ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2558/2020

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2015 pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta MFP - ANAF, Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, solicitând instanței:

- Constatarea nelegalității Deciziei nr. 213/30.03.2015, emisa de DGRFP Cluj-Napoca, în calitate de organ de soluționare a contestației, și consecutiv anularea Deciziei de impunere nr. x/28.07.2014, emisa în bază Raportului de inspecție fiscala nr. x/28.07.2014 cu consecința:

a) Anularii în întregime a debitului stabilit suplimentar în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere mai sus indicată, cu titlu de TVA de colectat stabilit suplimentar și accesorii aferente TVA datorate de către reclamantă.

b) Acceptării în întregime la rambursare a sumelor solicitate prin deconturile negative cu opțiune de rambursare nr. x/25.05.2014 și nr. y/25.06.2014, pentru a căror soluționare a fost realizata inspecția fiscala potrivit Raportului de inspecție fiscala nr. x/28.07.2014.

Prin sentința civilă nr. 98 din 02 martie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III de contencios administrativ și fiscal a admis în parte în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca.

A anulat parțial decizia de respingere nr. 213 din 31.03.2015 emisă de pârâtă, precum și decizia de impunere nr. x/28.07.2014 emisă de AJFP CLUJ cât privește suma de 505.936,91 RON reprezentând TVA suplimentar de plată, cu creanțele accesorii aferente.

A obligat pârâta să ramburseze TVA-ul solicitat de reclamantă prin deconturile negative cu opțiune de rambursare nr. x/25.05.2014 și nr. y/25.06.2014 după scăderea TVA-ului suplimentar anulat de instanță, precum și a creanțelor accesorii aferente.

Prin aceeași hotărâre a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 22.719 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva sentinței civile nr. 98 din 02 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat prin cererea de recurs admiterea recursului cu consecința casării în parte a sentinței recurate și în urma rejudecării să se admită acțiunea și cu privire la următoarele obligații fiscale stabilite în sarcina sa:

- TVA în cuantum de 37.833,18 RON, la care se adaugă accesoriii, cu privire la contractul de vânzare cumpărare nr. x/08.03.2012, încheiat cu cumpărătorul B.;

- TVA în cuantum de 108,246,64 RON și accesoriile aferente, cu privire la contractele de vânzare cumpărare nr. x/19.04.2012 încheiat cu cumpărătorul C., respectiv nr. 1208/25.06.2013, încheiat cu cumpărătorul D.;

- TVA în cuantum de 142.196,31 RON și accesoriile aferente, cu privire la contractele de vânzare cumpărare nr. x/08.10.2013, încheiat cu cumpărătorul E., nr. 1599/08.10.2012, încheiat cu cumpărătorul F., autentificat potrivit încheierii, respectiv nr. 1601/08.10.2012, încheiat cu cumpărătorul G.;

- TVA în cuantum de 2638,44 RON și accesoriile aferente, aferente pretinsei neînregîstrâri a facturii nr. x/31.10.2013 (fiind de fapt vorba de factura nr. x emisă de către subscrisa), emisă în sarcina H. S.R.L.;

- obligațiile fiscale de 26519 RON stabilite eronat în sarcina subscrisei, cu consecința greșitei diminuări a TVA de rambursat astfel cum aceasta a fost solicitată prin DNOR nr. x/25.06.2014;

- admiterea integrală a cererii accesorii de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, nu doar ca urmare a greșitei cenzurări proporționale a cheltuielilor acordate, dar și ca urmare a faptului că în mod greșit cheltuielile reprezentând onorariul expertului parte nu au fost considerate cheltuieli de judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a apreciat că au fost aplicate în mod greșit prevederile art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 Codul fiscal și Normele metodologice aferente.

Astfel, nu s-a dovedit în niciun fel că anterior livrării bunurilor, cumpărătorii ar fi beneficiat deja de cota de TVA de 5% și că societatea știa sau trebuia să știe că ar fi fictivă încheierea contractelor de vânzare cu cumpărătorii E., F. și G..

Instanța ar fi trebuit să țină cont de jurisprudența CJUE iar considerentele pentru care instanța de fond a menținut obligațiile fiscale pentru diferența de TVA de 19% contravin principiului neutralității și nici nu se analizează dacă există elemente obiective care pot dovedi existența vreunei scheme de fraudare în care să fie implicată reclamanta, limitându-se la considerații pur subiective.

Din moment ce cumpărătorii au făcut dovada că îndeplinesc condițiile necesare, nu avea posibilitatea să refuze aplicarea cotei de TVA de 5%.

În ceea ce privește TVA de 37.833,18 RON, la care se adaugă accesorii, apreciază că a fost stabilită ca urmare a aplicării greșite a prev. art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 Codul fiscal cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu B..

Astfel, B. a cumpărat apartamentul cu titlu de bun propriu (prețul l-a achitat din donație) iar, la data livrării, exista o declarație din partea acesteia care confirma îndeplinirea condițiilor de aplicare a cotei de TVA de 5%.

Din punctul de vedere al recurentei, prevederile art. 140 alin. (2) indice 1 lit. c) Codul fiscal confirmă că a aplicat în mod corect TVA 5% și pentru acest contract.

Conform textului legal, cerința în cazul familiilor este ca soțul sau soția să nu fi deținut și să nu dețină, fiecare sau împreună, nicio locuință în proprietate pe care a/au achiziționat-o cu cota de 5%.

Interpretarea dată de instanța de fond acestei prevederi legale nu este în concordanță cu modalitatea de formulare a art. 140 alin. (2) indice 1 lit. c) Codul fiscal astfel că, în mod greșit prima instanță a reținut că trebuia și declarația soțului.

