CtEDO 30.09.2008 Auto

UBAY ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
30.09.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
UBAY ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 16252/04 prezentate de Makhume UBAY și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 30 septembrie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișl Karakas, judecători; și de Françoise Elens-Passos, graffiter adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 aprilie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFICIENTE, M Makhume Ubay și Gülșen Ubay și domnii Bedran Ubay, Resul Ubay și Salim Ubay, sunt resortisanți turci, născuți în 1954, 1983, 1978, 1976 și 1981, și rezidenți în Diyarbak Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o decizie din 10 mai 1955, Hotărârea Generală Drumuri Naționale ( În 1978, autoritățile au stabilit un plan cadastral referitor la bunurile imobile din Ergani, care arăta că un teren cu o suprafață de 150 m2, din care o parte (54,38 m2) rămânea în delimitarea drumului care urma să fie construit, făcea obiectul unei proprietăți private. la 26 august 2002, administrația a sesizat instanța de mare instanță din Ergani ( La 6 noiembrie 2002, tribunalul a dat câștig de cauză administrației. După efectuarea unor expertize, efectuarea unor vizite la fața locului și analizarea tuturor elementelor dosarului, în special a motivelor invocate de solicitanți, Tribunalul a considerat că, fiind expropriat la o dată anterioară achiziției sale, partea de teren, care face obiectul litigiului, a devenit deținută de stat fără a mai fi nevoie de o înregistrare pe registrul funciar și, prin urmare, nu mai putea face obiectul unei proprietăți private. În dezacord cu soluția adoptată de instanța de primă instanță, reclamanții s-au ocupat de casare. În cererea lor de recurs, ei au contestat în special rapoartele de expertiză și au invocat art. 1007 din Codul civil, care prevedea că statul este răspunzător pentru orice daune rezultate din păstrarea registrelor funciare. La 25 septembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Dreptul și practica internă relevantă art. 1007 din Codul civil prevede că statul este răspunzător pentru orice prejudiciu care rezultă din păstrarea registrului funciar. Potrivit jurisprudenței Curții de Casație, răspunderea statului prevăzută la art. 1007 este o responsabilitate obiectivă. Acest lucru are drept consecință, încă potrivit Curții de Casație, că existența unei erori de stat nu este necesară pentru a-și asuma răspunderea (hotărârea din 7 mai 2002, 2002/3549E-20025807K și din 12 noiembrie 2003, 2003/1-646E-2003/692K) În plus, Curtea de Casație consideră că organele de stat trebuie să se asigure că adnotările referitoare la o modificare a registrului funciar apar în caietele prevăzute în acest scop. De asemenea, Comisia admite că, în cazul unei amenajări cadastrale, nemodificarea acestor inscripții implică răspunderea statului în temeiul articolului 1007 (ibidem art. 36 din Legea nr. 2942 privind exproprierile prevede că judecătorul poate anula, la cererea administrației, un titlu de proprietate referitor la un bun imobil și eliberat la o dată ulterioară exproprierii sale. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de nelegalitatea procedurii și susțin că instanțele interne și-au pronunțat hotărârile fără examinarea aprofundată a faptelor cauzei. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții au declarat o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietății lor și consideră că au suferit un prejudiciu material din cauza anulării titlului lor de proprietate. Reclamanții susțin că instanțele naționale nu au efectuat o analiză detaliată a dosarului lor și, prin urmare, și-au încălcat dreptul la un proces echitabil. În această privință, invocă art. 6 alineatul (1) din convenție. În măsura în care acest motiv privește aprecierea faptelor cauzei și interpretarea dreptului intern, Curtea amintește că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, 19 din convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I. În special, aceasta nu trebuie să se substituie autorităților naționale pentru a soluționa o chestiune care intră sub incidența interpretării dreptului intern (a se vedea Edificaciones March Gallego s.a.c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998, p. 64, punctul 33). În speță, din procedura în litigiu rezultă că instanțele naționale și-au pronunțat hotărârile după efectuarea vizitelor la fața locului și a expertizei. Din elementele dosarului reiese, de asemenea, că reclamanții au beneficiat de o procedură contradictorie și au putut, în diferite etape ale acesteia, să prezinte argumentele pe care le-au considerat relevante pentru apărarea cauzei lor. Pe de altă parte, Curtea nu identifică niciun indiciu care să demonstreze că procedura desfășurată în fața instanțelor naționale a fost compromisă de niciun element de arbitraritate. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor de a-și respecta proprietatea ca urmare a anulării titlului lor de proprietate și susțin că au fost de bună credință atunci când au cumpărat bunul imobil în litigiu și, prin urmare, dețin un titlu de proprietate valabil din punct de vedere juridic și susțin că anularea titlului lor de proprietate le-a cauzat un prejudiciu material considerabil. Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neobosirea căilor de atac interne. El susține că, înainte de a-și prezenta cauza în fața Curții, reclamanții ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu privire la o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 1007 din Codul civil împotriva administrației responsabile de ținerea registrelor funciare. El susține că această acțiune le-ar fi permis să corecteze presupusa încălcare în fața Curții și, în sprijinul afirmațiilor sale, produce exemple ale hotărârilor Curții de Casație. Fără a se pronunța asupra posibilității de a introduce o acțiune întemeiată pe art. 1007 din Codul civil, recurentele își reiterează afirmațiile și își afirmă victimele unei încălcări a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca art. 35 § 1 are ca scop, în principiu, să menajeze statele contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestuia (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36), Curtea constată că prejudiciul în cauză se datorează unei erori materiale în ținerea registrului funciar și că această eroare a făcut posibilă vânzarea terenului către cujus Aceste drepturi de proprietate au fost anulate printr-o hotărâre, ceea ce le-a mai rămas doar să ceară despăgubiri statului, care, în temeiul articolului 1007 din Codul Civil, era responsabil pentru păstrarea corectă a registrelor funciare. În această privință, astfel cum reiese din hotărârile Curții de Casație supuse atenției sale de către guvern, Curtea constată că calea de atac oferită de art. 1007 din codul civil apare ca fiind eficace și eficace atât în teorie, cât și în practică și de natură să remedieze presupusa încălcare. Într-adevăr, aceasta arată că, pe lângă formularea foarte clară a dispoziției menționate (membrii frazei Curtea de Casație a decis că nemodificarea înscrierilor în registrul funciar ca urmare a unei amenajări cadastrale implică responsabilitatea statului. Or, Curtea constată că, deși fac trimitere în mod constant la această dispoziție atât în fața instanțelor naționale, cât și în fața acesteia, reclamanții nu au încercat niciodată să inițieze o acțiune întemeiată pe aceasta. art. 1007 din Codul civil, reclamanții nu se opun niciunei observații din partea guvernului și nu prezintă niciun argument care să permită să se îndoiască de eficacitatea căii de atac oferite de această dispoziție. Prin urmare, Curtea consideră că, prin faptul că a omis să sesizeze instanțele interne în temeiul articolului 1007 din Codul civil, reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a epuiza căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă