ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4677/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4677/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huși la data de 3 februarie 2000,

reclamanta L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Agriculturii și Alimentației, anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate, în sensul radierii suprafeței de 6.817,23 m.p. teren din

suprafața totală de 37.480,30 m.p., iar în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, SC I. SA și SC R. SA a solicitat obligarea acestor

pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din

orașul Huși, str. Saca, compus din teren în suprafață de 1 ha 35 arii 80 centiari,

moara de grâu și presa de ulei, cu două hambare mari pentru cereale.

Prin Sentința civilă nr. 2375 din 11

octombrie 2000, Judecătoria Huși a declinat în favoarea Curții de Apel lași

spre competentă soluționare cererea privind constatarea nulității absolute a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a suspendat judecata

acțiunii în revendicare până la soluționarea primei cereri.

Prin sentința nr. 27/ CA din 12

februarie 2001, Curtea de Apel Iași a declinat competența de soluționare a

cererii privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de

proprietate în favoarea Curții de Apel Suceava, față de dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 29/1990 și având în vedere că domiciliul reclamantei se află în

municipiul Botoșani.

Prin sentința nr. 72 din 7 mai 2002,

Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâții SC M.P.I. SA Bârlad și Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor.

Sentința pronunțată de Curtea de Apel

Suceava a intrat în puterea lucrului judecat, urmare a anulării recursului

declarat de reclamantă prin decizia nr. 932 din 7 martie 2003 a Curții Supreme

de Justiție - Secția de contencios administrativ.

După parcurgerea acestei etape

judiciare, la data de 26 noiembrie 2003, reclamanta a formulat o nouă cerere de

chemare în judecată la Judecătoria Huși, în contradictoriu cu Consiliul local

Huși, SC I. SA, SC C. SA, SC R.I.U.P. SA și SC P. SA - Sucursala Peco,

solicitând obligarea primului pârât să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de teren de 1 ha, 35 ari, 80 centiari și utilajele

de moară și panificație, obligarea SC I. SA să-i lase în deplină proprietate și

posesie suprafața de 6.817,23 m.p. teren, precum și construcția moară și

utilajele de panificație, obligarea pârâtei SC C. SA să-i lase în deplină

proprietate și posesie suprafața de 800 m.p. teren, obligarea pârâtei SC R.I.U.P.

SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.500 m.p. teren și

obligarea SC P. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

suprafața de 500 m.p., toate imobilele fiind situate la aceeași adresă în str.

Saca, Huși.

Prin Sentința civilă nr. 72 din 31

ianuarie 2005, Judecătoria Huși a admis excepția de inadmisibilitate a

acțiunii.

Pe cale de consecință, a respins

acțiunea promovată de reclamantă și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.,

formulată de SC C. SA Vaslui, reținând că reclamanta trebuia să urmeze

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 340 din 3 iunie 2005,

Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile

nr. 72 din 31 ianuarie 2005 a Judecătoriei Huși, pe care a anulat-o și a trimis

cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Vaslui, reținând că,

raportat la valoarea obiectului litigiului, 8 miliarde lei, această instanță

era competentă să judece fondul pricinii.

Prin sentința civilă nr. 426 bis din

18 aprilie 2006, Tribunalul Vaslui a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei suprafețele de teren, după

cum urmează:

Consiliul local Huși, suprafața de

663,43 m.p.;

SC P.I. SA București suprafața de

6.625,32 m.p.;

SC R.I.U.P.P. SA Huși suprafața de

2.224,95 m.p.;

SC P. SA Vaslui suprafața de 2.189,54

m.p. și

SC C. SA Vaslui suprafața de 848,96

m.p. și o clădire cu destinația de moară, imobile identificate în raportul de

expertiză tehnică și schița anexă expert S.D.

A respins excepțiile invocate de

pârâte privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsei calității procesuale pasive

și a prescripției achizitive.

A respins cererea de chemare în

garanție a A.V.A.S.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că pârâții au calitate procesuală pasivă, pentru că sunt posesorii

suprafețelor de teren revendicate, iar acțiunea promovată de reclamantă este

admisibilă în virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția

României și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

În ceea ce privește excepția

prescripției achizitive, invocată de pârâta SC C. SA, tribunalul a reținut că

această pârâtă deține un titlu asupra imobilului în litigiu abia din anul 1999,

când a cumpărat imobilul de la A.V.A.S.