Pe cale de consecință, apreciază că a procedat în mod corect la aplicarea cotei de 5% din moment de cumpărător al bunului este B., care a dobândit apartamentul ca bun propriu.

În ceea ce privește TVA în cuantum de 53.265,93 RON și accesoriile aferente, stabilită ca urmare a greșitei aplicări a prev. art. 140 alin. (2)

1

Codul fiscal, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu I. autentificat sub nr. x/19.04.2012, și TVA în cuantum de 54.986,71 RON și accesoriile aferente, stabilită ca urmare a greșitei aplicări a prev. art. 140 alin. (2)

1

Codul fiscal, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu D. autentificat sub nr. x/25.06.2013, recurenta-reclamantă învederează că declarațiile pe propria răspundere au fost date de mandatarii cumpărătorilor.

Principala critică în ceea ce privește raționamentul organului fiscal a fost formalismul excesiv avut în vedere în privința declarațiilor pe proprie răspundere, fără a se proceda la o verificare în fond a condițiilor prevăzute de art. 140 alin. (2) lit. c) Codul fiscal, în conformitate cu art. 6 Codul de procedură fiscală.

Susține că sunt eronate considerentele hotărârii recurate, aplicarea anterioară a cotei de TVA de 5% în favoarea acelorași cumpărători vizând de fapt starea de fapt fiscală care trebuia să fie stabilită de către organele fiscale în baza oricăror mijloace de probă.

În plus, la data transferului dreptului de proprietate, vânzătorul a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 140 alin. (2) lit. c) Codul fiscal, dat fiind faptul că exista o declarație pe proprie răspundere, dată de cumpărător, prin mandatar, din care rezulta că este justificată aplicarea cotei de TVA de 5%, respectiv cumpărătorul îndeplinește condițiile prevăzute de art. 140 alin. (2) lit. c) Codul fiscal.

În opinia recurentei, împuternicirea dată mandatarului prin procură specială, prin care se face referire la împuternicirea mandatarului să dea orice declarații necesare, acoperă inclusiv declarația cu privire la art. 140 alin. (2)

1

lit. c).

Cu privire la TVA în cuantum de de 142.196,31 RON și accesoriile aferente, stabilită ca urmare a greșitei aplicări a prev. art. 140 alin. (2)

1

Codul fiscal cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu E., aut. sub nr. x/08.10.2013, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu F., aut. sub nr. x/08.10.2012 și contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu G. aut. sub nr. x/08.10.2012, recurenta învederează că aprecierile instanței de fond sunt subiective, nefundamentate în fapt și în drept.

Astfel, nu se reține care ar fi fost verificările pe care ar fi trebuit să le realizeze pentru a verifica la data livrării eventuala fictivitate.

Or, jurisprudența CJUE face în mod clar referire la dovedirea de către organul fiscal a unor elemente obiective din care să rezulte că societatea știa că este implicată într-o schemă de fraudă privind TVA.

În mod greșit organul de control se bazează strict pe o împrejurare ulterioară încheierii tranzacțiilor imobiliare, fără să existe vreun element din care să rezulte fictivitatea contractului de mandat.

Nu se arată ce verificări ar fi trebuit să le facă pentru a verifica la data livrării eventuala efectivitate și ce posibilitate legală ar fi avut pentru a refuza aplicarea în favoarea celor 3 cumpărători a cotei reduse, deși aceștia dăduseră declarația care confirma îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea cotei de 5% TVA.

Apreciază recurenta faptul că, instanța în mod greșit a validat obligațiile suplimentare de plată a TVA în cuantum de 2638,44 RON și accesoriile aferente, cu privire la neînregistrarea în contabilitate a facturii x/31.10.2013, fiind de fapt factura nr. x emisă în sarcina H. S.R.L., urmată oricum de anularea ei.

Susține că nu a emis în sarcina partenerului H. S.R.L. factura x/31.10.2013 ci factura x/31.10.2013 care a fost anulată ulterior.

Deși a depus la dosar aceste înscrisuri, instanța de fond nu le-a observat astfel că soluția este nemotivată. Referitor la înregistrarea în contabilitate a facturii anulate și la pretinsa obligație de a dovedi încetarea raporturilor contractuale, arată că soluția este nelegală întrucât nu există nicio justificare pentru a i se imputa obligațiile de plată de 2638,44 RON, cu încălcarea principiului proporționalității.

Un alt motiv de recurs constă în lipsa motivelor care reflecte o analiză a argumentelor sale în ceea ce privește prevalența fondului asupra formei și consecutiv greșita soluționare a decontului negativ de TVA de 26.519 RON.

Arată recurenta că ar fi motivat contestația și în ceea ce privește nelegalitatea soluționării DNOR x/25.06.2014.

Referitor la accesoriile stabilite, apreciază că trebuia să se verifice în ce măsură nu se impune exonerarea de obligația de plată a majorărilor și penalităților de întârziere stabilite de organul fiscal, în măsura în care nu poate fi imputată nicio culpă sau aceasta ar fi acoperită de conduita abuzivă a organelor fiscale.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apreciază că sentința recurată este nelegală întrucât, chiar dacă a fost admisă doar în parte acțiunea în contencios, a fost constatată implicit nelegalitatea actelor fiscale deci pârâtei îi sunt în mod clar imputabile costurile angajate pentru contestarea acestora.

Instanța în mod greșit a cenzurat integral cheltuielile de judecată reprezentând contravaloarea onorariului achitat expertului parte, fiind încălcate prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ..

În consecință, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3.2. Recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ a solicitat prin cererea de recurs, admiterea recursului și desființarea în parte a sentinței recurate cu consecința respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamant.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat următoarele critici.

