Decizia nr. 4656/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1849/2017 a Curții de Apel București

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 octombrie 2016, sub numărul 6980/2/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună declasificarea Adresei nr. x din 20 aprilie 2016 a Inspectoratului General pentru Imigrări, a Raportului nr. x din 14 martie 2016 document secret de stat - strict secret, aprobat de către Șeful Inspectoratului General pentru Imigrări, a Adresei SRI nr. x din 7 decembrie 2015 document secret de stat - strict secret și a Deciziei DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016 document clasificat; retractarea/anularea actelor contestate de către autoritatea emitentă; prezentarea ghidului privind clasificarea informațiilor; obligarea autorității la prezentarea certificatelor ORNISS pentru fiecare dintre membrii comisiei constituite în temeiul art. 73 O.U.G. nr. 194/2002 prin Decizia nr. S/1 din 14 ianuarie 2016, precum și pentru doamna comisar B. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 1849 din 19 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității în privința capătului de cerere având ca obiect anulare acte și a respins capătul de cerere având ca obiect anulare acte ca inadmisibil, a admis în parte cererea formulată și a obligat pârâtul la comunicarea către reclamant a ghidului privind clasificarea informaților și a certificatelor ORNISS ale membrilor Comisiei constituite prin DZU S/1 din 14 ianuarie 2016, în cadrul cărora vor fi anonimizate datele cu caracter personal, cu excepția numelui membrilor, și a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a menținut în rest actele contestate. III Recursurile formulate de reclamant și pârât

Împotriva Sentinței nr. 1849 din 19 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamantul A. și pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.

În motivarea recursului, prin care a solicitat casarea, în parte, a hotărârii, și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată în integralitate, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a arătat că hotărârea Curții de Apel București este expresia unei atitudini "neutre", instanța admite o parte din cererea sa pentru ca încălcarea dreptului la instanță să nu fie atât de pronunțată, respinge o parte din cererea de declasificare pentru a nu pune într-o situație dificilă pârâtul și admite excepția de inadmisibilitate pentru a se "elibera" de esența acțiunii, respectiv verificarea legalității actelor MAI/S.R.I. și anularea acestora pentru fraudă la lege.

Dispozițiile art. 19 și 20 invocate de instanță reprezintă procedura administrativă de clasificare sau declasificare a unei informații și nu pot fi invocate și opuse unei cereri de declasificare pe cale judecătorească, a aștepta ca emitentul să formuleze cerere de declasificare este echivalent situației pur potestative, neavând vreo obligație de a indica ce situație din cele prevăzute la art. 20 motivează cererea de declasificare, pentru că nu cunoaște conținutul actului sau calificarea persoanei care a propus clasificarea, nu are cunoștință dacă "dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare;" tocmai pentru că scopul legii este de a "ascunde" informația de destinatar. Instanța pornește în raționamentul său de la premisa că informația clasificată este o informație corectă, adevărată, însă corectitudinea unei informații nu poate fi generată doar de calitatea organului de la care emană. Declasificarea se impune pentru a combate tocmai susținerile care nu sunt reale. Această motivație a fost avută în vedere la formularea de sesizări către organele competente, incluzând Comisia Europeană.

Instanța nu s-a aplecat deloc asupra elementelor pe care le-a invocat, derivând din Legea nr. 51/1991, respectiv art. 11, reprezentantul Ministerului Public luând cunoștință de conținutul informațiilor declarate strict secret deși nu sunt într-o cauză penală, art. 14 - 17, art. 21. Așa cum se arată din cazierul judiciar, nu a fost condamnat pentru vreo faptă penală și, implicit, pentru vreo faptă enumerată în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 51/1991, nici pârâta nu a comunicat că ar exista vreo urmărire penală împotriva sa pentru vreo faptă ce ar genera înscrisuri de natura secret de stat - strict secret, în spiritul art. 21, nu a fost informat despre datele culese, deși această obligație există și este dată prin lege. Tocmai aceste prevederi le-a invocat solicitând instanței obligarea la declasificare.

În continuare, recurentul a menționat paragrafe din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 ianuarie 2013, Cauza Bucur și Toma împotriva României, a arătat că în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru lipsa procedurilor de control asupra actelor de supraveghere și a invocat Rezoluția interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaților Miniștrilor, menționată în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2011, Cauza Asociația "21 decembrie 1989" și alții împotriva României.