În ceea ce privește fondul raportului

juridic dedus judecății, tribunalul a reținut că autorul reclamantei a dobândit

în anul 1946, prin act autentic, suprafața de 1,3580 ha teren în Huși, str.

Saca, pe care, ulterior, a edificat o construcție cu destinație de moară și

presă de ulei, fiind înscris în Camera de Industrie și Comerț ca o firmă

comercială.

Imobilele au fost preluate de stat în

baza Decretului nr. 92/1950, tară a exista, însă, un document oficial privind

naționalizarea imobilului descris, astfel încât preluarea a avut loc tară

titlu.

În condițiile în care preluarea

imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, dreptul de proprietate al

autorului reclamantei nu a fost legal desființat, rămânând în patrimoniul

titularului său.

Tribunalul a mai constatat că

suprafețele de teren revendicate nu corespund ca întindere cu cele deținute de

pârâți, acțiunea urmând a fi admisă în limita suprafețelor de teren identificate

prin expertiză, inclusiv construcțiile existente în posesia pârâtelor, mai

puțin a utilajelor care au fost distruse la data preluării.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta și pârâții SC C. SA, SC P.I. SA, SC P. SA și SC P. SA.

Pe de altă parte, prima acțiune în

revendicare, a cărei judecată a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ.,

a fost repusă pe rol, iar prin Sentința civilă nr. 907, din 7 noiembrie 2006,

rămasă definitivă și devenită irevocabilă, Judecătoria Huși a admis excepția de

litispendență și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, investită cu

soluționarea apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul

Vaslui.

Prin decizia nr. 202 din 3 decembrie

2008, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a constatat perimată acțiunea în

revendicare formulată în anul 2000.

A admis apelurile declarate de SC C. SA,

SC P.I. SA, SC P. SA și SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 426 bis din 18

aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că

a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantă.

A menținut restul dispozițiilor

sentinței și a respins recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași

sentințe.

Instanța de apel a constatat că

acțiunea în revendicare introdusă în anul 2000 este perimată, chiar dacă

judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., pentru că

reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei abia la 30 mai 2006, peste

termenul prevăzut de art. 248 C. proc. civ.

Cât privește acțiunea în revendicare

formulată la data de 26 noiembrie 2003, instanța de apel a reținut că,după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta trebuia să parcurgă procedura

specială reglementată de această lege.

Prin decizia nr. 887 din 12 februarie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a

trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Înalta Curte a constatat că reclamanta

din Dosarul nr. 532/2000 al Judecătoriei Huși nu a rămas în pasivitate timp de

mai mult de 1 an, ci a introdus o nouă acțiune cu același obiect, în contradictoriu

cu aceleași părți, la aceeași instanță, ceea ce dovedește intenția sa de a

continua procesul și inaplicabilitatea sancțiunii perimării.

Înalta Curte a mai reținut că în cea

de a doua acțiune în revendicare, în care au fost chemate în judecată și alte

părți, iar obiectul acțiunii a fost extins cu privire și la alte terenuri, admisibilitatea

acțiunii se va analiza în raport de împrejurarea dacă reclamanta a formulat

notificări cu respectarea Legii nr. 10/2001.

După rejudecare, prin decizia nr. 61

din 27 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelurile declarate de SC C. SA, SC P. SA, SC O.M.V.P. SA

și SC P.I. SA împotriva sentinței civile nr. 426 bis din 18 aprilie 2006 a

Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte.

A admis cererea de intervenție

formulată de SC M.P.I. SA.

A respins acțiunea în revendicare.

A păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței.

A respins apelul declarat de

reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de rejudecare în apel a

constatat că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în cazul în care imobilele preluate abuziv au

fost înstrăinate cu respectarea prevederilor legale, iar dobânditorii au fost

de bună credință, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă,

deoarece se aduce atingere unui alt drept de proprietate, precum și

principiului securității raporturilor juridice, motiv pentru care acțiunea

promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Instanța de apel a mai reținut că

reclamanta a urmat și procedura instituită de legea specială.