În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.2012, y/27.11.2012, z/09.12.2013 încheiate cu J., K., L., M. și soția, arată că declarațiile pe propria răspundere au fost depuse după încheierea contractelor în formă autentică.

Consideră că în speță devin aplicabile dispozițiile art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 1 și 2 din Legea 571/2003 și pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 astfel încât ele se depun înainte sau în momentul livrării bunului imobil.

Prin urmare, nu este suficientă îndeplinirea condițiilor de depunere a declarației, ci este necesar să fie respectată și condiția imperativă, legată de momentul depunerii declarației pe propria răspundere prevăzută de pct. 23 (10) din H.G. nr. 44/2004 și anume înainte sau în momentul livrării bunului imobil.

În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2012, y/24.08.2012 și 799/02.07.2013 încheiate cu minorii N., O. și P. prin reprezentanți, arată că au fost prezentate declarațiile pe propria răspundere date de reprezentanții legali doar în numele minorilor.

Din punctul de vedere al recurentei, este vorba de o familie formată din soț, soție și copil așa că trebuia să fie și o declarație a soțului și soției, astfel că motivarea instanței de fond este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 140 alin. (2

1

) lit. c) pct. 1 și 2 din Codul fiscal.

Referitor la TVA în sumă de 49.176 RON stabilită la plată ca urmare a stornării fără justificare a facturii x/27.09.2010 și y/27.09.2010 emise pe numele Q., arată că, în august 2010 s-a emis factura x reprezentând plata conform antecontract apt. A4 cu TVA iar la data de 27.09.2010 s-a emis factura x reprezentând stornare factura x.

În martie 2011 se emite factura x pe numele B.M. reprezentând storno factura x și y reprezentând anulare înregistrare eronată factura x.

Factura y nu a fost prezentată organelor fiscale iar ca urmare a adresei Serviciului Contestații, la data de 09.03.2015 s-a transmis factura xA/01.03.2011 și nu 823A/27.09.2010.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 159 din Codul fiscal, și, cu toate că se afirmă că înregistrările efectuate în luna martie 2011 au la bază erori contabile aferente anului 2010, remediate ulterior la data de 01.03.2011, nu au fost prezentate documente în măsură să probeze și să justifice înregistrările efectuate.

Cu privire la antecontractul de v-c din 12.08.2010 și actul adițional nr. x la acesta, se observă că antecontractul are ca obiect apt. A4 iar actul adițional nr. x modifică obiectul în apt. M5 în loc de A4, însă este nedatat și nu este semnat de cumpărătorii Q.. și R..

În consecință, apreciază că nu s-a făcut dovada motivului stornării facturii x iar contractul autentificat sub nr. x/04.10.2010 prezentat de reclamantă are ca obiect apt. 77 și nu A4 care face obiectul facturii de stornare y/27.09.2010.

În ceea ce privește TVA în sumă de de 647,77 RON, arată că a fost stabilită la plată ca urmare a înregistrării de către reclamantă la o valoare mai mică a facturii x/16.05.201 emisă de S., motiv pentru care s-a determinat taxa pe valoarea adăugată de plată suplimentară.

Referitor la TVA în sumă de de 326,72 RON, susține că a fost stabilită la plată ca urmare a faptului că reclamanta facturează comisioane către T. fără să aplice TVA pe facturi și fără să colecteze TVA.

Astfel, invocă prevederile art. 126 Codul fiscal și ale art. 137 alin. (1) din Codul fiscal, operațiunea facturată către T. fiind o operațiune impozabilă.

Referitor la TVA în sumă de 151.926,92 RON, a fost stabilită la plată ca urmare a constatării că mobilierul achiziționat de reclamantă a fost pus la dispoziția clienților gratuit odată cu vânzarea apartamentelor.

Invocă prevederile art. 128 alin. (4) lit. b) Codul fiscal.

În consecință, solicită admiterea recursului, desființarea în parte a sentinței recurate și respingerea în totalitate a acțiunii formulate.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Se reține că, în urma controlului efectuat, organele de inspecție fiscală au constatat că, în perioada 2012-2014, intimata a vândut imobile către persoane fizice și a aplicat în mod eronat la valoarea de vânzare, cota redusă de 5%, în condițiile în care nu existau declarațiile pe propria răspundere autentificate la notar, motiv pentru care s-a calculat taxa pe valoarea adăugată colectată suplimentar.

Astfel, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2012, nr. y/27.11.2012 și nr. 2370/09.12.2013 încheiate între intimată și persoanele fizice J., K., respectiv L., M. și U., declarațiile pe propria răspundere autentificate la notar au fost depuse de către persoanele fizice după încheierea contractelor în formă autentică.

În cazul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/23.08.2012, y/24.08.2012 și nr. 799/02.07.2013 încheiate între intimată și persoanele fizice minore N., O. și P., reprezentate legal de către V. și W., X. și Y. și Z., au fost prezentate declarațiile pe propria răspundere autentificate la notar date de reprezentanții legali doar în numele minorilor.

Recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe, apreciind că în speță devin aplicabile prevederile art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 1 și 2 din Legea nr. 571/2003, coroborate cu dispozițiile pct. 23 (10) din H.G. nr. 44/2004, în sensul că, pentru a putea beneficia de cota redusă de TVA de 5% la livrarea unui imobil, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, condițiile legale, inclusiv condiția punerii la dispoziția vânzătorului, înainte sau în momentul livrării bunului imobil, a unei declarații pe propria răspundere, autentificată la un notar, din care să rezulte îndeplinirea respectivelor condiții.

