ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5445/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 18.08.2017, reclamantele A., B. și C., judecători în cadrul judecătoriei Focșani, au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: - anularea parțială a ordinului de salarizare individuală nr. 1487/C primit la instanță la 29.05.2017; - obligarea pârâtului să emită noi ordine de salarizare, individuale pentru fiecare reclamantă în parte, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015; - obligarea pârâtului la plata diferențelor rezultate, actualizate și cu dobânda legală calculată de la data scadentei fiecărei obligații și până la plata efectivă.

În subsidiar, în măsura în care se va considera că în cadrul întregii familii ocupaționale "Justiție" nu erau în plată la data de 09.04.2015 salarii cuprinzând indemnizații de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, reclamantele au solicitat să se aibă în vedere existența în plată la acel moment a unor indemnizații de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 347,10 RON sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015.

Prin sentința nr. 282 din data de 30 ianuarie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferenței salariale și a dobânzii legale aferente, a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenței salariale și a dobânzii legale aferente pentru lipsa calității procesuale passive, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat în parte ordinul de salarizare nr. 1487/C/24.05.2017, în privința reclamantelor și, în consecință, a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită pentru reclamante ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 și de 405 RON majorată cu 10%, începând cu 01.12.2015.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, recurentul a arătat că prima instanță a respins, în mod greșit, excepția prescriției, deși reclamantele nu au făcut dovada atacării și a ordinelor de salarizare emise începând cu data de 9.04.2015 și a admis, fără temei legal, acțiunea formulată, în sensul calculării indemnizației acestora în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată această valoarea de referință sectorială.

De asemenea, începând cu luna februarie 2017, reclamantele au primit indemnizațiile majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din O.M.J. nr. 219/C/1.02.2017, iar în luna decembrie 2017 Ministerul Justiției a alocat creditele bugetare către ordonatorii secundari de credite în vederea plății diferențelor salariale acordate potrivit O.M.J. nr. 1487/C/2017.

Prin cererea depusă în dosarul instanței de recurs la data de 28.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii, ca fiind rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin O.M.J. nr. 87/C/2019, emis în aplicarea OM.J. nr. 2066/C/2018, s-a stabilit indemnizația individuală cuvenită intimatelor-reclamante, în modalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată, iar în privința diferențelor salariale rezultate a intervenit O.U.G. nr. 3/2019, de eșalonare a plăților aferente.

Intimatele-reclamante A., B. și C. au depus întâmpinare, în cuprinsul căreia au invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, față de împrejurarea că la data 24.05.2018, pârâtul a emis O.M.J. nr. 2066/C/2018 prin care a stabilit indemnizații de încadrare lunare calculate prin raportare la valorile de referință sectoriale menționate în dispozitivul sentinței recurate.

Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac.

Întrucât cauza de față are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamante, în stabilirea interesului procesual al susținerii recursului trebuie avute în vedere și modificările survenite ulterior pronunțării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinței recurate.

Înalta Curte reține că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar la data de 28.09.2020, recurentul-pârât Ministerul Justiției a emis Ordinele nr. 2066/C/2018, nr. 30766/C/2018, 87/C/2019, prin care a recalculat cuantumul indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor cuvenite reclamantelor, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015.

În raport de această împrejurare, se constată că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susținerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin sentința instanței de fond, cu efectul unei recunoașteri implicite a pretențiilor reclamantelor.

Cum interesul de a acționa al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., se constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs .

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului invocată de intimatele-reclamante.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 282 din data de 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.