ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4198/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4198/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1677 din 4 iulie

2012 pronunțată în Dosar nr. 1322/250/2010, Tribunalul Arad a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și în consecință a

respins acțiunea formulată de către reclamantul S.M.E.D. în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Arad.

A respins acțiunea

civilă exercitată de reclamantul S.M.E.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin comuna U. având ca obiect revendicare imobiliară.

A respins acțiunea

reconvențională formulată de către pârâtul reclamant reconvențional Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad, și a obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.

Tribunalul a reținut

că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 13 martie

2012, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Arad prin sentința civilă nr. 201 din 29 februarie 2012 pronunțată

de Judecătoria Lipova în Dosarul nr. 1322/250/2010, constatându-se că valoarea

litigiului, în ce privește acțiunea principală este de

3

.

431.875 RON,

reclamantul S.M.E.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Primarul comunei U. și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad:

- constatarea nevalabilității

titlului Statului cu privire la imobilul situat în comuna U., județul Arad, înscris

în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetație forestieră în suprafață de 100 ha;

- să fie obligați pârâții

să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul descris mai sus, în urma comparării

titlurilor de proprietate;

- rectificarea înscrierilor

din cartea funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate.

În drept a invocat dispozițiile

art. 480, art. 481 C. civ., art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a drepturilor

omului, art. 44 din Constituția României, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

La termenul din 31

ianuarie 2011, Ministerul Finanțelor Publice a formulat acțiune reconvențională

solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 112.947.950 RON (la valoarea

anului 1945) stabilită prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, suma ce urmează

a fi actualizată până la data plății și care reprezintă ipoteca în favoarea Statului

Roman pentru impozitul succesoral.

Analizând cu prioritate

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, invocată de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, potrivit dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., tribunalul a admis-o în temeiul dispozițiilor art. 3, 20,

21 din Legea nr. 215/2001, coroborate cu prevederile art. 4, 6, 12 alin. (4) din

Legea nr. 213/1998, reținând că în cauză, calitatea procesuală activă are Statul

Român prin comuna U. prin primar.

Pe fondul cauzei s-a reținut

că, reclamantul a formulat o acțiune în revendicare pe drept comun invocând prevederile

dispozițiilor art. 480, art. 481 din vechiul C. civ., în vigoare la data formulării

acțiunii, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului

cu privire la imobilul înscris în CF nr. X1 B., compus din teren cu vegetație forestieră

în suprafață de 100 ha și să se dispună rectificarea CF cu privire la titularul

dreptului de proprietate.

Potrivit adresei din data

de 13 iunie 2012 emisă de către Comisia locală de fond funciar U., reclamantul nu

a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cele 100 ha

teren cu vegetație forestieră în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005.

Din înscrisul de la dosar

rezultă că, în anul 2006 reclamantul s-a adresat Comisiei Județene Arad pentru restituirea

terenurilor înscrise în CF nr. X2 localitatea Bb..

Prin sentința civilă

nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului

de către Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, judecătoria

Lipova a admis în parte plângerea formulată de reclamantul din prezenta cauză, a

dispus anularea parțială a hotărârii din data de 25 aprilie 2007 emisă de Comisia

Județeană Arad și a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea petentului

asupra suprafeței de 336,13 ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U.,

respingând capătul de cerere în constatare și pentru reconstituirea diferenței de

teren până la 437,50 ha.

În considerentele sentinței,

judecătoria a reținut că, petentul a depus la Comisia județeană pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad cerere prin care solicita

Comisiei reconstituirea dreptului de proprietate, pentru suprafața de 437,50 ha

teren cu vegetație forestieră care ar fi aparținut antecesorilor săi. Judecătoria

a mai constatat că în urma analizării acestei cereri, Comisia județeană pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Arad prin hotărârea din 25

aprilie 2007 a admis în parte cererea pentru suprafața de 101,17 ha, pe motiv că

solicitantul nu face dovada că autorul său ar fi deținut mai mult teren decât acesta

și cel asupra căruia i s-a reconstituit deja dreptul de proprietate.