În opinia recurentei, dacă declarația este depusă la o dată ulterioară acestui moment, vânzătorul bunului imobil nu poate proceda la aplicarea cotei reduse de TVA de 5%, nefiind îndeplinite toate condițiile cerute de actul normativ.

Prima instanță a avut în vedere, în mod corect, atât principiul preeminenței fondului asupra formei cât și principiul proporționalității, statuate prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, dând exemplu, Hotărârea din 27 septembrie 2007, C - 146/05 (Cauza Albert Collee), în speța respectivă fiind vorba despre prezentarea tardivă a unei livrări intracomunitare.

Instanța europeană a statuat că "Principiul proporționalității obligă autoritățile publice să ia numai acele măsuri necesare pentru atingerea scopului urmărit. O măsură națională care condiționează, în esență, dreptul la scutire de la plata unei contribuții de respectarea unor obligații de formă, fără a lua în considerare cerințele de fond și, mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau îndeplinite, depășește ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corectă a taxei".

Important în prezenta cauză este faptul că declarațiile au fost prezentate anterior emiterii deciziei de impunere, astfel că au fost îndeplinite condițiile de fond pentru a beneficia de TVA redus de 5%, și nu este relevantă împrejurarea că au fost depuse după data încheierii contractelor-de vânzare și autentificarea acestora.

În aceste condiții, și Înalta Curte apreciază că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de pct. 23 alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 cu referire la art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 1 din Codul fiscal, întrucât cumpărătorii au declarat pe propria răspundere că nu au deținut și nu dețin o altă locuință cu TVA 5%, indiferent de data depunerii declarației, ce este un aspect de ordin formal ce nu poate afecta substanța dreptului, scopul declarației fiind justificarea cotei reduse.

De asemenea, în baza principiului prevalenței substanței asupra formei, relevat și aplicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în aceeași speță, autoritățile publice nu pot aduce restrângeri drepturilor individuale sau impune obligații pe considerente pur formale, în măsura în care acestea nu sunt dublate de considerente ce țin de substanța raporturilor sociale cărora li se adresează.

Articolul 148 alin. (2) din Constituția României dispune că urmare a aderării, prevederile tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din dreptul intern.

Așadar, dreptul comunitar are prioritate față de oricare prevedere a dreptului național, astfel încât, în baza principiului priorității de aplicare, norma de drept intern nu se aplică atunci când este în conflict cu normele comunitare.

Principiile dreptului comunitar, așa cum s-au consolidat în jurisprudența curții, sunt izvoare de drept comunitar, aplicabile cu prioritate în dreptul național.

De asemenea, potrivit art. 234 din tratatul Uniunii Europene, o hotărâre preliminară are efect general pentru toate instanțele naționale.

În acest context hotărârile Curții de Justiție a comunităților europene sunt direct aplicabile de către judecătorul național, astfel că urmează a se da prioritate principiilor prevalenței substanței asupra formei, al proporționalității și certitudinii impunerii.

Situația de fapt existentă demonstrează că măsura s-a aplicat numai pe criterii pur formale, fiind excesivă, ceea ce contravine principiilor proporționalității și prevalenței substanței asupra formei.

Deși judecătorul fondului a argumentat soluția în baza principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, recurenta nu a formulat nicio critică de natură să înlăture aceste argumente pertinente, rezumându-se la a preciza dispozițiile din dreptul național.

În consecință, motivele de recurs nu sunt întemeiate, soluția instanței de fond cu privire la aspectele relevate fiind legală.

În ceea ce privește vânzările de imobile către persoanele fizice N., O. și P., în opinia recurentei-pârâte, ar fi eronată motivarea instanței de fond potrivit căreia noțiunea de "familie" din cadrul normei înscrise la art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 Codul fiscal este una autonomă, legiuitorul raportându-se la soț/soție, iar nu și la copiii minori.

Instanța de control judiciar, apreciază că soluția primei instanțe este legală, criticile avansate de recurentă nefiind întemeiate.

Textul art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 din Codul fiscal prevede că "2. În cazul familiilor, soțul sau soția să nu fi deținut și să nu dețină, fiecare sau împreună, nicio locuință în proprietate pe care a/au achiziționat-o cu cota de 5%".

Este evident faptul că legiuitorul s-a referit strict la soț/soție, în cazul familiilor, nicidecum la copiii minori, care s-ar putea regăsi în ipoteza oferită de punctul 1 al aceluiași articol (persoane necăsătorite), dat fiind și principiul independenței patrimoniale prevăzut de art. 500 din Noul C. civ., consacrat și de vechiul C. civ., patrimoniul copilului fiind distinct de patrimoniul părinților.

În consecință, motivele de recurs invocate de către recurenta-pârâtă nu sunt de natură a demonta argumentele instanței de fond, care a interpretat în mod corect prevederile legale menționate mai-sus.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 49.176 RON, se reține că a fost stabilită ca suplimentară de plată, ca urmare a constatării organelor de inspecție fiscală că intimata-reclamantă a stornat, fără nicio justificare, factura nr. x/27.09.2010, emisă pe numele Q. și factura nr. xA/27.09.2010, înregistrată în jurnal pe numele Q..

Organul învestit cu soluționarea contestației administrativ-fiscale a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă are ca obiect apartamentul A4, iar actul adițional nr. x la contract modifică obiectul acestuia, respectiv se vinde apartamentul M5 în loc de A4, nefiind datat și semnat de către cumpărătorii Q. și R..

De asemenea, s-a reținut, în privința contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.10.2010, că are ca obiect apartamentul 77 și nu apartamentul A4.

În opinia instanței de recurs, judecătorul fondului a stabilit corect situația de fapt care a condus la o apreciere justă a probelor administrate în cauză și implicit, la o aplicare corectă a textelor legale incidente.