Astfel, a notificat pârâta SC C. SA,

societate integral privatizată, la data de 16 iulie 2001, solicitând

restituirea în natură a suprafeței de 1.000 m.p. în str. Saca, societatea

îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze A.V.A.S.

Notificată a fost și SC P. SA,

societate integral privatizată, la data de 13 iulie 2001 pentru suprafața de

2.500 m.p. teren de la aceeași adresă, dar nu există dovezi cu privire la modul

de soluționare a notificării.

Deși reclamanta a formulat acțiunea în

revendicare înregistrată în anul 2000 împotriva SC I.S.A. SA, devenită SC P.I.

SA, în urma reorganizării, i-a transmis și notificare la data de 12 martie

2001, solicitând restituirea imobilului teren și construcție din str. Saca.

Instanța de apel a mai reținut că

reclamanta a notificat și SC P. SA la 20 septembrie 2001 în vederea restituirii

suprafeței de teren de 800 m.p. din str. Saca nr. 19, dar notificarea a fost

respinsă prin decizia nr. 388 din 19 octombrie 2004 a SC P. SA.

Raportat la modalitățile în care cele

patru pârâte s-au reorganizat în decursul timpului, începând cu anii 1990 și au

devenit proprietarele suprafețelor de teren pe care le stăpânesc, instanța de

apel a constatat că sunt dobânditoare de bună credință.

A mai reținut instanța de apel, că,

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când nu

este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, statul urmează să

plătească despăgubiri bănești persoanei îndreptățite, dar, în cauză, reclamanta

nu a chemat în judecată Statul Român.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nelegală, deoarece, prin

decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că ambele acțiuni în revendicare sunt admisibile.

Acțiunea în revendicare introdusă la

data de 3 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Huși a fost formulată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o face admisibilă, potrivit art.

481 C. civ. și deciziei în interesul Legii nr. 5/2000, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Pârâtele nu se pot prevala de buna lor

credință, deoarece, imobilul a trecut rară titlu în proprietatea statului,

fiind folosit de unitățile sale din subordine, iar după anul 1990 recurenta - reclamantă

a făcut numeroase demersuri pentru recuperarea acestei proprietăți. Pârâții nu

au probat că au făcut toate verificările apte a confirma existența dreptului

celui de la care au achiziționat, pentru a se aplica principiul „error communis

facit jus

”

.

În cadrul unei acțiuni în revendicare,

instanța trebuie să dea prioritate titlului de proprietate cel mai

caracterizat, care, în speță, este titlul reclamantei.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că principiul securității raporturilor juridice

trebuie respectat și în cazul fostului proprietar.

Recurenta a mai arătat că și cererea

reconvențională a fost soluționată necorespunzător, pentru că nu există nici un

raport juridic între reclamantă și SC C. SA Vaslui.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt fondate,

pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește încadrarea în

drept a motivelor de recurs, se constată că intimatele - pârâte SC C. SA

Vaslui, SC O.M.V.P. SA și SC P.I. SA au formulat întâmpinări, ultima pârâtă

invocând și nulitatea recursului, motivat de faptul că nu permite încadrarea în

nici una din ipotezele menționate în art. 304 C. proc. civ.

Susținerile privind posibilitatea

încadrării recursului nu sunt fondate, deoarece motivarea recursului presupune,

potrivit art. 302 lit. c) C. proc. civ., prezentarea motivelor de nelegalitate

și dezvoltarea lor.

Or, recurenta - reclamantă a indicat

în mod lipsit de echivoc că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor de nelegalitate că instanța

de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., art.

481 C. civ. și a dat o interpretare greșită deciziilor în interesul legii

pronunțate de Înalta Curte și jurisprudenței C.E.D.O., aplicabile în speță.

Cât privește motivele de recurs, se

constată că, instanțele de judecate au fost sesizate cu două acțiuni în

revendicare, prima promovată la data de 3 februarie 2000, iar cea de a doua la

data de 26 noiembrie 2003.