Cu privire la respingerea cererii pe criterii de inadmisibilitate, a arătat că documentele conexe deciziei nr. 2771.143/S2/MC din 14 martie 2016 au fost contestate prin raportare la normele în materia dreptului de ședere, ceea ce contestă în dosarul pendinte fiind clasificarea informațiilor, a duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și modul în care s-a atribuit nivelul de secretizare, solicitând implicit declasificarea. Cererea privind remiterea/devoalarea conținutului înscrisurilor invocate de MAI nu a fost întemeiată doar pe dispozițiile Legii nr. 544/2001, ci are în vedere prevederile celor două acte normative, Legea nr. 51/1991 și Legea nr. 182/2002, art. 20, așadar inadmisibilitatea este înlăturată de prevederile Legii nr. 182/2002.

În privința cererii de anulare acte administrative, recurentul a arătat că aceasta are în vedere și prevederile Legii nr. 51/1991, art. 21 și 23, anularea actelor o solicită prin prisma Legii nr. 182/2002, respectiv a Legii nr. 51/1991. În privința comunicării SRI, se impune a fi analizat modul în care informațiile au fost culese, prin raportare la art. 23, dacă în cauză a fost respectată modalitatea de culegere a informațiilor, implicit acordul judecătorului Înaltei Curți de Casație și Justiție impus de textul art. 17, dacă există vreo dispoziție a conducătorului organului de stat cu atribuții în materie de securitate națională care să motiveze refuzul notificării sale privind drepturile sau libertățile ce i-au fost afectate prin activitățile autorizate, perioadele în care s-au desfășurat, și dacă refuzul este proporțional cu încălcarea drepturilor sale, dacă pretinsele informații corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informațiile se sprijină pe probe și dacă probele au fost obținute conform pct. 1, dacă informațiile privesc situațiile enunțate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informații secret de stat, categoria strict secret, motivele de nulitate din cauza pendinte fiind diferite de cele din cauza privind anularea deciziei de refuz acordare drept de lungă ședere, fapt pentru care admiterea excepției de inadmisibilitate este nelegală.

În motivarea recursului, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinței civile nr. 1849/2017, rejudecarea litigiului în fond și respingerea ca neîntemeiată a acțiuni, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că ghidul privind clasificarea informațiilor și certificatele ORNISS ale membrilor Comisiei constituite prin DZU S/1 din 14 ianuarie 2016 intră în categoria informațiilor de interes public, iar autorizația de acces reprezintă documentul eliberat cu avizul instituțiilor abilitate, de conducătorul persoanei juridice deținătoare de astfel de informații, prin care se confirma că, în exercitarea atribuțiilor profesionale, posesorul acestuia poate avea acces la informații secrete de stat de un anumit nivel de secretizare, potrivit principiului necesității de a cunoaște, acestea fiind documente de circuit intern. IV Apărările formulate în cauză

Reclamantul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârât, pentru nerespectarea prevederilor art. 490 C. proc. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat. A arătat că instanța de fond a respectat principiul proporționalității între interesul reclamantului și interesul autorității, având în vedere respingerea cererii de declasificare a documentelor care emană de la SRI, organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României.

În privința cererii de anulare a documentelor a căror declasificare a fost solicitată, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că toate aceste documente au natura unor operațiuni administrative, în sensul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2204, fiind acte care au stat la baza emiterii Deciziei nr. x din 14 martie 2016 de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, în baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002. În consecință, analiza legalității acestora nu se poate realiza decât odată cu analiza actului administrativ la baza căruia au stat, iar nu în mod separat. La baza măsurii contestate au stat informațiile transmise de Serviciul Român de Informații prin Adresa nr. x din 7 decembrie 2015 (document secret de stat, nivelul strict secret). Aceste documente clasificate nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informațiile secret de stat, așa cum prevăd Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Pârâtul a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, a arătat că nedepunerea recursului la instanța a cărei hotărâre se atacă poate constitui cel mult o nulitate relativă, însă reclamantul trebuie să dovedească vătămarea ce i se s-a adus prin aceasta. V Considerentele Înaltei Curți asupra excepției nulității recursului formulat de pârât și asupra recursului formulat de reclamant

Cu privire la excepția nulității recursului formulat de pârât, invocată de reclamant, asupra căreia se va pronunța cu prioritate, întrucât face de prisos evocarea și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Pârâtul a comunicat recursul prin fax, la data de 13 iulie 2017, ora 21:42, Înaltei Curți de Casație Justiție, instanță competentă să soluționeze recursul, și nu instanței care a pronunțat sentința recurată, Curtea de Apel București.

Potrivit dispozițiilor art. 490 C. proc. civ. "Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității, în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (3) și art. 84.".

Raportat la aceste dispoziții, depunerea cererii de recurs, și, dacă este cazul, a motivelor de recurs, la instanța a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancțiunea nulității.