Astfel, se constată că, inițial, a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.2010 între intimata-reclamantă, în calitate de promitent-vânzător și Q. și R., în calitate de promitenți-cumpărători.

Obiectul antecontractului a fost apartamentul nr. x, situat în blocul I, pentru prețul total de 55.650 euro.

Ulterior, s-a întocmit actul adițional nr. x la antecontractul menționat mai-sus, prin care au fost modificate unele clauze contractuale, inclusiv obiectul contractului, în sensul că a fost achiziționat apartamentul M5, etajul 5 din Blocul 1 din ansamblul AA., în locul apartamentului A4, la care a fost adăugat și locul de parcare cu boxa nr. 17 de la subsolul S1, prețul majorându-se la suma de 75.600 euro, cu mențiunea că în actul adițional s-a stipulat că avansul achitat pentru apartamentul A4 va fi considerat ca și avans plătit pentru apartamentul M5 cu locul de parcare și boxa aferente.

Între părți s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.10.2010, în cuprinsul căruia s-a menționat, la obiectul acestuia, apartamentul nr. x tip M5.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că, în mod cert, apartamentul M5 este apartamentul nr. x, întrucât este situat la etajul 5 din Blocul 1, astfel cum a fost descris în actul adițional nr. x, tipul de apartament dorit de cumpărători fiind M5 și ulterior fiind individualizat sub nr. 77, după numerotarea apartamentelor din complexul imobiliar.

Aceste aspecte puteau fi rezolvate și lămurite de către organele fiscale printr-o simplă solicitare de informații de la biroul de carte funciară, pentru a se verifica susținerile societății reclamante care aveau la bază înscrisurile prezentate organelor fiscale.

Instanța de fond a administrat proba cu expertiză, prin care s-a concluzionat că a fost înregistrat avansul care trebuia achitat de cumpărători pentru apartamentul A4 și ulterior, acesta a fost stornat, fiind facturat avansul pentru apartamentul M5, fiind menționat că între părți s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.08.2010 și actul adițional nr. x (din eroare menționându-se nr. 1).

Expertul a menționat că, la data de 27.09.2010, factura de stornare nr. 823/27.09.2010, din eroare, a fost înregistrată în evidența contabilă și în jurnalul de vânzări al intimatei-reclamante cu semnul plus, în loc să fie înregistrată cu semnul minus, în acest mod ajungându-se la dublarea cuantumului taxei pe valoarea adăugată colectată în acea perioadă, cu suma de 49.177,14 RON.

Această eroare a fost corectată la data de 01.03.2011, când în contabilitatea intimatei-reclamante au fost înregistrate două operațiuni, respectiv de corectare a erorii de înregistrare a facturii nr. x/27.09.2010 prin factura nr. xa/01.03.2011 și de înregistrare corectă a facturii nr. x cu semnul minus, fiind eliminat efectul negativ al înregistrării eronate a facturii nr. x

În consecință, prima instanță a apreciat în mod just faptul că reclamanta a justificat înregistrările efectuate, contrar susținerilor avansate de către recurenta-pârâtă, potrivit prevederilor art. 159 din Codul fiscal și a pct. 14 din OMF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.

Este irelevant aspectul învederat de recurenta-pârâtă în sensul că nu a fost prezentată factura nr. x/27.09.2010 la data efectuării controlului și, de asemenea, nu se va reține ca prezentând relevanță nici faptul că nu a fost semnat și datat de către cumpărători actul adițional nr. x, față de situația de fapt prezentată anterior și materialul probator administrat de către instanța de fond.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a statuat principiul prevalenței substanței asupra formei, astfel cum s-a argumentat mai-sus, aceleași principii fiind valabile și în cazul situației de fapt expuse, iar recurenta-pârâtă nu a prezentat argumente care să conducă la concluzia unei aplicări eronate, de către instanța de fond, a normelor de drept material incidente în speță, atât timp cât statul nu poate percepe o valoare superioară a taxei pe valoarea adăugată față de cea primită de persoana impozabilă.

În consecință, motivele de recurs învederate de către recurenta-pârâtă sunt apreciate ca fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 647,77 RON, a fost stabilită suplimentar de plată ca urmare a înregistrării de către reclamantă la o valoare mai mică a facturii nr. x/16.05.2011, instanța de control judiciar constată că nu există nicio critică formulată împotriva raționamentului din sentința recurată și nu se combat în niciun fel concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză astfel că instanța de recurs va aprecia că nu se identifică nicio încălcare a normelor de drept material de către instanța de fond, care a reținut corect faptul că reclamanta nu a înregistrat la o valoare mai mică în jurnalul de vânzări respectiva factură și, deci, nu datorează TVA suplimentar de plată.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 326,72 RON, se constată că a fost stabilită ca suplimentară de plată, ca urmare a constatării organelor de inspecție fiscală, că reclamanta facturează comisioane către T., fără să aplice TVA pe facturi și fără să colecteze TVA, invocându-se, în drept, prevederile art. 126 și ale art. 137 din Codul fiscal.

Instanța de fond a reținut faptul că, în raport de serviciile prestate băncii, intimata-reclamantă avea dreptul la un comision de intermediere calculat ca un procent din suma creditului efectiv acordat și intermediat de aceasta, motiv pentru care expertul care a întocmit raportul de expertiză a concluzionat că sunt incidente dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1 din Codul fiscal raportat la pct. 35 alin. (1) și 92) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în sensul că este vorba despre operațiuni scutite fără drept de deducere.

Instanța de control judiciar nu identifică nici o critică veritabilă contra argumentelor din sentința recurată, recurenta-pârâtă neoferind nicio susținere prin care să se arate motivele față de care apreciază că nu sunt incidente prevederile legale mai-sus arătate, în condițiile în care instanța de fond a indicat jurisprudența CJUE cu referire la termenul de "negociere".