De asemenea, a reținut

că, la dosar s-a depus coala funciară nr. X1 B. din care rezultă că A.M., moștenit

de I.M.S., antecesorul petentului a avut în proprietate 2043,94 ha teren cu vegetație

forestieră doar pe raza acestei localități până la preluarea lui de către autoritățile

comuniste, și nu s-a făcut dovada că acest teren se suprapune total sau parțial

cu cel în suprafață de 4564,30 ha retrocedat deja petentului, considerându-se astfel

că, din moment ce petentul a prezentat un document care atestă proprietatea antecesorului

său, nu i se poate imputa vreo culpă sub aspectul unor neclarități în retrocedare,

din hotărârea din 12 iulie 2006 rezultând că i s-a retrocedat suprafața de 1139,50

ha teren cu vegetație forestieră pe raza comunei U., iar făcându-se diferența cu

suprafața de 2043,94 ha deținută, este acoperită suprafața solicitată. Având în

vedere însă că prin hotărârea din 25 aprilie 2007 i s-a aprobat cererea pentru 101,17

ha, s-a apreciat să i se va acorda doar suprafața de 336,13 ha teren cu vegetație

forestieră pe raza comunei U. din suprafața totală de 437,50 ha solicitată, nefiind

acordată suprafața de aproximativ 100 ha.

Analizând sentința civilă

nr. 644 din data de 28 iunie 2007 definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului

prin decizia civilă nr. 1216/R din 8 noiembrie 2007, tribunalul a constatat că,

Judecătoria Lipova și Tribunalul Arad în mod irevocabil și cu putere de lucru judecat

s-au pronunțat asupra reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantului

cu privire la terenul înscris în CF nr. X1 B., fiind respinsă cererea acestuia pentru

diferența de 100 ha teren, suprafață pe care acesta o solicită în prezenta acțiune

în revendicare, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 1200 alin. (4) C. civ.,

tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamant și în consecință a respins

și cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad.

S-a apreciat că, și în

situația în care instanțele nu s-ar fi pronunțat anterior cu privire la suprafața

solicitată de reclamant, acțiunea acestuia pe drept comun nu este admisibilă cât

timp există lege specială privind restituirea terenurilor agricole și cu vegetației

forestieră, potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în interesul legii, legea specială înlăturând aplicarea dreptului comun.

Mai mult, prin decizia nr. 35 din data de 10 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție a fost respinsă o altă acțiune formulată de același

reclamant pe drept comun, care nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea

nr. 10/2001.

În baza art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat reclamantul să-i plătească pârâtului suma de 3.300 RON

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză, achitat conform ordinului

de plată de la dosar.

În termen, împotriva sentinței

civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010

a declarat apel reclamantul S.M.E.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Reclamantul S.M.E.D. a

solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

În motivare a arătat că

sentința și decizia la care face referire prima instanță se referă într-adevăr la

CF nr. X1 B. dar la suprafața de 494,50 ha teren cu vegetație forestieră, pentru

care s-a formulat plângere împotriva deciziei de respingere a cererii de reconstituire

a dreptului de proprietate și nu la suprafața ce face obiectul prezentei acțiuni.

A arătat că în CF nr.

X1 B. sunt înscrise mai multe suprafețe de teren și așa cum rezultă din coala de

C.F. depusă la dosar, suprafața de 494,50 ha are cu totul alte numere topografice

decât suprafața ce face obiectul prezentului dosar, ori tocmai pentru a nu se face

confuzie între cele două suprafețe a efectuat o expertiză topografică pe care a

depus-o la dosarul cauzei și la care prima instanță nu a făcut nicio referire.

