ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, contestație împotriva Deciziei nr. 8948 din 31.08.2017 a F.G.A., act pe care îl apreciază ca fiind netemeinic și nelegal, solicitând: admiterea contestației și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON cu titlu de despăgubiri, penalități de 0,2% pe zi, calculate începând cu 11.05.2013, precum și 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentința nr. 8985/12.10.2015 pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 429/09.11.2016, a Tribunalului Galați.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4934 din 14 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar, în rejudecare, admiterea contestației și obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON cu titlu de despăgubiri, penalități de 0,2% pe zi calculate începând cu 11.05.2013, precum și 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentința nr. 8985/12.10.2015 pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 429/09.11.2016 a Tribunalului Galați.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- reclamant a relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și a criticat sentința recurată ca fiind netemeinică și nelegală, invocând următoarele motive:

Instanța în mod greșit a respins contestația formulată de către petent și în mod greșit a apreciat că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere. În opinia recurentului, acest termen nu poate avea natura unui termen de decădere, deoarece procedura instituită de această lege este una administrativ- jurisdicțională, gratuită și facultativă, și, atât Decizia nr. 8948 din data de 31.08.2017, cât și sentința civilă nr. 4934 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 14.12.2017, în dosarul nr. x/2017, sunt netemeinice și nelegale.

Astfel, susține recurentul- reclamant, din dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, reiese în mod clar faptul că există un termen de prescripție de 5 ani înăuntrul căruia o persoană care are o creanță împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților poate introduce cerere de chemare în judecată pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Această dispoziție are prioritate față de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societății de asigurare.

Recurentul- reclamant apreciază că instanța de fond a interpretat greșit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, confundând instituția dreptului material la acțiune cu instituția dreptului de a cere executarea silită. în realitate, arată acesta, art. 13 alin. (6) reglementează dreptul material la acțiune al creditorului care are o creanță împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, nicidecum dreptul de a cere executarea silită.

În condițiile în care art. 13 alin. (6) reglementează dreptul material la acțiune, iar nu dreptul de a cere executarea silită, atunci termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu poate avea natura unui termen de decădere. Dacă termenul 90 de zile ar fi unul de decădere, apreciază recurentul că existența dispozițiilor art. 13 alin. (6) nu ar mai avea rost.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, din interpretarea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 și a art. 14 din Legea nr. 213/2015, reiese faptul că un creditor ce are o creanță împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților are două posibilități pentru recuperarea creanței sale: fie să formuleze o cerere adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, fie să se adreseze cu o acțiune în justiție împotriva Fondului, în termen de 5 ani de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Cu alte cuvinte, în opinia sa cele două etape sunt alternative, iar neparcurgerea etapei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu se sancționează cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge și etapa prevăzută de art. 13 alin. (6) din același act normativ.

Intimatul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 08 martie 2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, arătând că în mod întemeiat instanța de fond a respins contestația părții reclamante, și a menținut Decizia F.G.A. nr. 8948 din 31.08.2017.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată inițialpentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept în care poate fi încadrat, relativ la motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar și din perspectiva apărărilor formulate în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte reține că instanța de fond a efectuat o corectă interpretare și aplicare a legii referitor la modul de soluționare a cererii reclamantului în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel încât, criticile evocate se vădesc a fi nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 8948/31.08.2017 emisă de pârât, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 3.475,31 RON despăgubiri, penalități de 0,2% pe zi calculate începând cu 11.05.2013, precum și 360 RON cheltuieli de judecată, sume stabilite prin sentința nr. 8985/12.10.2015 pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2014, definitivă.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, concluzionând că reclamantul a depus cererea de plată după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și, totodată, constatând că termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 13 alin. (6) este distinct de termenul de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) și vizează o fază ulterioară celei de emitere a deciziei de soluționare a cererii de plată, respectiv, cea de punere în executare, în vreme ce termenul de 90 de zile reglementează termenul în care cererea de plată poate fi depusă.

Recurentul-reclamant A. a susținut interpretarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 și a art. 14 alin. (1) din aceeași lege, în opinia sa cele două etape fiind alternative; neparcurgerea etapei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu se sancționează cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge și etapa prevăzută de art. 13 alin. (6), termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) .

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond se bazează pe o aplicare corectă și legală a normelor de drept substanțial incidente.

Legea nr. 213/2015, privind Fondul de garantare a asiguraților stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Și potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, și reținând că, în speță, recurentul- reclamant A. a formulat cererea de despăgubire abia la data de 19 aprilie 2017, corect s-a respins cererea acestuia, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus-arătată fiind depășit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment al Societății de Asigurare- Reasigurare "B." S.A. (28.04.2016), cât și prin raportare la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior- cazul în speță, 09.11.2016.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Însă, exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor termene și proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

Așadar, Înalta Curte reține că dreptul la despăgubire a creditorului de asigurare împotriva Fondului de garantare- recurentul-reclamant A., s.n.- este prevăzut de lege, însă acest drept poate fi exercitat numai în condițiile Legii nr. 213/2015, care instituie o procedură specială, cu termene speciale, imperative, și caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu poate avea natura unui termen de decădere, deoarece procedura instituită de această lege este una administrativ- jurisdicțională, gratuită și facultativă, sunt total eronate, și nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula" din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurentul îi atribuie semnificația de facultate, și nu de obligație, de decădere, de a formula cererea în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurentul-reclamant a formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme, este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că aprecierea recurentului- reclamant potrivit căreia, instanța de fond a interpretat greșit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, confundând instituția dreptului material la acțiune cu instituția dreptului de a cere executarea silită, este total nefondată.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, și vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

Astfel, în niciun caz nu se poate vorbi de două etape alternative, neparcurgerea uneia neputând fi sancționată cu decăderea creditorului din dreptul de a parcurge și cealaltă etapă, cum eronat și cu eludarea dispozițiilor legale interpretează recurentul- reclamant.

Termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseși, și nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, cum greșit pretinde recurentul, și în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil, potrivit cu care,

Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general și constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc și în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului cod de aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare"].

Prin urmare, în contextul normativ special instituit de legiuitorul român, care reglementează strict condițiile și termenele de exercitare a drepturilor asiguraților, în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea de chemare în judecată a reclamantului este neîntemeiată, și, ca atare, corect fiind respinsă prin Decizia contestată, cererea sa de plată ca tardivă.

Instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană. Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european.

Astfel, potrivit Curții europene, imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 par. 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei, par. 51).

Așa fiind, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond prin care s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală, și constatând că prima instanță a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 4934 din 14 decembrie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.