În aceste condiții, motivele de recurs sunt strict formale, neavând nicio susținere în plan argumentativ și probator, astfel că Înalta Curte constată că este corect raționamentul judecătorului fondului, care a prezentat argumentele ce au stat la baza soluției pronunțate, argumente care nu au fost criticate în mod efectiv.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 151.926,92 RON, se constată că a fost stabilită ca suplimentară de plată ca urmare a constatării organelor de inspecție fiscală că mobilierul pe care intimata-reclamantă l-a achiziționat de la S.C. BB. S.R.L. a fost la dispoziția clienților în mod gratuit, odată cu vânzarea apartamentelor, făcându-se aplicarea prevederilor art. 128 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal.

Instanța de fond a apreciat că organele fiscale au ignorat prevederile înscrise la art. 128 alin. (8) lit. e) din Codul fiscal care prevăd că acordarea în mod gratuit de bunuri în scopuri de reclamă sau scopul stimulării vânzărilor sau în scopuri legate de desfășurarea activității economice, în condițiile stabilite prin norme, nu constituie livrare de bunuri în sensul alin. (1) al aceluiași articol.

Pct. 6 alin. (9) lit. a) teza finală din H.G. nr. 44/2004 prevede că "Atunci când bunurile acordate gratuit în vederea stimulării vânzărilor nu sunt produse de persoana impozabilă și/sau nu sunt bunuri comercializate în mod obișnuit de persoana impozabilă și/sau nu sunt de același el ca și cele care sunt ori au fost livrate clientului, acordarea gratuită a acestora nu va fi considerată livrare de bunuri dacă: 1. Se poate face dovada obiectivă a faptului că acestea pot fi utilizate de către client în legătura cu bunurile/serviciile pe care le-a achiziționat de la respectiva persoană impozabilă; sau 2. Bunurile/serviciile sunt furnizate către consumatorul final și valoarea bunurilor acordate gratuit este mai mică decât valoarea bunurilor/serviciilor furnizate acestuia;".

Deși prin considerentele sentinței recurate, au fost indicate cu claritate argumentele avute în vedere de către instanța de fond, în sensul aplicării dispozițiilor art. 128 alin. (8) lit. e) din Codul fiscal și a pct. 6 alin. (9) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, făcându-se referire inclusiv la jurisprudența CJUE, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio veritabilă critică împotriva tuturor acestor argumente pertinente, rezumându-se la a menționa prevederile art. 128 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, fără niciun contraargument împotriva celor reținute de judecătorul fondului.

În consecință, instanța de recurs constată că, în mod corect, prima instanță a avut în vedere faptul că nu sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, dat fiind faptul că mobilierul oferit cumpărătorilor odată cu apartamentele, au sporit valoarea acestora, astfel că a fost stabilită în mod nelegal plata taxei pe valoarea adăugată suplimentar.

Față de toate considerentele expuse, motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă sunt nefondate.

II.2. Recursul declarat de reclamantă este întemeiat în limitele și pentru considerentele următoare:

În ceea ce privește TVA în cuantum de 37.833,18 RON la care se adaugă accesoriile, referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul B., autentificat potrivit încheierii nr. 350/08.03.2012, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este corectă.

Astfel, s-a reținut că în declarația prezentată de cumpărătoare se menționează că nu deține și nu a deținut singură sau împreună cu soțul său nicio locuință în proprietate pe care să o fi achiziționat cu cota redusă de TVA de 5%.

Declarația a fost semnată doar de către B. iar în contractul de vânzare-cumpărare apare în calitate de cumpărător doar B..

Recurenta-reclamantă susține că din prevederile art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 Codul fiscal nu rezultă obligația ca declarația pe propria răspundere să provină și din partea celuilalt soț, care nu este parte în contract, imobilul fiind dobândit cu titlu de bun propriu.

Și din punctul de vedere al instanței de recurs, organul fiscal a procedat în mod legal la aplicarea cotei standard de TVA de 24%.

Potrivit dispozițiilor art. 140 alin. (2)

1

prima teză din Codul fiscal, cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale iar lit. c) al aceluiași articol prevede că orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziționa o singură locuință cu cota redusă de 5%, respectiv:

Scopul urmărit de legiuitor a fost de a acorda facilitatea fiscală pentru achiziționarea unei singure locuințe, de către o persoană necăsătorită sau de o familie astfel că, nici unul dintre soți, nici anterior căsătoriei, nici în timpul căsătoriei, nu trebuie să fi beneficiat de achiziția unei locuințe cu aplicarea cotei reduse de TVA de 5%.

În consecință, scopul urmărit a fost de sprijinire în achiziționarea unei locuințe, prin aplicarea unei cote reduse de TVA de 5% la cumpărarea primului imobil, de către o persoană fizică, indiferent dacă era sau nu căsătorită la momentul respectiv, fără a avea posibilitatea ca, ulterior, să beneficieze de aceeași facilitate fiscală în cazul schimbării regimului său matrimonial.

Interpretarea oferită de judecătorul fondului textului legal arătat mai-sus este justă întrucât, în cazul persoanelor căsătorite, condiția să nu fi deținut și să nu dețină o altă locuință achiziționată cu cota redusă de TVA se referă la ambii soți, atât în situația în care bunul a fost dobândit cu titlu de bun propriu cât și în cazul în care este bun comun, în acest sens fiind și interpretarea gramaticală și teleologică a textului.

