;

c) numărul și

valabilitatea licenței, înscrise în declarația vamală, corespund cu datele din

licență, atunci când normele legale prevăd existența unei licențe.

Art. 72 - Pe lângă

verificările prevăzute la art. 71, la importul de mărfuri se mai verifică și

clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă și atunci când este cazul,

originea mărfurilor, cuantumul drepturilor de import, felul, numărul și data

instrumentului de plată".

Drept urmare, în

contextul existenței unei erori asupra valorii care reprezintă baza de impunere

pentru importul celor două autoturisme, generată de existența unor reglementări

insuficient de precise, contrare principiului certitudinii impunerii,

recunoscut ca atare prin art. 3 lit. b) din C. fisc., nu se pot calcula

majorări și penalități de întârziere în sarcina importatorului.

Conceptual, obligarea

la plata acestor sume sancționează neplata la termenul de scadență a debitului

fiscal. Or, cum s-a arătat, în cauză nu există o "neplată" în

ianuarie - februarie 2006, aptă să genereze accesorii, pentru bunul motiv că

debitul a fost calculat, din culpa organelor vamale iar nu a importatorului

care a furnizat la timp toate informațiile necesare, abia la data de 3

februarie 2011.

Referitor la

motivarea sentinței

Simpla lectură a

considerentelor sentinței prezentate rezumativ la pct. I.2 din această decizie

demonstrează că acest motiv de recurs al autorităților vamale este vădit

nefondat.

Sentința este

corespunzător motivată, atât în fapt, cât și în drept iar raționamentul

judecătorului este exprimat cu claritate.

De altfel,

recurentele nu indică apărarea care nu le-ar fi fost examinată, invocarea

încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind pur

formală.

Referitor la

principiul rolului activ

Aceleași recurente au

mai criticat hotărârea curții de apel și prin prisma modului în care

judecătorul a gestionat procedura de încuviințare și administrare a probelor,

susținând că "nu a asigurat prin toate mijloacele stabilirea

adevărului".

Recurentele nu au

indicat aspectele care nu au fost examinate, critica având, de asemenea, un

caracter nepertinent în condițiile în care înscrisurile pe baza cărora s-a

format convingerea instanței au fost depuse chiar de acestea.

Cât privește

expertiza contabilă încuviințată în ședința din data de 9 noiembrie 2011,

criticile autorităților vamale sunt parțial fondate pentru că, într-adevăr, din

cele opt obiective fixate de instanță, numai ultimele două se circumscriau

competențelor specialistului desemnat, celelalte vizând interpretarea unor

dispoziții legale ceea ce ține de apanajul magistratului.

Referitor la

cheltuielile de judecată

Admițând acțiunea în

întregime, prima instanță a obligat pârâtele la plata sumei de 10.739,3 RON

cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru

și timbru judiciar, onorariu de expert și onorariu de avocat.

Ca efect al

modificării soluției și admiterii în parte a acțiunii cheltuielile de judecată

vor fi ajustate proporțional, conform art. 276 C. proc. civ.

Totodată, va fi redus

în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. onorariul de avocat în cuantum de

9.700 RON în raport de criteriile legale, rezultând în final un cuantum total

al cheltuielilor de judecată de 5.000 RON, sumă apreciată de Înalta Curte ca

fiind rezonabilă și echitabilă din perspectiva tuturor părților litigante.

soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se vor admite recursurile, modificându-se

sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării parțiale a actelor

administrativ fiscale atacate, care vor fi menținute numai în privința

debitului principal în cuantum de 246.351 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova, în

nume propriu și pentru Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței nr. 30 din 25 ianuarie 2012 a

Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că, admite în parte acțiunea formulată de SC A.T. SA Argeș,

anulează parțial decizia din 22 martie 2011 emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Argeș și decizia din 3 februarie 2011 emisă de Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Craiova și procesul-verbal de

control din 3 februarie 2011 emis de Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Craiova, în ceea ce privește debitele accesorii în cuantum de

423.932 RON majorări de întârziere și 36.950 RON penalități de întârziere.

Menține actele

atacate în privința debitului principal în cuantum de 246.351 RON.

Obligă pârâtele la

plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin.

(3) și art. 276 din C. proc. civ., către reclamanta SC A.T. SA Argeș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS