ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4198/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunțată în Dosar nr. 1322/250/2010, Tribunalul Arad a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și în consecință a respins acțiunea formulată de către reclamantul S.M.E.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. A respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul S.M.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin comuna U. având ca obiect revendicare imobiliară. A respins acțiunea reconvențională formulată de către pârâtul reclamant reconvențional Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, și a obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.

Tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 13 martie 2012, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad prin sentința civilă nr. 201 din 29 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Lipova în Dosarul nr. 1322/250/2010, constatându-se că valoarea litigiului, în ce privește acțiunea principală este de 3 . 431.875 RON, reclamantul S.M.E.D.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Primarul comunei U. și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad: - constatarea nevalabilității titlului Statului cu privire la imobilul situat în comuna U., județul Arad, înscris în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetație forestieră în suprafață de 100 ha; - să fie obligați pârâții să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul descris mai sus, în urma comparării titlurilor de proprietate; - rectificarea înscrierilor din cartea funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate. În drept a invocat dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, art. 44 din Constituția României, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

La termenul din 31 ianuarie 2011, Ministerul Finanțelor Publice a formulat acțiune reconvențională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 112.947.950 RON (la valoarea anului 1945) stabilită prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, suma ce urmează a fi actualizată până la data plății și care reprezintă ipoteca în favoarea Statului Roman pentru impozitul succesoral. Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, invocată de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, potrivit dispozițiile art. 137 C. proc. civ., tribunalul a admis-o în temeiul dispozițiilor art. 3, 20, 21 din Legea nr. 215/2001, coroborate cu prevederile art. 4, 6, 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, reținând că în cauză, calitatea procesuală activă are Statul Român prin comuna U. prin primar.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare pe drept comun invocând prevederile dispozițiilor art. 480, art. 481 din vechiul C. civ., în vigoare la data formulării acțiunii, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul înscris în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetație forestieră în suprafață de 100 ha și să se dispună rectificarea CF cu privire la titularul dreptului de proprietate. Potrivit adresei din data de 13 iunie 2012 emisă de către Comisia locală de fond funciar U., reclamantul nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cele 100 ha teren cu vegetație forestieră în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005.

Din înscrisul de la dosar rezultă că, în anul 2006 reclamantul s-a adresat Comisiei Județene Arad pentru restituirea terenurilor înscrise în CF nr. X2 localitatea Bb.. Prin sentința civilă nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, judecătoria Lipova a admis în parte plângerea formulată de reclamantul din prezenta cauză, a dispus anularea parțială a hotărârii din data de 25 aprilie 2007 emisă de Comisia Județeană Arad și a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea petentului asupra suprafeței de 336,13 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U., respingând capătul de cerere în constatare și pentru reconstituirea diferenței de teren până la 437,50 ha.

În considerentele sentinței, judecătoria a reținut că, petentul a depus la Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad cerere prin care solicita Comisiei reconstituirea dreptului de proprietate, pentru suprafața de 437,50 ha teren cu vegetație forestieră care ar fi aparținut antecesorilor săi. Judecătoria a mai constatat că în urma analizării acestei cereri, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad prin hotărârea din 25 aprilie 2007 a admis în parte cererea pentru suprafața de 101,17 ha, pe motiv că solicitantul nu face dovada că autorul său ar fi deținut mai mult teren decât acesta și cel asupra căruia i s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

De asemenea, a reținut că, la dosar s-a depus coala funciară nr. X1 B. din care rezultă că A.M., moștenit de I.M.S., antecesorul petentului a avut în proprietate 2043,94 ha teren cu vegetație forestieră doar pe raza acestei localități până la preluarea lui de către autoritățile comuniste, și nu s-a făcut dovada că acest teren se suprapune total sau parțial cu cel în suprafață de 4564,30 ha retrocedat deja petentului, considerându-se astfel că, din moment ce petentul a prezentat un document care atestă proprietatea antecesorului său, nu i se poate imputa vreo culpă sub aspectul unor neclarități în retrocedare, din hotărârea din 12 iulie 2006 rezultând că i s-a retrocedat suprafața de 1139,50 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U., iar făcându-se diferența cu suprafața de 2043,94 ha deținută, este acoperită suprafața solicitată.

Având în vedere însă că prin hotărârea din 25 aprilie 2007 i s-a aprobat cererea pentru 101,17 ha, s-a apreciat să i se va acorda doar suprafața de 336,13 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U. din suprafața totală de 437,50 ha solicitată, nefiind acordată suprafața de aproximativ 100 ha.

Analizând sentința civilă nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, tribunalul a constatat că, Judecătoria Lipova și Tribunalul Arad în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat s-au pronunțat asupra reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cu privire la terenul înscris în CF nr. X1 B., fiind respinsă cererea acestuia pentru diferența de 100 ha teren, suprafață pe care acesta o solicită în prezenta acțiune în revendicare, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 1200 alin. (4) C. civ., tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamant și în consecință a respins și cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

S-a apreciat că, și în situația în care instanțele nu s-ar fi pronunțat anterior cu privire la suprafața solicitată de reclamant, acțiunea acestuia pe drept comun nu este admisibilă cât timp există lege specială privind restituirea terenurilor agricole și cu vegetației forestieră, potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, legea specială înlăturând aplicarea dreptului comun. Mai mult, prin decizia nr. 35 din data de 10 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă o altă acțiune formulată de același reclamant pe drept comun, care nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. În baza art. 274 C. proc.

civ., a fost obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză, achitat conform ordinului de plată de la dosar. În termen, împotriva sentinței civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010 a declarat apel reclamantul S.M.E.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Reclamantul S.M.E.D. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. În motivare a arătat că sentința și decizia la care face referire prima instanță se referă într-adevăr la CF nr. X1 B. dar la suprafața de 494,50 ha teren cu vegetație forestieră, pentru care s-a formulat plângere împotriva deciziei de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate și nu la suprafața ce face obiectul prezentei acțiuni.

A arătat că în CF nr. X1 B. sunt înscrise mai multe suprafețe de teren și așa cum rezultă din coala de C.F. depusă la dosar, suprafața de 494,50 ha are cu totul alte numere topografice decât suprafața ce face obiectul prezentului dosar, ori tocmai pentru a nu se face confuzie între cele două suprafețe a efectuat o expertiză topografică pe care a depus-o la dosarul cauzei și la care prima instanță nu a făcut nicio referire. A învederat că un alt motiv al respingerii cererii a fost acela că acțiunea formulată ar fi inadmisibilă cât timp există legi speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și cu vegetație forestieră, în acest sens fiind pronunțată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, or, o astfel de motivație nu poate fi primită în condițiile în care decizia mai sus menționată arată că acțiunile de drept comun întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

sunt admisibile dacă nu aduc atingere ordinii publice, iar în cazul de față nu poate fi vorba de vreo atingere. Mai mult, acțiunea formulată de către reclamant este admisibilă având în vedere următoarele considerente ce vizează fondul cauzei: Imobilul proprietatea familiei sale, situat în comuna Bb., compus din teren cu moară, înscris în CF nr. X1 B., în suprafață totală de 100,5983 ha, a fost preluat de către stat în mod abuziv, prin așa-zisul „bun părăsit” deoarece în baza sentinței nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem Militar s-a dispus confiscarea totală a averii, pentru ca mai apoi, tot în baza unor titluri nevalabile și în mod abuziv să ajungă în proprietatea pârâților.

Indiferent de modul în care s-a dispus trecerea în proprietatea statului, aceste titluri nu pot fi considerate valabile, întrucât preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea flagrantă a Constituției din anul 1948, a art. 480 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. A arătat că Statul Român nu a avut calitatea de proprietar al imobilului, iar din compararea titlului său de proprietate cu titlul pârâtei și respectiv titlul anterior al statului, se poate observa faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, este mai bine consolidat și fără echivoc, compararea titlurilor de proprietate fiind o modalitate juridică de identificare a adevăraților proprietari în materia revendicării imobiliare.

Acțiunea în revendicare imobiliară reglementată de art. 480 și urm. C. civ. este o acțiune petitorie reală și imprescriptibilă, dând dreptul proprietarului neposesor, așa cum este și cazul său, de a pretinde dreptul posesorului neproprietar, solicitând ca instanța de judecată să decidă care titlu de proprietate este mai bine caracterizat. Prin apelul declarat împotriva aceleiași hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligarea reclamantului la plata sumei de 3.450 RON cu titlu de onorariu expert. În motivare a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă, motiv pentru care a reiterat această cerere.

S-a susținut că Statul Român, conform foii de proprietate de la lit. b) din CF nr. X1 B., este proprietar tabular al terenului ca urmare a confiscării, în baza sentinței nr. 49/1954 pronunțată de Tribunalului Suprem Militar. Conform foii de sarcini de la lit. c) din aceeași C.F., la pct. 1, încheierea nr. 638/1945 se notează rangul pentru asigurarea impozitului succesoral ce se va fixa în favoarea Statului Român, iar la pct. 2 din foaia de sarcini, conform încheierii nr. 3122 din 30 octombrie 1945 se notează dreptul de ipotecă în favoarea Statului Român pentru suma de 112.997.950 RON cu titlul de impozit succesoral. Având în vedere faptul că reclamantul nu a făcut dovada plății impozitului succesoral datorat, rezultă că acesta nu a fost achitat.

A solicitat ca instanța de judecată să-i pună în vedere reclamantului sau reprezentantului său să facă dovada achitării acestui impozit succesoral pe care îl consideră ca fiind datorat și neachitat. Pentru aceste considerente, a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, stabilită prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, sumă care urmează a fi actualizată până la data plății efective și care reprezintă ipotecă în favoarea Statului Român pentru impozit succesoral datorat și neachitat. A arătat că sentința este nelegală și prin prisma faptului că prima instanță a omis a ține cont de solicitarea formulată verbal de pârâtă la termenul din data de 27 iunie 2012 când a cerut obligarea reclamantului la plata sumei de 3.450 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de expertiză.

A precizat că la acel termen a expus oral faptul că suma de 150 RON a fost achitată în avans, așa cum a dispus Judecătoria Lipova, iar suma de 3.300 RON a fost achitată la Tribunalul Arad. Prin hotărârea atacată, instanța a dispus obligarea la plată a reclamantului doar pentru suma de 3.300 RON, respectiv la suma achitată conform ordinului de plată aflat. În fapt, prin încheierea din 25 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Lipova s-a dispus achitarea unui avans în sumă de 300 RON pentru efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea silvicultură, în sarcina ambelor părți. În baza celor dispuse de instanță pârâta s-a conformat și a achitat avansul în cuantum de 150 RON (jumătate din suma dispusă de instanță) cu ordinul de plată din 2 iunie 2011, pe care îl depune în probațiune.

În baza încheierii din 18 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în prezenta cauză doar pârâta a fost obligată la achitarea diferenței onorariului expertizei judiciare, fără a se stabili în scris cuantumul sumei, însă verbal li s-a indicat suma de 3.300 RON. În baza celor dispuse de instanță pârâta s-a conformat și a achitat onorariul în cuantum de 3.300 RON cu ordinul de plată din 30 mai 2012 pe care de asemenea îl depune în probațiune.

Având în vedere cele mai sus arătate, a faptului că instanța a fost cea care a dispus efectuarea expertizei, că ambele părți au fost obligate la plata avansului, la faptul că raportul de expertiză a fost util soluționării cauzei, a faptului că pârâta a solicitat verbal obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expertiză în cuantum de 3.450 RON precum și că suma de 3.300 RON care a fost dispusă în hotărâre poate reprezenta o posibilă greșeală materială a instanței de fond a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.450 RON pe care aceasta a plătit-o cu titlul de onorariu de expertiză către inginer C.F.