A învederat că un alt

motiv al respingerii cererii a fost acela că acțiunea formulată ar fi inadmisibilă

cât timp există legi speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și cu vegetație forestieră, în acest sens fiind pronunțată

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, or, o astfel de motivație

nu poate fi primită în condițiile în care decizia mai sus menționată arată că acțiunile

de drept comun întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. sunt admisibile dacă

nu aduc atingere ordinii publice, iar în cazul de față nu poate fi vorba de vreo

atingere.

Mai mult, acțiunea formulată

de către reclamant este admisibilă având în vedere următoarele considerente ce vizează

fondul cauzei:

Imobilul proprietatea

familiei sale, situat în comuna Bb., compus din teren cu moară, înscris în CF nr.

X1 B., în suprafață totală de 100,5983 ha, a fost preluat de către stat în mod abuziv,

prin așa-zisul „bun părăsit” deoarece în baza sentinței nr. 49/1954 a Tribunalului

Suprem Militar s-a dispus confiscarea totală a averii, pentru ca mai apoi, tot în

baza unor titluri nevalabile și în mod abuziv să ajungă în proprietatea pârâților.

Indiferent de modul în

care s-a dispus trecerea în proprietatea statului, aceste titluri nu pot fi considerate

valabile, întrucât preluarea de către stat s-a făcut cu încălcarea flagrantă a Constituției

din anul 1948, a art. 480 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

A arătat că Statul Român

nu a avut calitatea de proprietar al imobilului, iar din compararea titlului său

de proprietate cu titlul pârâtei și respectiv titlul anterior al statului, se poate

observa faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, este mai

bine consolidat și fără echivoc, compararea titlurilor de proprietate fiind o modalitate

juridică de identificare a adevăraților proprietari în materia revendicării imobiliare.

Acțiunea în revendicare

imobiliară reglementată de art. 480 și urm. C. civ. este o acțiune petitorie reală

și imprescriptibilă, dând dreptul proprietarului neposesor, așa cum este și cazul

său, de a pretinde dreptul posesorului neproprietar, solicitând ca instanța de judecată

să decidă care titlu de proprietate este mai bine caracterizat.

Prin apelul declarat împotriva

aceleiași hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat schimbarea sentinței civile atacate

în sensul admiterii cererii reconvenționale și obligarea reclamantului la plata

sumei de 3.450 RON cu titlu de onorariu expert.

În motivare a arătat că

instanța de fond în mod greșit a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă,

motiv pentru care a reiterat această cerere.

S-a susținut că Statul

Român, conform foii de proprietate de la lit. b) din CF nr. X1 B., este proprietar

tabular al terenului ca urmare a confiscării, în baza sentinței nr. 49/1954 pronunțată

de Tribunalului Suprem Militar.

Conform foii de sarcini

de la lit. c) din aceeași C.F., la pct. 1, încheierea nr. 638/1945 se notează rangul

pentru asigurarea impozitului succesoral ce se va fixa în favoarea Statului Român,

iar la pct. 2 din foaia de sarcini, conform încheierii nr. 3122 din 30

octombrie 1945 se notează dreptul de ipotecă în favoarea Statului Român pentru suma

de 112.997.950 RON cu titlul de impozit succesoral.

Având în vedere faptul

că reclamantul nu a făcut dovada plății impozitului succesoral datorat, rezultă

că acesta nu a fost achitat.

A solicitat ca instanța

de judecată să-i pună în vedere reclamantului sau reprezentantului său să facă dovada

achitării acestui impozit succesoral pe care îl consideră ca fiind datorat și neachitat.

Pentru aceste considerente,

a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, stabilită

prin încheierea nr. 3122 din 30 octombrie 1945, sumă care urmează a fi actualizată

până la data plății efective și care reprezintă ipotecă în favoarea Statului Român

pentru impozit succesoral datorat și neachitat.

A arătat că sentința este

nelegală și prin prisma faptului că prima instanță a omis a ține cont de solicitarea

formulată verbal de pârâtă la termenul din data de 27 iunie 2012 când a cerut obligarea

reclamantului la plata sumei de 3.450 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv

onorariu de expertiză.