Este de observat, în acest sens, că sentința recurată corespunde dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ. și garanțiilor procedurale instituite de acestea, fiind indicată calea de atac, recursul în 15 zile de la comunicare, și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, Curtea de Apel București.

Nulitatea este expresă, fiind incidente dispozițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată fiind cea care putea face dovada contrară.

Pentru aceste motive, sunt fondate susținerile reclamantului privind nulitatea recursului, în consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârât.

Examinând recursul formulat de reclamant, prin prisma motivului de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin Decizia nr. x/S2/MC din 14 martie 2016, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a respins cererea reclamantului A., cetățean turc, de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, în baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare la acea dată.

Cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România a fost analizată de o comisie desemnată prin DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016, fiind avute în vedere informațiile cuprinse în raportul nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Șeful Inspectoratului General pentru Imigrări, Adresa SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret.

Prin Adresa nr. x din 20 aprilie 2016, pârâtul i-a adus la cunoștință reclamantului că nu îi poate comunica dispoziția prin care s-a constituit comisia care a analizat cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung și nici documentele care au condus la refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung, întrucât conțin informații clasificate și se supun normelor care reglementează protecția acestora.

Reclamantul a formulat cerere de declasificare și de anulare a următoarelor documente: Adresa nr. x din 20 aprilie 2016, Raportul nr. x din 14 martie 2016, Adresa nr. x din 7 decembrie 2015 și Decizia DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016. Prin Adresa nr. x din 16 iunie 2016, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări i-a comunicat faptul că documentele conțin informații clasificate și se supun normelor care reglementează protecția acestora, conform prevederilor art. 19 din H.G. nr. 585/2002 informațiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar art. 20 din același act normativ prevede în mod expres situațiile în care informațiile secrete de stat se declasifică, sens în care solicitarea nu îndeplinește condițiile pentru a se proceda la o declasificare de către emitent.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat declasificarea și anularea Adresei nr. x din 20 aprilie 2016, a Raportului nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Șeful Inspectoratului General pentru Imigrări, a Adresei SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret, și a deciziei DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de declasificare a documentelor și ca inadmisibilă cererea de anulare a acestora.

Instanța de fond a reținut, fapt necontestat în mod concret în recurs, în ceea ce privește Adresa nr. x din 20 aprilie 2016 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, că nu reprezintă un document clasificat, fiind, de altfel, comunicată reclamantului, și depusă de acesta la dosarul cauzei, iar în ceea ce privește decizia DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, că a fost depusă la dosar extras desecretizat din acest document, extras care cuprinde informațiile ce prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, respectiv componența Comisiei pentru soluționarea cererilor de acordare a dreptului de ședere pe termen lung.

Motivele de recurs referitoare la respingerea cererii de declasificare sunt nefondate. Instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, art. 19 și art. 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Procedura de declasificare este reglementată de art. 19 și 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România.

Art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate definește informațiile clasificate ca fiind informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate (lit. b), și clasele de secretizare, secrete de stat și secrete de serviciu (lit. c). Informațiile secrete de stat sunt definite ca fiind "informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării" (lit. d), iar nivelurile de secretizare care se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat sunt: strict secret de importanță deosebită - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale, strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale, și secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale (lit. f).

Securitatea națională este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României ca fiind "starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție".

Art. 18 din Legea nr. 182/2002 precizează, de asemenea, că "(1) Informațiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de secretizare, în funcție de importanța valorilor protejate. (2) Nivelurile de secretizare atribuite informațiilor din clasa secrete de stat sunt: a) strict secret de importanță deosebită; b) strict secret; c) secret.".

Informațiile a căror declasificare s-a solicitat au fost clasificate ca fiind informații din clasa secrete de stat, strict secrete. Dispozițiile Legii nr. 182/2002 prevăd contestația împotriva clasificării informațiilor, în baza dispozițiilor art. 20, aceasta poate fi formulată de orice persoană fizică sau juridică română împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, și se soluționează în condițiile legii contenciosului administrativ, precum și declasificarea informațiilor.

Art. 24 din Legea nr. 182/2002 prevede că "(4) Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. (10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autoritățile publice competente să aprobe clasificarea și nivelul de secretizare a informațiilor respective.".

Potrivit art. 19 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, informațiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar prin dispozițiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002 s-au reglementat condițiile legale în care documentele pot fi declasificate, respectiv "(1) Informațiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege. (2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informațiilor secrete de stat se realizează de împuterniciții și funcționarii superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituțiilor care coordonează activitatea și controlul măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate, potrivit competențelor materiale. (3) Emitenții documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menținerii în nivelurile de secretizare acordate anterior și vor prezenta împuterniciților și funcționarilor superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecință.".

