ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3876/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 726 din 1 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a a dmis acțiunea formulată de reclamantul I.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice), a anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000 emis de Ministerul Finanțelor, prin care i s-a imputat reclamantului suma de 353.142.604 ROL, reprezentând pagubă adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societății comerciale SC O.C.C. SRL.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în speță, în condițiile în care fapta a fost cercetată ca infracțiune, iar condamnatul a fost condamnat atât penal, cât și civil, la repararea prejudiciului, acesta va răspunde civil, în baza sentinței penale, potrivit dispozițiilor sentinței penale prin care a soluționat latura civilă, neputând subzista atât răspunderea materială, cât și răspunderea civilă, concomitent pentru aceleași fapte și același prejudiciu. Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972, C. muncii, în vigoare la momentul emiterii Ordinului de imputare, „când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale.

În acest caz, în cuantumul pagubelor se cuprind și foloasele nerealizate”. Astfel, textul în vigoare la momentul emiterii ordinului excludea antrenarea răspunderii materiale, în cazul în care pagubele au fost cauzate printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea stabilindu-se în acest caz potrivit legii penale. Astfel, instanța a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce privește punerea în executare a hotărârilor penale, Capitolul III - Secțiunea a VI-a C. proc. pen., care prevăd că dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile. Față de aceste considerente, Curtea a admis acțiunea și a anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000, emis de Ministerul Finanțelor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurentul-pârât arată că, sub aspect procedural, se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deoarece categoriile de sume reținute în cuprinsul Ordinului de imputație reprezintă paguba adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societății comerciale SC O.C.C. SRL, iar A.N.A.F., deși nu era înființată la momentul emiterii Ordinului de imputație (fiind înființată în anul 2004), a participat în litigiul penal ca și parte civilă, în calitate de reprezentant al statului român, prin prisma atribuțiilor și competențelor acesteia, stabilite prin O.G. nr. 92/2003 și prin hotărârile de guvern de organizare și funcționare a acesteia. Mai arată recurentul că, deși ordinul atacat a fost emis de către Ministerul Finanțelor, la momentul judecării cererii de anulare a Ordinului de imputație, reclamantul nu mai era angajat al Ministerului Finanțelor Publice, ci își desfășura activitatea într-o structură din subordinea A.N.A.F.

Apreciază recurentul că, independent de calitatea de emitent al Ordinului de Imputație a Ministerului Finanțelor Publice, în raport de situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond, era necesară participarea în litigiu și a A.N.A.F. Se mai arată în motivele de recurs că împrejurarea că instanța penală s-a pronunțat cu privire la plata de către reclamant a pagubei adusă de acesta bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA nu constituie motiv de nelegalitate a Ordinului de imputație emis de Ministerul Finanțelor Publice, că ordinul de imputație a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale în materie în vigoare la data emiterii acestuia și că, sub acest aspect, instanța avea obligația să se pronunțe în raport de criticile reclamantului față de situația de fapt și de drept existentă la momentul emiterii Ordinului de imputație.

Recurentul critică faptul că instanța de fond a reținut hotărârea penală ca și motiv de nelegalitate a Ordinului de imputație, însă nu același lucru l-a făcut la momentul în care s-a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a instituției publice care administrează taxele, impozitele și celelalte venituri ale bugetului de stat (A.N.A.F.). Recurentul subliniază faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond conține, cu preponderență, istoricul litigiului penal, în partea finală a considerentelor instanța de fond raportându-se în mod greșit la dispozițiile Legii nr. 10/1972 - C. muncii, pentru a motiva anularea Ordinului de imputație, fără însă a analiza, sub aspect formal și pe fond, conținutul acestui act administrativ, pentru a-și putea exprima convingerea cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestuia.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la nesocotirea de către instanța de fond a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum și cele referitoare la motivarea hotărârii instanței de fond, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, invocarea faptului că se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deși aceasta nu era înființată la momentul emiterii ordinului atacat, nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate, sancțiune prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că însuși reclamantul a susținut că Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă, fiind emitentul ordinului de imputație și nu a solicitat introducerea în cauză a A.N.A.F., pentru a se pune în discuție acest aspect de către instanța de fond.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului administrativ atacat.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că reclamantul a fost condamnat definitiv la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26, rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 privind TVA, cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat grațiată pedeapsa aplicată; că din considerentele deciziei penale nr. 1560 din 07 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 300/3/2001 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, rezultă că instanța penală a analizat toate cererile de rambursare a TVA-ului formulate de SC O.C.C.

SRL, în perioada 1997-1999, în număr de 5, în sumă totală de 1.975.576.249 ROL, stabilind în mod definitiv vinovăția reclamantului și a celorlalți inculpați menționați pe ordinul de imputație, aceștia fiind obligați definitiv către A.N.A.F.

- D.G.A.M.C., constituită parte civilă, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumelor stabilite prin decizia penală nr. 261/A din 27 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în ceea ce privește pe reclamant, în solidar cu inculpații C.O.V., B. și D. la plata sumei de 596.269.307 ROL, pentru cererea de decont din 23 iulie 1998, reținută și în actele care au stat la baza emiterii Ordinului de imputație, respectiv Procesul-verbal încheiat în data de 03 august 1998 și nota explicativă nr. 26154 din 01 noiembrie 2009. Astfel, Înalta Curte constată că prin ordinul de imputare ce face obiectul cauzei de față, emis anterior sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aceleași fapte, alături de celelalte persoane menționate în cuprinsul său, s-au reținut a fi îndeplinite condițiile răspunderii materiale a reclamantului în temeiul art. 105 alin. (2) din C. muncii.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, în speță, în condițiile în care fapta a fost cercetată ca infracțiune, iar condamnatul a fost condamnat atât penal, cât și civil, la repararea prejudiciului, acesta va răspunde civil, în baza sentinței penale, potrivit dispozițiilor sentinței penale prin care a soluționat latura civilă, neputând subzista atât răspunderea materială, cât și răspunderea civilă, concomitent pentru aceleași fapte și același prejudiciu. Prin urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce privește punerea în executare a hotărârilor penale Capitolul III, secțiunea a VI-a C. proc. pen. care prevăd că dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile, astfel cum a reținut și instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 726 din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2012.