A precizat că la acel

termen a expus oral faptul că suma de 150 RON a fost achitată în avans, așa cum

a dispus Judecătoria Lipova, iar suma de 3.300 RON a fost achitată la Tribunalul

Arad.

Prin hotărârea atacată,

instanța a dispus obligarea la plată a reclamantului doar pentru suma de 3.300 RON,

respectiv la suma achitată conform ordinului de plată aflat.

În fapt, prin încheierea

din 25 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Lipova s-a dispus achitarea unui avans

în sumă de 300 RON pentru efectuarea unui raport de expertiză în specialitatea silvicultură,

în sarcina ambelor părți.

În baza celor dispuse

de instanță pârâta s-a conformat și a achitat avansul în cuantum de 150 RON (jumătate

din suma dispusă de instanță) cu ordinul de plată din 2 iunie 2011, pe care îl depune

în probațiune.

În baza încheierii din

18 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în prezenta cauză doar pârâta a fost

obligată la achitarea diferenței onorariului expertizei judiciare, fără a se stabili

în scris cuantumul sumei, însă verbal li s-a indicat suma de 3.300 RON.

În baza celor dispuse

de instanță pârâta s-a conformat și a achitat onorariul în cuantum de 3.300 RON

cu ordinul de plată din 30 mai 2012 pe care de asemenea îl depune în probațiune.

Având în vedere cele mai

sus arătate, a faptului că instanța a fost cea care a dispus efectuarea expertizei,

că ambele părți au fost obligate la plata avansului, la faptul că raportul de expertiză

a fost util soluționării cauzei, a faptului că pârâta a solicitat verbal obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expertiză în

cuantum de 3.450 RON precum și că suma de 3.300 RON care a fost dispusă în hotărâre

poate reprezenta o posibilă greșeală materială a instanței de fond a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 3.450 RON pe care aceasta a plătit-o cu titlul de onorariu

de expertiză către inginer C.F.

Prin note de ședință reclamantul

a solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria

Lipova, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii

așa cum ea a fost formulată, iar în ce privește apelul declarat de către Statul

Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește trimiterea

cauzei spre rejudecare la Judecătoria Lipova, a învederat că suntem în prezența

unei acțiuni în revendicare, Judecătoria Lipova declinându-și competența către Tribunalul

Arad pe motiv că valoarea terenului ce face obiectul acțiunii este mai mare de 500.000,

ori din raportul de expertiză efectuat în cauză se poate observa cu ușurință că,

expertul în mod eronat a stabilit două valori ale terenului: 400.000 RON teren cu

vegetație forestieră, stabilind separat valoarea masei lemnoase, ori este imposibil

a stabili două valori ale aceluiași teren în condițiile în care pe acel teren nu

mai există masă lemnoasă, expertul nedeplasându-se la fața locului; chiar dacă s-ar

lua în considerare raportul de expertiză efectuat, trebuie avută în vedere valoarea

de 400.000 RON, astfel că competența de soluționare aparține Judecătoriei Lipova

și nu Tribunalului Arad.

Prin decizia civilă

nr.

183 din

13 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a

respins apelul declarat

de reclamantul S.M.E.D., împotriva sentinței civile nr. 1677 din 4 iulie 2012 pronunțată

de Tribunalul Arad în Dosar nr. 1322/250/2010, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad și Statul Român prin Primarul Comunei U.

S-a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte

în sensul că:

A obligat pe reclamant

să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-au menține în rest dispozițiile

sentinței civile atacate.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

În ceea ce privește excepția

necompetenței materiale a tribunalului în prima instanță, în raport de valoarea

imobilului revendicat stabilită prin raportul de expertiză, în mod corect, raportat

la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., s-a stabilit competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pe fond, în mod întemeiat,

a reținut tribunalul că prin sentința civilă nr. 644 din 28 iunie 2007 pronunțată

de Judecătoria Lipova în Dosar nr. 787/250/2007 irevocabilă prin decizia civilă

nr. 1216 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad, instanțele s-au pronunțat

irevocabil cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului

asupra terenului înscris în CF nr. X1 B..

Prin hotărârea irevocabilă

menționată, a fost admisă plângerea formulată de reclamant, s-a dispus anularea

hotărârii din 2007 emisă de Comisia Județeană și s-a dispus reconstituirea dreptului

de proprietate în favoarea reclamantului asupra suprafeței de 336,13 ha teren cu

vegetație forestieră pe raza comunei U..

Cum reclamantul a uzat

astfel de procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991 raportat la dispozițiile

Legii nr. 247/2005, obținând hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut dreptul

de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. X1 B. (același cu cel ce face

obiectul prezentului litigiu), în mod corect a fost respinsă acțiunea sub acest

aspect.

Mai mult, prezenta acțiune

este întemeiată pe prevederile dreptului comun, or, în jurisprudența C.E.D.O. a

intervenit o schimbare în această privință odată cu hotărârea pilot din 12

octombrie 2010 pronunțată în cauza Anastasiu și alții contra România, în raport

de care, câtă vreme reclamantul a avut la dispoziție calea de a-și valorifica dreptul

de proprietate pretins, pe care a și valorificat-o, nu se poate reține că prin soluția

pronunțată s-ar fi încălcat dreptul de acces la justiție al reclamantului, întrucât

acest drept nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat,

ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății pretențiile lor și de

a se bucura de toate garanțiile oferite de lege, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

Cu privire la apelul declarat

de pârât, acesta este întemeiat numai în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Astfel, pârâtul a achitat

din avansul pentru expert suma de 150 RON cu ordinul de plată din 2 iunie 2011,

precum și diferența de onorariu expert în sumă de 3.300 RON cu ordinul de plată

din 30 mai 2012.

În consecință, reclamantul

trebuia obligat să plătească pârâtului suma de 3.450 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, raportat la soluția dată apelului declarat de reclamant, este corectă

hotărârea atacată sub aspectul respingerii cererii reconvenționale, prin care s-a

solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 112.997.950 RON, contravaloarea

ipotecii instituită în favoarea Statului pentru impozit succesoral.

De altfel, această solicitare

s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958

(în vigoare la data formulării cererii).

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs

reclamantul

S.M.E.D., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., s-a susținut că

în mod nelegal instanța de apel a reținut că în raport de criteriul valoric al obiectului

judecății, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, revine Tribunalului.

În raport de temeiul juridic

al acțiunii și a faptului că acțiunea a fost determinată de descoperirea unei suprafețe

de teren suplimentare, care a aparținut autorului său, pe lângă cea care deja i-a

fost reconstituită în procedura legilor fondului funciar, criteriul valoric al obiectului

judecății nu are relevanță, acțiunea prezentă fiind una accesorie acțiunii principale

care s-a soluționat la Judecătoria Lipova.

S-a susținut că și în

raport de criteriul valoric hotărârea este nelegală, întrucât expertul a făcut o

dublă evaluare, evaluând odată terenul ca teren forestier la care a adăugat și valoarea

masei lemnoase, această metodă de calcul fiind greșită.

O altă critică a vizat

nemotivarea și respectiv motivarea contradictorie a hotărârii, art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs s-a susținut că, deși acțiunea în revendicare a fost respinsă pe

fond, motivarea instanțelor privește însă inadmisibilitatea acțiunii din perspectiva

existenței legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv, a deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A susținut recurentul

că aplicarea prioritară a dispozițiilor legilor speciale de restituire a bunurilor

preluate de Statul Român echivalează cu o restrângere nejustificată a dreptului

de proprietate, garantat de dispozițiile Convenției Europene, motiv pentru care

există neconcordanță între dreptul intern și reglementarea europeană, astfel încât

prioritate au normele dreptului internațional.