Raportat la aceste dispoziții imperative, în mod corect instanța de fond a constatat că, în ce privește raportul nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Șeful Inspectoratului General pentru Imigrări, Adresa SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret, prin cererea adresată autorității publice reclamantul nu a indicat niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 care să justifice declanșarea procedurii de declasificare de către emitent conform art. 19 H.G. nr. 585/2002.

Instanța nu a făcut aprecieri asupra informațiilor clasificate, în sensul invocat de recurent, a examinat refuzul pârâtului de declasificare în raport de motivele pe care acesta le-a comunicat. Or, raportat la dispozițiile art. 19 și 20 din H.G. nr. 585/2002, refuzul pârâtei de declasificare este justificat.

Susținerile recurentului nu sunt de natură, în raport de obiectul cauzei, să conducă la netemeinicia refuzului de declasificare a documentelor în cauză, întocmite în procedura soluționării cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, care se desfășoară în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Instanța de fond a reținut în mod întemeiat că a fost respectat principiul proporționalității între interesul reclamantului și interesul autorității, având în vedere că respingerea cererii de declasificare a documentelor a fost necesară pentru conservarea unui interes public important. Potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este însăși protecția informațiilor clasificate. Prin Decizia nr. 949/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 678 din 9 octombrie 2009, Curtea Constituțională a reținut că regimul informațiilor clasificate, reglementat prin legea criticată, se justifică prin importanța deosebită a acestora pentru siguranța națională, iar Constituția României, prin art. 53, și însuși art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale permit autorităților statului adoptarea măsurilor legale care, într-o societate democratică, sunt apreciate ca necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii sau prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

De asemenea, prin Decizia nr. 1440/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, a reținut că prin Hotărârea din 9 februarie 1995 pronunțată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei, instanța de la Strasbourg a decis că accesul la informațiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului național, în conformitate cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Prin urmare, a mai arătat, pentru a respecta prevederile Convenției, îngrădirile libertății de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. A reținut și Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunțată în Cauza Surek contra Turciei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă și când este necesar ca anumite informații să rămână confidențiale și, în consecință, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.

Curtea Constituțională a observat că îngrădirile aduse accesului la informații sunt prevăzute de lege, Legea nr. 182/2002, au un scop legitim, protecția informațiilor clasificate și a surselor confidențiale ce asigură acest tip de informații, prin instituirea sistemului național de protecție a informațiilor, și sunt necesare într-o societate democratică. În consecință, a mai reținut Curtea Constituțională, reglementarea criticată îndeplinește atât condițiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și pe cele ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit cărora "Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă îndatoriri și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralei publice.".

Recurentul reclamant a invocat Hotărârea pronunțată în 8 ianuarie 2013 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Bucur și Toma împotriva României, și Rezoluția interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaților Miniștrilor.

Acestea se referă, însă la situații diferite în raport de cauza prezentă. Cauza Bucur și Toma privea situația unui fost angajat al serviciului român de informații, care a invocat nerespectarea libertății de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informații clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenție), precum și încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenție), iar prin Rezoluția interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniștri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaților Miniștrilor, s-a solicitat autorităților românești să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte cu privire la sistemul român de colectare și arhivare a informațiilor de către serviciile secrete, în cauza respectivă fiind invocată încălcarea dreptului la respectarea vieții private, din cauza faptului că Serviciul Român de Informații deținea și folosea un fișier conținând date personale ale reclamantului.

În cauza prezentă, însă, în care se urmărește declasificarea unor informații clasificate ca fiind secrete de state și în care se analizează refuzul de declasificare a acestora, instanța de fond a reținut în mod corect că, deși principiul contradictorialității și cel al nemijlocirii (invocate practic de reclamant în susținerea necesității declasificării documentelor menționate), sub aspectul egalității de arme între părți, sunt aspecte fundamentale ale unui proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la divulgarea probelor pertinente nu este absolut.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că pot exista interese concurente, cum ar fi securitatea națională, care trebuie puse în balanță împotriva drepturilor acuzatului, astfel că în unele cazuri poate fi necesar să nu fie dezvăluite anumite dovezi în apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important. Cu toate acestea, numai măsurile care restricționează drepturile la apărare care sunt absolut necesare sunt legitime în temeiul articolului 6 § 1 (cauza Güner Çorum contra Turciei, hotărârea din 31 octombrie 2006, par. 27, cauza Rowe și Doris contra Regatului Unit, hotărârea din 16 februarie 2000, par. 61, cauza Van Mechelen și alții împotriva Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, par. 58).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noțiunea de "siguranță națională" nu poate face obiectul unei definiții exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziția executivului (Hewitt și Harman contra Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, și Christie contra Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii și rapoarte 78-A, p. 119 și 134), totuși, aceasta nu poate depăși limitele sensului propriu al termenului (Asociația pentru integrare și drepturile omului și Ekimdzhiev contra Bulgariei, hotărârea din 28 iunie 2007, par. 84) (cauza Geleri contra României, hotărârea din 15 februarie 2011, par. 33).