Contrar argumentelor recurentei, în situația în care soțul a dobândit anterior un bun propriu, celălalt soț nu mai poate dobândi o locuință cu aplicarea cotei reduse de TVA, întrucât textul legal prevede în mod clar și expres faptul că o familie poate achiziționa o singură locuință cu cota redusă de 5% astfel că este irelevant faptul că imobilul a fost dobândit cu titlu de bun propriu, normele de drept fiscal având caracter special și aplicându-se cu prioritate raportat la dispozițiile din C. civ.

Organul fiscal a aplicat întocmai textul legal incident și, în condițiile în care cumpărătoarea B. nu a indicat în declarația pe propria răspundere sau nu a prezentat o declarație dată de soț din care să rezulte că nu a deținut și nu deține o astfel de locuință cu TVA redusă de 5%, în mod corect s-a constatat că recurenta trebuia să aplice cota de TVA de 24%, interpretarea acesteia nefiind corectă.

Nu se poate reține o situație de discriminare în raport de persoanele necăsătorite întrucât nu este vorba despre situații similare, în cazul familiilor prezumându-se că bunul este folosit în comun, chiar și în situația în care este vorba despre un bun propriu al unuia dintre soți, livrarea locuințelor cu cota redusă de TVA fiind parte a politicii sociale, în condițiile stricte prevăzute de Codul fiscal, și nu în scopul sprijinirii ambilor soți pentru a dobândi mai multe locuințe cu cota redusă, această ipoteză excedând însăși voinței legiuitorului.

Recurenta-reclamantă indică o anumită orientare jurisprudențială, învederând sentința nr. 281/2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2013 însă aceasta pierde din vedere faptul că această hotărâre judecătorească a fost casată prin decizia nr. 4062/2017 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă oferind exact aceeași interpretare a textului legal în discuție ca și judecătorul fondului din prezenta cauză. În concluzie, orientarea jurisprudențială la care face referire recurenta nu este în favoarea acesteia.

Criticile recurentei-reclamante vizează, în realitate, neconstituționalitatea textului legal iar, cu privire la acest aspect, instanța de recurs, prin încheierea din data de 19 mai 2020, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 2 din Codul fiscal, urmând ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe.

Cu privire la contractele de vânzare-cumpărare nr. x/19.04.2012 și nr. y/25.06.2013 încheiate între recurenta-reclamantă și cumpărătorii C. și D., s-a reținut că au fost prezentate declarații pe propria răspundere autentificate la notar, ale mandatarilor CC. și DD..

Opinia instanței de recurs este similară celei exprimate de către judecătorul fondului, în sensul că sunt legale constatările organului fiscal.

Prin procura autentificată sub nr. x/17.04.2012, cumpărătoarea C. a împuternicit-o pe mandatara CC. ca, în numele său și pentru ea, să cumpere apartamentul nr. x, precizându-se că, în acest scop, mandatara va stabili clauzele contractului de vânzare-cumpărare, se va prezenta la notar pentru încheierea contractului în formă autentică, iar mandatara va formula cereri și declarații, semnând în mod valabil în numele său și pentru ea, oriunde va fi necesar, în limitele mandatului, semnătura mandatarei fiindu-i opozabilă.

Mandatara a declarat că nu a deținut, singură sau împreună cu o altă persoană, nicio locuință în proprietate pe care să o fi achiziționat cu cota redusă de TVA de 5% la livrarea unui imobil nou construit, nefiind menționat în procură, de către mandanta cumpărătoare, faptul că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 1 Codul fiscal și, în aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut că nu au fost respectate dispozițiile pct. 23 alin. (10) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

În consecință, pentru a beneficia de facilitatea fiscală, era necesar să existe declarația pe propria răspundere dată de cumpărătoare, din care să rezulte că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 140 alin. (2)

1

lit. c) pct. 1 Codul fiscal.

Aceeași situație se regăsește și în cazul cumpărătoarei D., care a fost reprezentată de mandatarul DD., declarația dată de mandatar neputând primi valențele juridice învederate de recurenta-reclamantă.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de recurs nu apreciază că organul fiscal a dat dovadă de un formalism excesiv, în speță fiind necesară declarația personală a cumpărătorilor din care să rezulte fără nici un echivoc, îndeplinirea condițiilor legale enunțate mai-sus iar, în caz contrar, recurenta-reclamantă trebuia să aplice TVA în cota standard.

Recurenta nu a indicat niciun motiv pertinent din care să rezulte care a fost imposibilitatea obiectivă a cumpărătorilor în a da declarațiile pe propria răspundere, acestea fiind acte juridice prin care se atestă fapte personale, astfel cum corect a observat instanța de fond, astfel că nu se poate reproșa organului fiscal nerespectarea prevederilor art. 6 Codul de procedură fiscală.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare nr. x/08.10.2012, nr. y/08.10.2012 și nr. 1601/08.10.2012 încheiate între recurenta-reclamantă și cumpărătorii E., F. și G., instanța de control judiciar apreciază că sunt întemeiate criticile avansate de recurentă.

Organul fiscal a considerat că achiziția imobilelor a fost făcută practic, de EE., donațiile făcute de acesta către cumpărătorii E., F. și G. reprezentând artificii în vederea obținerii unor efecte fiscale favorabile, respectiv aplicarea cotei de 5% în loc de cota standard de 24%.

În opinia instanței de recurs, pretinsa fictivitate a tranzacțiilor nu putea fi imputată recurentei-reclamante întrucât, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu existau elemente din care să rezulte că nu ar fi fost îndeplinite în mod efectiv condițiile prevăzute de art. 140 alin. (2)

1

lit. c) din Codul fiscal.

