ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4677/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huși la data de 3 februarie 2000, reclamanta L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Alimentației, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în sensul radierii suprafeței de 6.817,23 m.p. teren din suprafața totală de 37.480,30 m.p., iar în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, SC I. SA și SC R. SA a solicitat obligarea acestor pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din orașul Huși, str. Saca, compus din teren în suprafață de 1 ha 35 arii 80 centiari, moara de grâu și presa de ulei, cu două hambare mari pentru cereale.

Prin Sentința civilă nr. 2375 din 11 octombrie 2000, Judecătoria Huși a declinat în favoarea Curții de Apel lași spre competentă soluționare cererea privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a suspendat judecata acțiunii în revendicare până la soluționarea primei cereri. Prin sentința nr. 27/ CA din 12 februarie 2001, Curtea de Apel Iași a declinat competența de soluționare a cererii privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea Curții de Apel Suceava, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 și având în vedere că domiciliul reclamantei se află în municipiul Botoșani. Prin sentința nr. 72 din 7 mai 2002, Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca tardivă, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții SC M.P.I.

SA Bârlad și Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Sentința pronunțată de Curtea de Apel Suceava a intrat în puterea lucrului judecat, urmare a anulării recursului declarat de reclamantă prin decizia nr. 932 din 7 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ. După parcurgerea acestei etape judiciare, la data de 26 noiembrie 2003, reclamanta a formulat o nouă cerere de chemare în judecată la Judecătoria Huși, în contradictoriu cu Consiliul local Huși, SC I. SA, SC C. SA, SC R.I.U.P. SA și SC P. SA - Sucursala Peco, solicitând obligarea primului pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 1 ha, 35 ari, 80 centiari și utilajele de moară și panificație, obligarea SC I. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 6.817,23 m.p.

teren, precum și construcția moară și utilajele de panificație, obligarea pârâtei SC C. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 800 m.p. teren, obligarea pârâtei SC R.I.U.P. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.500 m.p. teren și obligarea SC P. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 500 m.p., toate imobilele fiind situate la aceeași adresă în str. Saca, Huși. Prin Sentința civilă nr. 72 din 31 ianuarie 2005, Judecătoria Huși a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii. Pe cale de consecință, a respins acțiunea promovată de reclamantă și cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de SC C. SA Vaslui, reținând că reclamanta trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 340 din 3 iunie 2005, Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 72 din 31 ianuarie 2005 a Judecătoriei Huși, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Vaslui, reținând că, raportat la valoarea obiectului litigiului, 8 miliarde lei, această instanță era competentă să judece fondul pricinii. Prin sentința civilă nr. 426 bis din 18 aprilie 2006, Tribunalul Vaslui a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei suprafețele de teren, după cum urmează: Consiliul local Huși, suprafața de 663,43 m.p.; SC P.I. SA București suprafața de 6.625,32 m.p.; SC R.I.U.P.P.

SA Huși suprafața de 2.224,95 m.p.; SC P. SA Vaslui suprafața de 2.189,54 m.p. și SC C. SA Vaslui suprafața de 848,96 m.p. și o clădire cu destinația de moară, imobile identificate în raportul de expertiză tehnică și schița anexă expert S.D. A respins excepțiile invocate de pârâte privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsei calității procesuale pasive și a prescripției achizitive. A respins cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâții au calitate procesuală pasivă, pentru că sunt posesorii suprafețelor de teren revendicate, iar acțiunea promovată de reclamantă este admisibilă în virtutea dreptului de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În ceea ce privește excepția prescripției achizitive, invocată de pârâta SC C. SA, tribunalul a reținut că această pârâtă deține un titlu asupra imobilului în litigiu abia din anul 1999, când a cumpărat imobilul de la A.V.A.S. În ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, tribunalul a reținut că autorul reclamantei a dobândit în anul 1946, prin act autentic, suprafața de 1,3580 ha teren în Huși, str. Saca, pe care, ulterior, a edificat o construcție cu destinație de moară și presă de ulei, fiind înscris în Camera de Industrie și Comerț ca o firmă comercială. Imobilele au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950, tară a exista, însă, un document oficial privind naționalizarea imobilului descris, astfel încât preluarea a avut loc tară titlu.

În condițiile în care preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, dreptul de proprietate al autorului reclamantei nu a fost legal desființat, rămânând în patrimoniul titularului său. Tribunalul a mai constatat că suprafețele de teren revendicate nu corespund ca întindere cu cele deținute de pârâți, acțiunea urmând a fi admisă în limita suprafețelor de teren identificate prin expertiză, inclusiv construcțiile existente în posesia pârâtelor, mai puțin a utilajelor care au fost distruse la data preluării. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâții SC C. SA, SC P.I. SA, SC P. SA și SC P. SA. Pe de altă parte, prima acțiune în revendicare, a cărei judecată a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc.

civ., a fost repusă pe rol, iar prin Sentința civilă nr. 907, din 7 noiembrie 2006, rămasă definitivă și devenită irevocabilă, Judecătoria Huși a admis excepția de litispendență și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, investită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Vaslui. Prin decizia nr. 202 din 3 decembrie 2008, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a constatat perimată acțiunea în revendicare formulată în anul 2000. A admis apelurile declarate de SC C. SA, SC P.I. SA, SC P. SA și SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 426 bis din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantă.

A menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Instanța de apel a constatat că acțiunea în revendicare introdusă în anul 2000 este perimată, chiar dacă judecata a fost suspendată în temeiul art. 244 C. proc. civ., pentru că reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei abia la 30 mai 2006, peste termenul prevăzut de art. 248 C. proc. civ. Cât privește acțiunea în revendicare formulată la data de 26 noiembrie 2003, instanța de apel a reținut că,după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta trebuia să parcurgă procedura specială reglementată de această lege. Prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Înalta Curte a constatat că reclamanta din Dosarul nr. 532/2000 al Judecătoriei Huși nu a rămas în pasivitate timp de mai mult de 1 an, ci a introdus o nouă acțiune cu același obiect, în contradictoriu cu aceleași părți, la aceeași instanță, ceea ce dovedește intenția sa de a continua procesul și inaplicabilitatea sancțiunii perimării. Înalta Curte a mai reținut că în cea de a doua acțiune în revendicare, în care au fost chemate în judecată și alte părți, iar obiectul acțiunii a fost extins cu privire și la alte terenuri, admisibilitatea acțiunii se va analiza în raport de împrejurarea dacă reclamanta a formulat notificări cu respectarea Legii nr. 10/2001. După rejudecare, prin decizia nr. 61 din 27 mai 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de SC C. SA, SC P. SA, SC O.M.V.P.

SA și SC P.I. SA împotriva sentinței civile nr. 426 bis din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a schimbat-o în parte. A admis cererea de intervenție formulată de SC M.P.I. SA. A respins acțiunea în revendicare. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Instanța de rejudecare în apel a constatat că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul în care imobilele preluate abuziv au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor legale, iar dobânditorii au fost de bună credință, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă, deoarece se aduce atingere unui alt drept de proprietate, precum și principiului securității raporturilor juridice, motiv pentru care acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a urmat și procedura instituită de legea specială. Astfel, a notificat pârâta SC C. SA, societate integral privatizată, la data de 16 iulie 2001, solicitând restituirea în natură a suprafeței de 1.000 m.p. în str. Saca, societatea îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze A.V.A.S. Notificată a fost și SC P. SA, societate integral privatizată, la data de 13 iulie 2001 pentru suprafața de 2.500 m.p. teren de la aceeași adresă, dar nu există dovezi cu privire la modul de soluționare a notificării. Deși reclamanta a formulat acțiunea în revendicare înregistrată în anul 2000 împotriva SC I.S.A. SA, devenită SC P.I. SA, în urma reorganizării, i-a transmis și notificare la data de 12 martie 2001, solicitând restituirea imobilului teren și construcție din str. Saca.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a notificat și SC P. SA la 20 septembrie 2001 în vederea restituirii suprafeței de teren de 800 m.p. din str. Saca nr. 19, dar notificarea a fost respinsă prin decizia nr. 388 din 19 octombrie 2004 a SC P. SA. Raportat la modalitățile în care cele patru pârâte s-au reorganizat în decursul timpului, începând cu anii 1990 și au devenit proprietarele suprafețelor de teren pe care le stăpânesc, instanța de apel a constatat că sunt dobânditoare de bună credință. A mai reținut instanța de apel, că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când nu este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv, statul urmează să plătească despăgubiri bănești persoanei îndreptățite, dar, în cauză, reclamanta nu a chemat în judecată Statul Român.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că decizia este nelegală, deoarece, prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ambele acțiuni în revendicare sunt admisibile. Acțiunea în revendicare introdusă la data de 3 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Huși a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce o face admisibilă, potrivit art. 481 C. civ. și deciziei în interesul Legii nr. 5/2000, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pârâtele nu se pot prevala de buna lor credință, deoarece, imobilul a trecut rară titlu în proprietatea statului, fiind folosit de unitățile sale din subordine, iar după anul 1990 recurenta - reclamantă a făcut numeroase demersuri pentru recuperarea acestei proprietăți.

Pârâții nu au probat că au făcut toate verificările apte a confirma existența dreptului celui de la care au achiziționat, pentru a se aplica principiul „error communis facit jus ” . În cadrul unei acțiuni în revendicare, instanța trebuie să dea prioritate titlului de proprietate cel mai caracterizat, care, în speță, este titlul reclamantei. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat și în cazul fostului proprietar. Recurenta a mai arătat că și cererea reconvențională a fost soluționată necorespunzător, pentru că nu există nici un raport juridic între reclamantă și SC C. SA Vaslui. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În ceea ce privește încadrarea în drept a motivelor de recurs, se constată că intimatele - pârâte SC C. SA Vaslui, SC O.M.V.P. SA și SC P.I. SA au formulat întâmpinări, ultima pârâtă invocând și nulitatea recursului, motivat de faptul că nu permite încadrarea în nici una din ipotezele menționate în art. 304 C. proc. civ. Susținerile privind posibilitatea încadrării recursului nu sunt fondate, deoarece motivarea recursului presupune, potrivit art. 302 lit. c) C. proc. civ., prezentarea motivelor de nelegalitate și dezvoltarea lor. Or, recurenta - reclamantă a indicat în mod lipsit de echivoc că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând în dezvoltarea motivelor de nelegalitate că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., art. 481 C. civ. și a dat o interpretare greșită deciziilor în interesul legii pronunțate de Înalta Curte și jurisprudenței C.E.D.O., aplicabile în speță. Cât privește motivele de recurs, se constată că, instanțele de judecate au fost sesizate cu două acțiuni în revendicare, prima promovată la data de 3 februarie 2000, iar cea de a doua la data de 26 noiembrie 2003. Prin prima acțiune în revendicare, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, SC I. SA și SC R. SA obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din orașul Huși, str. Saca, compus din teren în suprafață de 1 ha 35 ari 80 centiari, moara de grâu și presa de ulei, cu două hambare mari pentru cereale și a revendicat și terenul în suprafață de 6.817,23 m.p.

cuprins în terenul pentru care s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul SC I. SA. Prin a doua acțiune în revendicare, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul local Huși, SC I. SA, SC C. SA, SC R.I.U.P. SA și SC P. SA - Sucursala Peco, obligarea primului pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 1 ha, 35 ari, 80 centiari și utilajele de moară și panificație, obligarea SC I. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 6.817,23 m.p. teren, precum și construcția moară și utilajele de panificație, obligarea pârâtei SC C. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 800 m.p. teren, obligarea pârâtei SC R.I.U.P.

SA să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 2.500 m.p. teren și obligarea SC P. SA să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 500 m.p., toate imobilele fiind situate la aceeași adresă în str. Saca, Huși. Prin decizia nr. 887 din 12 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că acțiunea introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. 532/2000 al Judecătoriei Huși, trebuia să fie soluționată în raport de dreptul comun, dacă partea nu alege posibilitatea suspendării acesteia până la finalizarea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001, iar nu respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că prin a doua acțiune a fost depășit termenul de decădere prevăzut de legea specială, pentru că cea de a doua acțiune în revendicare nu o continuă pe prima, ca o consecință a intervenirii perimării.

Se constată că, prin decizia atacată, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare nu doar pentru considerente care țin de analiza fondului raportului juridic dedus judecății, ci și pentru faptul că aceasta este inadmisibilă, motivat de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, aceasta reprezintă o încălcare a dispozițiilor deciziei de casare care a statuat în mod clar că prima acțiune în revendicare trebuia soluționată potrivit dispozițiilor dreptului comun. În plus, sub acest aspect, instanța de apel a tăcut și o greșită aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care se aplică doar în situația acțiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, nu și celor promovate anterior.

De altfel, decizia instanței de apel este greșită și pentru faptul că, deși constată în primul rând inadmisibilitatea celor două acțiuni în revendicare, analizează și fondul raportului juridic dedus judecății, deși cele două chestiuni se exclud. Este adevărat că instanța de apel a făcut și o analiză de fond, întemeindu-se pe ideea că subdobânditorii bunurilor revendicate au fost de bună credință, situație în care acțiunea în revendicare nu poate fi admisă. Și această constatare este greșită, deoarece buna credință nu reprezintă un element care trebuie analizat în cadrul unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, cum este cazul în prezenta speță, ci este specifică excepțiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipensis, principiu ce nu face obiect de analiză în prezenta cauză.

Fiind investită cu o acțiune în revendicare în care ambele părți exhibă câte un titlu, instanța de apel trebuia să aplice regulile specifice acestei instituții juridice și să verifice care din titluri este mai caracterizat, chiar și în ipoteza în care există un certificat de atestare a dreptului de proprietate validat de instanță. Cât privește cea de a doua acțiune în revendicare, instanța de apel trebuia să constate că aceasta cuprinde în mare măsură cereri care au formulat și obiectul primei acțiuni în revendicare și să dispună în consecință, căci îndrumările deciziei de casare privind analizarea inadmisibilității a vizat doar cererea prin care obiectul acțiunii a fost extins și cu privire la alte terenuri și alte părți.

De aceea, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La rejudecare se vor respecta dispozițiile din prezenta decizie de casare și cele din decizia de casare anterioară și se vor verifica toate cererile și apărările formulate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta L.I. împotriva Deciziei nr. 61 din 27 mai 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.