Prin prima acțiune în revendicare,

reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, SC I. SA și SC R. SA obligarea acestora să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din orașul Huși, str. Saca, compus

din teren în suprafață de 1 ha 35 ari 80 centiari, moara de grâu și presa de

ulei, cu două hambare mari pentru cereale și a revendicat și terenul în

suprafață de 6.817,23 m.p. cuprins în terenul pentru care s-a emis certificat

de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul SC I. SA.

Prin a doua acțiune în revendicare,

reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local Huși, SC I. SA, SC

C. SA, SC R.I.U.P. SA și SC P. SA - Sucursala Peco, obligarea primului pârât

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 1

ha, 35 ari, 80 centiari și utilajele de moară și panificație, obligarea SC I. SA

să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 6.817,23 m.p. teren,

precum și construcția moară și utilajele de panificație, obligarea pârâtei SC C.

SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 800 m.p. teren,

obligarea pârâtei SC R.I.U.P. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie

suprafața de 2.500 m.p. teren și obligarea SC P. SA să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de 500 m.p., toate imobilele fiind

situate la aceeași adresă în str. Saca, Huși.

Prin decizia nr. 887 din 12 februarie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că acțiunea introdusă

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 532/2000 al

Judecătoriei Huși, trebuia să fie soluționată în raport de dreptul comun, dacă

partea nu alege posibilitatea suspendării acesteia până la finalizarea

procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001, iar nu respinsă ca

inadmisibilă, cu motivarea că prin a doua acțiune a fost depășit termenul de

decădere prevăzut de legea specială, pentru că cea de a doua acțiune în

revendicare nu o continuă pe prima, ca o consecință a intervenirii perimării.

Se constată că, prin decizia atacată,

instanța de apel a respins acțiunea în revendicare nu doar pentru considerente

care țin de analiza fondului raportului juridic dedus judecății, ci și pentru

faptul că aceasta este inadmisibilă, motivat de intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Or, aceasta reprezintă o încălcare a

dispozițiilor deciziei de casare care a statuat în mod clar că prima acțiune în

revendicare trebuia soluționată potrivit dispozițiilor dreptului comun.

În plus, sub acest aspect, instanța de

apel a tăcut și o greșită aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se aplică doar în

situația acțiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a legii

speciale de reparație, nu și celor promovate anterior.

De altfel, decizia instanței de apel

este greșită și pentru faptul că, deși constată în primul rând

inadmisibilitatea celor două acțiuni în revendicare, analizează și fondul

raportului juridic dedus judecății, deși cele două chestiuni se exclud.

Este adevărat că instanța de apel a

făcut și o analiză de fond, întemeindu-se pe ideea că subdobânditorii bunurilor

revendicate au fost de bună credință, situație în care acțiunea în revendicare

nu poate fi admisă.

Și această constatare este greșită,

deoarece buna credință nu reprezintă un element care trebuie analizat în cadrul

unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, cum este cazul în

prezenta speță, ci este specifică excepțiilor de la principiul resoluto iure

dantis, resolvitur ius accipensis, principiu ce nu face obiect de analiză în

prezenta cauză.

Fiind investită cu o acțiune în

revendicare în care ambele părți exhibă câte un titlu, instanța de apel trebuia

să aplice regulile specifice acestei instituții juridice și să verifice care

din titluri este mai caracterizat, chiar și în ipoteza în care există un

certificat de atestare a dreptului de proprietate validat de instanță.

Cât privește cea de a doua acțiune în

revendicare, instanța de apel trebuia să constate că aceasta cuprinde în mare

măsură cereri care au formulat și obiectul primei acțiuni în revendicare și să

dispună în consecință, căci îndrumările deciziei de casare privind analizarea

inadmisibilității a vizat doar cererea prin care obiectul acțiunii a fost

extins și cu privire la alte terenuri și alte părți.

De aceea, se va admite recursul

declarat de reclamantă, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La rejudecare se vor respecta

dispozițiile din prezenta decizie de casare și cele din decizia de casare

anterioară și se vor verifica toate cererile și apărările formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

L.I. împotriva Deciziei nr. 61 din 27 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.