Singura condiție impusă de prevederile art. 140 alin. (2)

1

lit. c) din Codul fiscal pentru a beneficia de aplicarea cotei reduse de TVA era declarația pe propria răspundere a cumpărătorilor, astfel că recurenta-reclamantă nu avea nicio posibilitate legală de a refuza aplicarea acestei facilități fiscale.

În consecință, argumentele primei instanțe nu sunt în conformitate cu cadrul legal incident în speță, reclamanta neavând nicio obligație legală de a efectua propriile verificări, atât timp cât este vorba despre împrejurări ulterioare încheierii tranzacțiilor iar jurisprudența CJUE face referire la dovedirea de către organele fiscale a unor elemente obiective din care să rezulte că societatea avea cunoștință despre faptul că este implicată într-o schemă de fraudă.

Cu privire la factura fiscală nr. x/31.10.2013 emisă de S.C. H. S.R.L., instanța de fond a reținut că reclamanta nu a înregistrat și declarat TVA în sumă de 2.638,44 RON și nu a făcut dovada că factura respectivă a fost anulată ca urmare a încetării raporturilor contractuale cu S.C. H. S.R.L.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că prima instanță a reținut o situație de fapt corectă, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul de fond și având în vedere inclusiv raportul de expertiză fiscală efectuat în cauză prin care s-a concluzionat că, din eroare, factura nu a fost înregistrată în evidența contabilă, fapt ce a condus la stabilirea, în mod corect, a unui TVA suplimentar în sumă de 2.638,44 RON.

Raportul de expertiză contabilă a fost comunicat reclamantei, prima instanță acordând termen în cauză, pentru a da posibilitatea pentru efectuarea eventualelor obiecțiuni.

Or, reclamanta nu a formulat nicio obiecțiune la raportul de expertiză, astfel că și-a însușit concluziile acestuia. În aceste condiții, nu pot fi primite criticile aduse hotărârii recurate, atât timp cât nu se identifică nicio încălcare de către prima instanță a normelor de drept material iar recurenta-reclamantă nu a justificat care a fost imposibilitatea obiectivă de a depune toate înscrisurile la dispoziția organelor fiscale sau în cadrul dosarului de fond, înscrisurile nefiind noi în accepțiunea prevederilor art. 492 C. proc. civ.

În condițiile în care prima instanță a reținut corect faptul că reclamanta nu a făcut dovada, conform prevederilor art. 65 alin. (1) Codul de procedură fiscală, a faptului că factura a fost anulată, instanța de recurs nu va considera ca fiind întemeiate criticile recurentei, situația reținută de organele fiscale fiind corecte, pe baza înscrisurilor depuse chiar de societate.

Soluția primei instanțe a fost argumentată corespunzător, nefiind incident nici cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la decontul cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare nr. x din 25.06.2014, prima instanță a constatat că, în mod corect organele de soluționare au respins contestația formulată de reclamantă pentru suma de 80.375 RON, întrucât aceasta nu ar fi motivat în concret contestația.

Din punctul de vedere al instanței de recurs, contestația administrativă a fost suficient motivată, pentru a se putea concluziona că au fost respectate prevederile art. 206 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală. Astfel, reclamanta a indicat care este punctul său de vedere față de modalitatea de facturare a avansurilor încasate, cu aplicarea cotei de 5% și, în consecință, intimata-pârâtă trebuia să procedeze la analizarea tuturor motivelor invocate, contrar argumentelor din hotărârea recurată.

În ceea ce privește accesoriile stabilite în sarcina recurentei-reclamante, în mod just prima instanță a constatat că nu se poate reține lipsa culpei reclamantei și exonerarea sa de la plata creanțelor accesorii, atât timp cât normele legale fiscale sunt clare și trebuie respectate astfel că au fost aplicate în mod corect dispozițiile art. 19 și următoarele din Codul de procedură fiscală, nefiind încălcat principiul proporționalității.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a respins în mod nejustificat contravaloarea onorariul consilierului expert, cu motivarea că nu intră în noțiunea de "cheltuială de judecată", conform art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susținerilor judecătorului fondului, contravaloarea onorariului achitat de parte pentru numirea unui consilier expert se încadrează în noțiunea de "orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului" astfel că se impunea admiterea acestor cheltuieli efectuate de reclamantă.

Referitor la reducerea celorlalte cheltuieli de judecată, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (1), art. 452 și art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., acțiunea fiind admisă în parte astfel că nu se impune reformarea hotărârii asupra acestui aspect.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate considerentele expuse, se va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa în parte sentința recurată în sensul că se va anula obligația de plată a sumei de 142.196,31 RON reprezentând TVA suplimentar de plată și creanțele accesorii aferente și decizia de respingere a contestației în ceea ce privește această sumă.

Se va anula în parte decizia de respingere nr. 213 din 31.03.2015 cu privire la punctul 2 din dispozitivul acesteia și obligă pârâta să soluționeze pe fond contestația și pentru suma de 80.375 RON reprezentând TVA la rambursare.

Se va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 12.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului consilier al reclamantei.

Se vor menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Ca parte căzută în pretenții, potrivit dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., se va obliga intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ împotriva sentinței civile nr. 98 din 02 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 98 din 02 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată în sensul că, anulează obligația de plată a sumei de 142.196,31 RON reprezentând TVA suplimentar de plată și creanțele accesorii aferente și decizia de respingere a contestației în ceea ce privește această sumă.

Anulează în parte decizia de respingere nr. 213 din 31.03.2015 cu privire la punctul 2 din dispozitivul acesteia și obligă pârâta să soluționeze pe fond contestația și pentru suma de 80.375 RON reprezentând TVA la rambursare.

Obligă pârâtă să plătească reclamantei suma de 12.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului consilier al reclamantei.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.