ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3876/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 726 din 1 februarie

2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a a

dmis

acțiunea formulată de reclamantul

I.M.A., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice), a

anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000 emis de Ministerul Finanțelor, prin

care i s-a imputat reclamantului suma de 353.142.604 ROL, reprezentând pagubă

adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societății comerciale

SC O.C.C. SRL.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că în speță, în condițiile

în care fapta a fost cercetată ca infracțiune, iar condamnatul a fost condamnat

atât penal, cât și civil, la repararea prejudiciului, acesta va răspunde civil,

în baza sentinței penale, potrivit dispozițiilor sentinței penale prin care a soluționat

latura civilă, neputând subzista atât răspunderea materială, cât și răspunderea

civilă, concomitent pentru aceleași fapte și același prejudiciu.

Potrivit art. 103

alin. (2) din Legea nr. 10/1972, C. muncii, în vigoare la momentul emiterii Ordinului

de imputare, „când pagubele au fost cauzate unității printr-o faptă ce constituie

infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale. În acest caz, în cuantumul

pagubelor se cuprind și foloasele nerealizate”.

Astfel, textul în vigoare

la momentul emiterii ordinului excludea antrenarea răspunderii materiale, în cazul

în care pagubele au fost cauzate printr-o faptă ce constituie infracțiune, răspunderea

stabilindu-se în acest caz potrivit legii penale.

Astfel, instanța a constatat

că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce privește

punerea în executare a hotărârilor penale, Capitolul III - Secțiunea a VI-a C.

proc. pen., care prevăd că dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile

civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii

civile.

Față de aceste considerente,

Curtea a admis acțiunea și a anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000, emis de

Ministerul Finanțelor.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât

arată că, sub aspect procedural, se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deoarece

categoriile de sume reținute în cuprinsul Ordinului de imputație reprezintă paguba

adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societății comerciale

SC O.C.C. SRL, iar A.N.A.F., deși nu era înființată la momentul emiterii Ordinului

de imputație (fiind înființată în anul 2004), a participat în litigiul penal ca

și parte civilă, în calitate de reprezentant al statului român, prin prisma atribuțiilor

și competențelor acesteia, stabilite prin O.G. nr. 92/2003 și prin hotărârile de

guvern de organizare și funcționare a acesteia.

Mai arată recurentul că,

deși ordinul atacat a fost emis de către Ministerul Finanțelor, la momentul judecării

cererii de anulare a Ordinului de imputație, reclamantul nu mai era angajat al Ministerului

Finanțelor Publice, ci își desfășura activitatea într-o structură din subordinea

A.N.A.F.

Apreciază recurentul că,

independent de calitatea de emitent al Ordinului de Imputație a Ministerului Finanțelor

Publice, în raport de situația de fapt și de drept reținută de instanța de fond,

era necesară participarea în litigiu și a A.N.A.F.

Se mai arată în motivele

de recurs că împrejurarea că instanța penală s-a pronunțat cu privire la plata de

către reclamant a pagubei adusă de acesta bugetului statului prin rambursarea nelegală

de TVA nu constituie motiv de nelegalitate a Ordinului de imputație emis de Ministerul

Finanțelor Publice, că ordinul de imputație a fost întocmit cu respectarea prevederilor

legale în materie în vigoare la data emiterii acestuia și că, sub acest aspect,

instanța avea obligația să se pronunțe în raport de criticile reclamantului față

de situația de fapt și de drept existentă la momentul emiterii Ordinului de imputație.

Recurentul critică faptul

că instanța de fond a reținut hotărârea penală ca și motiv de nelegalitate a Ordinului

de imputație, însă nu același lucru l-a făcut la momentul în care s-a pus în discuție

necesitatea introducerii în cauză a instituției publice care administrează taxele,

impozitele și celelalte venituri ale bugetului de stat (A.N.A.F.).

Recurentul subliniază

faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond conține, cu preponderență, istoricul

litigiului penal, în partea finală a considerentelor instanța de fond raportându-se

în mod greșit la dispozițiile Legii nr. 10/1972 - C. muncii, pentru a motiva anularea

Ordinului de imputație, fără însă a analiza, sub aspect formal și pe fond, conținutul

acestui act administrativ, pentru a-și putea exprima convingerea cu privire la legalitatea

sau nelegalitatea acestuia.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte

constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la nesocotirea

de către instanța de fond a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., precum și cele referitoare la motivarea hotărârii instanței de fond,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, invocarea faptului

că se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deși aceasta nu era înființată la

momentul emiterii ordinului atacat, nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii

atacate, sancțiune prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere

că însuși reclamantul a susținut că Ministerul Finanțelor are calitate procesuală

pasivă, fiind emitentul ordinului de imputație și nu a solicitat introducerea în

cauză a A.N.A.F., pentru a se pune în discuție acest aspect de către instanța de

fond.

Este neîntemeiat motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele

de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv,

o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind

și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care

pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun

doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată

și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și

cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință

îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, care a expus motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului

administrativ atacat.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că reclamantul a fost condamnat

definitiv la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26, rap.

la art. 36 din Legea nr. 345/2002 privind TVA, cu aplicarea art. 13 C. pen. și

art. 41 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat

grațiată pedeapsa aplicată; că din considerentele deciziei penale nr. 1560 din

07 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 300/3/2001 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, rezultă că instanța penală a analizat toate cererile de

rambursare a TVA-ului formulate de SC O.C.C. SRL, în perioada 1997-1999, în număr

de 5, în sumă totală de 1.975.576.249 ROL, stabilind în mod definitiv vinovăția

reclamantului și a celorlalți inculpați menționați pe ordinul de imputație, aceștia

fiind obligați definitiv către A.N.A.F. - D.G.A.M.C., constituită parte civilă,

în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumelor stabilite prin decizia

penală nr. 261/A din 27 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, în ceea ce privește pe reclamant, în solidar cu inculpații C.O.V., B. și

D. la plata sumei de 596.269.307 ROL, pentru cererea de decont din 23 iulie 1998,

reținută și în actele care au stat la baza emiterii Ordinului de imputație, respectiv

Procesul-verbal încheiat în data de 03 august 1998 și nota explicativă nr. 26154

din 01 noiembrie 2009.

Astfel, Înalta Curte constată

că prin ordinul de imputare ce face obiectul cauzei de față, emis anterior sesizării

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aceleași

fapte, alături de celelalte persoane menționate în cuprinsul său, s-au reținut a

fi îndeplinite condițiile răspunderii materiale a reclamantului în temeiul art.

105 alin. (2) din C. muncii.

Astfel cum în mod corect

a reținut instanța de fond, în speță, în condițiile în care fapta a fost cercetată

ca infracțiune, iar condamnatul a fost condamnat atât penal, cât și civil, la repararea

prejudiciului, acesta va răspunde civil, în baza sentinței penale, potrivit dispozițiilor

sentinței penale prin care a soluționat latura civilă, neputând subzista atât răspunderea

materială, cât și răspunderea civilă, concomitent pentru aceleași fapte și același

prejudiciu.

Prin urmare, în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce privește punerea

în executare a hotărârilor penale Capitolul III, secțiunea a VI-a C. proc. pen.

care prevăd că dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile

și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile,

astfel cum a reținut și instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 726 din 1 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.