Prin note de ședință reclamantul a solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Lipova, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii așa cum ea a fost formulată, iar în ce privește apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea ca nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Lipova, a învederat că suntem în prezența unei acțiuni în revendicare, Judecătoria Lipova declinându-și competența către Tribunalul Arad pe motiv că valoarea terenului ce face obiectul acțiunii este mai mare de 500.000, ori din raportul de expertiză efectuat în cauză se poate observa cu ușurință că, expertul în mod eronat a stabilit două valori ale terenului: 400.000 RON teren cu vegetație forestieră, stabilind separat valoarea masei lemnoase, ori este imposibil a stabili două valori ale aceluiași teren în condițiile în care pe acel teren nu mai există masă lemnoasă, expertul nedeplasându-se la fața locului; chiar dacă s-ar lua în considerare raportul de expertiză efectuat, trebuie avută în vedere valoarea de 400.000 RON, astfel că competența de soluționare aparține Judecătoriei Lipova și nu Tribunalului Arad.

Prin decizia civilă nr. 183 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantul S.M.E.D., împotriva sentinței civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și Statul Român prin Primarul Comunei U. S-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat pe reclamant să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate. Curtea de Apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a tribunalului în prima instanță, în raport de valoarea imobilului revendicat stabilită prin raportul de expertiză, în mod corect, raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pe fond, în mod întemeiat, a reținut tribunalul că prin sentința civilă nr. 644 din 28 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Lipova în Dosar nr. 787/250/2007 irevocabilă prin decizia civilă nr. 1216 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad, instanțele s-au pronunțat irevocabil cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului înscris în CF nr. X1 B.. Prin hotărârea irevocabilă menționată, a fost admisă plângerea formulată de reclamant, s-a dispus anularea hotărârii din 2007 emisă de Comisia Județeană și s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului asupra suprafeței de 336,13 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U.. Cum reclamantul a uzat astfel de procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 raportat la dispozițiile Legii nr. 247/2005, obținând hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. X1 B. (același cu cel ce face obiectul prezentului litigiu), în mod corect a fost respinsă acțiunea sub acest aspect.

Mai mult, prezenta acțiune este întemeiată pe prevederile dreptului comun, or, în jurisprudența C.E.D.O. a intervenit o schimbare în această privință odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Anastasiu și alții contra România, în raport de care, câtă vreme reclamantul a avut la dispoziție calea de a-și valorifica dreptul de proprietate pretins, pe care a și valorificat-o, nu se poate reține că prin soluția pronunțată s-ar fi încălcat dreptul de acces la justiție al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății pretențiile lor și de a se bucura de toate garanțiile oferite de lege, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

Cu privire la apelul declarat de pârât, acesta este întemeiat numai în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, pârâtul a achitat din avansul pentru expert suma de 150 RON cu ordinul de plată din 2 iunie 2011, precum și diferența de onorariu expert în sumă de 3.300 RON cu ordinul de plată din 30 mai 2012. În consecință, reclamantul trebuia obligat să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cererea reconvențională, raportat la soluția dată apelului declarat de reclamant, este corectă hotărârea atacată sub aspectul respingerii cererii reconvenționale, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, contravaloarea ipotecii instituită în favoarea Statului pentru impozit succesoral.

De altfel, această solicitare s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data formulării cererii). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.M.E.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., s-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că în raport de criteriul valoric al obiectului judecății, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, revine Tribunalului.