A reținut că, în contextul special al măsurilor legate de siguranță națională, cerința de previzibilitate nu ar putea fi aceeași ca în multe alte domenii (cauza Leander împotriva Suediei, hotărârea din 26 martie 1987, seria x nr. x, p. 23, § 51) (cauza Lupșa contra României, hotărârea din 8 iunie 2006, par. 33).

De asemenea, a reamintit, pentru a verifica dacă măsura era "necesară într-o societate democratică", principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranță națională trebuie să aibă garanții împotriva caracterului arbitrar, în sensul că aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent și imparțial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt și de drept, pentru a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii și pentru a sancționa un eventual abuz al autorităților. În fața acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a contesta argumentele autorităților (cauza Al-Nashif contra Bulgariei, hotărârea din 20 iunie 2002, pct. 123 - 124, cauza Lupșa contra României, hotărârea din 8 iunie 2006, par. 38). A subliniat, că pentru garantarea dreptului acuzatului la un proces echitabil în această situație, orice dificultate cauzată apărării printr-o limitare a drepturilor sale trebuie să fie compensată în mod suficient de procedura urmată în fața autorităților judiciare (cauza Doorson contra Olandei, hotărârea din 26 martie 1996, par. 72, cauza Fitt contra Regatului Unit, hotărârea din 16 februarie 2000, par. 45, cauza Van Mechelen și alții contra Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, par. 54).

O asemenea procedură este cea prevăzută de dispozițiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, care prevăd că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București. Recurentul a contestat decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, iar contestația formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București.

În ceea ce privește cererea de anulare a documentelor a căror declasificare se solicită, motivele de recurs sunt, de asemenea, nefondate.

În condițiile în care acestea nu constituie acte administrative și au stat la baza emiterii Deciziei nr. x/S2/MC din 14 martie 2016 de respingere a cererii reclamantului A. de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România, în baza dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, în mod corect instanța de fond a respins cererea ca inadmisibilă.

Conform art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuți la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (...) f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională.". Dispozițiile art. 73 din același act normativ prevăd că "(1) Dreptul de ședere pe termen lung se aprobă de către șeful Oficiului Român pentru Imigrări, iar (2) Cererile se analizează de către o comisie special constituită, prin dispoziție a șefului Oficiului Român pentru Imigrări, comisie care formulează propuneri motivate pentru fiecare caz în parte.".

Susținerile recurentului referitoare la prevederile Legii nr. 182/2002 și ale Legii nr. 51/1991 sunt nefondate.

Natura juridică a acestor înscrisuri nu permite analiza separată a acestora, ci doar odată cu analiza actului administrativ la baza emiterii căruia au stat. Dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd că "(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.".

Potrivit art. 74 din O.U.G. nr. 194/2002, "(1) Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta secțiune, comisia constituită potrivit art. 73 alin. (2) propune șefului Oficiului Român pentru Imigrări refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung. (3) Refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București.". Anularea Deciziei nr. x/S2/MC din 14 martie 2016 de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în România formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București

Actul administrativ este forma juridică principală a activității autorităților publice și constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în realizarea puterii publice. Art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ definește actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Chiar dacă emană de la instituții publice, scopul emiterii înscrisurilor în cauză nu a fost de a produce prin ele însele efecte juridice, ci de a comunica informații care să fie avute în vedere în procedura acordării dreptului de ședere pe termen lung. Nu au modificat și nu au stins raporturi juridice, doar au fundamentat manifestarea de voință a autorității care a emis actul administrativ,

Pentru aceste motive, nu întrunesc elementele unui act administrativ, în sensul definiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu pot fi cenzurate în mod distinct de actul administrativ emis, eventualele efecte vătămătoare fiind produse chiar de actul în cauză, astfel că acțiunea în anulare împotriva acestora este inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant, este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de reclamant. VI Soluția instanței de recurs

Pentru toate aceste motive, în ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, Înalta Curte va constata nulitatea, iar în ceea ce privește recursul formulat de reclamant, constată că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., considerente pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,