În dezvoltarea motivului

de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că

în mod nelegal instanța a reținut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate,

și că în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât instanțele s-ar fi

pronunțat anterior, în mod definitiv și irevocabil asupra reconstituirii dreptului

de proprietate.

Obiectul judecății care

a fost soluționat prin sentința civilă nr. 644/2007 l-a reprezentat alte suprafețe

de teren și nu suprafața de teren din prezenta cauză.

Recursul nu este fondat.

Critica privind greșita

soluționare a cauzei în primă instanță de către Tribunal, cu încălcarea normelor

de competență materială este nefondată.

Se constată că în raport

de obiectul principal al acțiunii, revendicare imobiliară, instanța inițial

învestită, în mod legal a procedat la evaluarea obiectului judecății, stabilind

prin expertiză că valoarea este de 3.431.875 RON, acțiunea fiind evaluabilă în bani.

Fiind vorba de un litigiu

patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinantă pentru stabilirea competenței.

În fața tribunalului,

învestit urmarea declinării de competență, reclamantul nu a invocat excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe, iar instanța s-a declarat competentă material

în raport de obiectul judecății și criteriul valoric al pricinii care nu a fost

contestat, cum de altfel nu a fost contestată nici valoarea reținută de către instanța

care și-a declinat competența.

În mod legal a reținut

instanța de apel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ., criteriul valoric al litigiului fiind determinant în stabilirea

competenței tribunalului, în primă instanță.

Susținerile recurentului

în sensul că acțiunea prezentă este una accesorie, derivată dintr-o altă acțiune

fondată pe dispozițiile legilor funciare și astfel competența aparține tot

judecătoriei sunt străine de natura pricinii și nu au corespondent în criteriile

legale în determinarea competențelor instanțelor.

Nefondată este și critica

privind nemotivarea și respectiv motivarea contradictorie a deciziei.

Instanța a analizat situația

de fapt și de drept invocată de către reclamant în susținerea acțiunii, și a motivat

prin raportare la dispozițiile legale caracterul nefondat al acțiunii în revendicare.

Raportarea instanței la

existența unei reglementări speciale pentru formularea acțiunilor în restituirea

fostelor proprietăți preluate de Statul Român și la principiul aplicării legii speciale

în concurs cu norma generală, precum și analiza existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamantului nu constituie o motivare contradictorie.

Ultima critică, privind

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană, art. 20 din Constituția României, este

nefondată.

Prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că legea

specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune

să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În această situație este însă necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit,

ori securității raporturi lor juridice.

În considerentele deciziei

33/2008 se mai arată că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

De asemenea, s-a precizat

că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ și cele, care

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului.

Altfel, acțiunea în revendicare

este inadmisibilă, respectiv în situația în care imobilul formează obiect de reglementare

al Legii nr. 10/2001 sau când acesta se mai află la stat sau la unitatea deținătoare.

Numai în măsura în care

reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului acțiunea în revendicare formulată ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă în această situație instanța

de judecată este obligată să analizeze existența unui anume drept în patrimoniul

reclamantului și să procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate.

Prin mecanismul impus,

Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite

și nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul.

Dacă în jurisprudența

anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri prin care se constata

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil reprezenta o privare nejustificată

de proprietate, în cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat anterior

o hotărâre judecătorească executorie prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar

și s-a dispus în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora

doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența unei

hotărâri prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscut

reclamantului existența unui „bun” în patrimoniul său care să justifice temei pentru

acțiunea în revendicare.

Dată fiind importanța

hotărârii pilot din perspectiva procedurii de acordare a despăgubirilor, această

decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Speranța dobândirii unui

bun, astfel respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea

Convenției de către România nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene

și nu poate fi protejat prin prisma acesteia.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul S.M.E.D. împotriva deciziei nr. 183 din 13 noiembrie

2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie

2013.