În raport de temeiul juridic al acțiunii și a faptului că acțiunea a fost determinată de descoperirea unei suprafețe de teren suplimentare, care a aparținut autorului său, pe lângă cea care deja i-a fost reconstituită în procedura legilor fondului funciar, criteriul valoric al obiectului judecății nu are relevanță, acțiunea prezentă fiind una accesorie acțiunii principale care s-a soluționat la Judecătoria Lipova. S-a susținut că și în raport de criteriul valoric hotărârea este nelegală, întrucât expertul a făcut o dublă evaluare, evaluând odată terenul ca teren forestier la care a adăugat și valoarea masei lemnoase, această metodă de calcul fiind greșită. O altă critică a vizat nemotivarea și respectiv motivarea contradictorie a hotărârii, art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că, deși acțiunea în revendicare a fost respinsă pe fond, motivarea instanțelor privește însă inadmisibilitatea acțiunii din perspectiva existenței legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A susținut recurentul că aplicarea prioritară a dispozițiilor legilor speciale de restituire a bunurilor preluate de Statul Român echivalează cu o restrângere nejustificată a dreptului de proprietate, garantat de dispozițiile Convenției Europene, motiv pentru care există neconcordanță între dreptul intern și reglementarea europeană, astfel încât prioritate au normele dreptului internațional.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, și că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât instanțele s-ar fi pronunțat anterior, în mod definitiv și irevocabil asupra reconstituirii dreptului de proprietate. Obiectul judecății care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 644/2007 l-a reprezentat alte suprafețe de teren și nu suprafața de teren din prezenta cauză. Recursul nu este fondat. Critica privind greșita soluționare a cauzei în primă instanță de către Tribunal, cu încălcarea normelor de competență materială este nefondată. Se constată că în raport de obiectul principal al acțiunii, revendicare imobiliară, instanța inițial învestită, în mod legal a procedat la evaluarea obiectului judecății, stabilind prin expertiză că valoarea este de 3.431.875 RON, acțiunea fiind evaluabilă în bani.

Fiind vorba de un litigiu patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinantă pentru stabilirea competenței. În fața tribunalului, învestit urmarea declinării de competență, reclamantul nu a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, iar instanța s-a declarat competentă material în raport de obiectul judecății și criteriul valoric al pricinii care nu a fost contestat, cum de altfel nu a fost contestată nici valoarea reținută de către instanța care și-a declinat competența. În mod legal a reținut instanța de apel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criteriul valoric al litigiului fiind determinant în stabilirea competenței tribunalului, în primă instanță.

Susținerile recurentului în sensul că acțiunea prezentă este una accesorie, derivată dintr-o altă acțiune fondată pe dispozițiile legilor funciare și astfel competența aparține tot judecătoriei sunt străine de natura pricinii și nu au corespondent în criteriile legale în determinarea competențelor instanțelor. Nefondată este și critica privind nemotivarea și respectiv motivarea contradictorie a deciziei. Instanța a analizat situația de fapt și de drept invocată de către reclamant în susținerea acțiunii, și a motivat prin raportare la dispozițiile legale caracterul nefondat al acțiunii în revendicare. Raportarea instanței la existența unei reglementări speciale pentru formularea acțiunilor în restituirea fostelor proprietăți preluate de Statul Român și la principiul aplicării legii speciale în concurs cu norma generală, precum și analiza existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului nu constituie o motivare contradictorie.

Ultima critică, privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, art. 20 din Constituția României, este nefondată. Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturi lor juridice.

În considerentele deciziei 33/2008 se mai arată că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. De asemenea, s-a precizat că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ și cele, care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului. Altfel, acțiunea în revendicare este inadmisibilă, respectiv în situația în care imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 sau când acesta se mai află la stat sau la unitatea deținătoare.

Numai în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă în această situație instanța de judecată este obligată să analizeze existența unui anume drept în patrimoniul reclamantului și să procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate. Prin mecanismul impus, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența unei hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscut reclamantului existența unui „bun” în patrimoniul său care să justifice temei pentru acțiunea în revendicare. Dată fiind importanța hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Speranța dobândirii unui bun, astfel respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenției de către România nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M.E.D. împotriva deciziei nr. 183 din 13 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.